Să aflăm câte ceva despre ogarul irlandez

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN IRLANDA

„Uriaşul blând din lumea câinilor.“

Aşa a fost descris ogarul irlandez, sau ogarul de lupi. Aţi văzut vreodată un astfel de ogar? Este adevărat că în Irlanda nu mai există în prezent lupi. Însă în trecut erau. Aici trăiau şi mistreţi, precum şi elani uriaşi. Se spune că ultimul lup din Irlanda a fost omorât cu aproximativ două sute de ani în urmă. Înainte însă, ogarii de lupi erau bine cunoscuţi pentru faptul că vânau lupi, precum şi alte animale mari. Există o povestire de dată mai recentă despre un ogar de lupi care a fost trimis în Munţii Stâncoşi (Statele Unite). Conform povestirii, în 1892, ogarul „a ucis singur 40 de lupi în timpul iernii“. Însă nu vă îngrijoraţi. Ogarii de lupi nu vânează, nici nu ucid oameni!

POTRIVIT unor istorici, se pare că, în 500 î.e.n., în Irlanda existau multe exemplare din această rasă. Mai târziu, celţii au folosit ogarii de lupi şi la alte activităţi, nu numai la vânătoare. Legendele şi relatările istorice spun că aceşti câini participau la luptă alături de regii şi luptătorii irlandezi.

Acestui ogar i s-a dus faima în toată lumea ca fiind o rasă foarte deosebită. Ogarii irlandezi au fost duşi chiar până la Roma pentru a fi prezentaţi în arene. Din consemnările referitoare la un consul roman pe nume Quintus Aurelius Symmachus reiese că, în 393 e.n., acesta i-a scris fratelui său o scrisoare de mulţumire pentru că a trimis la Roma şapte ogari irlandezi. Se pare că romanii au fost foarte încântaţi de aceşti câini. „Toţi romanii s-au minunat când i-au văzut, a scris Symmachus, şi s-au gândit că trebuie să fi fost aduşi încoace în cuşti de fier.“

Probabil că talia mare a acestor câini i-a făcut pe oameni să se gândească că aceştia trebuiau transportaţi în cuşti de fier. Masculii măsoară în jur de 86 de centimetri la nivelul umerilor, însă unele exemplare pot fi mult mai înalte. Cel mai înalt ogar irlandez avea mai mult de un metru la nivelul umerilor. De obicei, femelele sunt cu câţiva centimetri (2–5 cm) mai scunde decât masculii. Deoarece sunt înalţi, îşi pot procura cu multă uşurinţă hrană. Romancierul scoţian Sir Walter Scott l-a avertizat pe unul dintre prietenii săi să fie atent când va servi masa. În caz contrar, ogarul său, care măsura „aproape 2 metri din vârful botului până în vârful cozii“, avea „să-i mănânce mâncarea din farfurie fără să fie necesar să-şi pună laba pe masă sau pe scaun“.

Aceşti ogari sunt destul de mici la începutul vieţii lor — la naştere cântărind doar 700 de grame —, dar cresc repede. Căţeluşii sunt nişte „creaturi micuţe, fascinante“, însă ei se transformă „cu o rapiditate uimitoare din ghemotoace dolofane în fiinţe delicate, deşirate, la care ies în evidenţă picioarele lungi“, a spus o proprietară foarte ataşată de această rasă.

Aceşti câini nu latră mult. Sunt mai mult genul de câine puternic şi tăcut. Însă când latră, lătratul lor nu poate fi uitat. Oamenii vorbesc despre un bărbat care, când a auzit lătratul unui ogar irlandez, a spus că era „sunetul cel mai grav şi lătratul cel mai melancolic pe care îl auzise vreodată“.

Ogarul irlandez a fost descris ca fiind un câine cu „o înfăţişare fioroasă, cu ochi pătrunzători, sprâncene încâlcite şi o blană cu păr aspru, de culoare gri-închis“ — acel gen de câine pe care, la prima vedere, doreşti să-l ocoleşti. Însă despre el s-a mai spus că este „atât de blând, încât şi un copil se poate juca cu el“. Un proprietar care cunoaşte bine rasa a spus că aceşti câini sunt, de fapt, „extrem de afectuoşi“. Şi nu există doar exemplare cu blana gri. Unele exemplare au blana albă, altele au blana de culoarea grâului, iar altele au blana roşie sau neagră.

Renumitul scriitor irlandez Oliver Goldsmith i-a acoperit de laude pe aceşti câini. „Marele ogar irlandez este foarte frumos şi maiestuos . . ., este cel mai mare câine din această specie care poate fi întâlnit în lume“, a spus el. Scriitorul a fost în mod evident impresionat de aspectul păros plăcut, de sprâncenele, genele şi mustăţile lui care îi dau acea „expresie tipic irlandeză“.

Dar de ce această rasă este pe punctul de a dispărea? Un motiv ar fi popularitatea de care s-au bucurat aceşti câini. Admiratorii i-au considerat acel gen de cadou preţios care poate fi trimis unor persoane importante, de exemplu, monarhilor. Prin urmare, câinii au fost „căutaţi şi trimişi în afara ţării, în toate colţurile lumii“. Astfel au ajuns să fie întâlniţi în toată lumea, însă în număr mic. În plus, după ce nu au mai putut fi folosiţi la vânarea lupilor, ei au fost neglijaţi ca specie în Irlanda.

În 1839, un iubitor al acestei rase a prezentat situaţia tristă a ogarului irlandez astfel: „Trebuie să ne gândim cu regret că această renumită rasă de câini se stinge cu rapiditate, iar dacă nu se vor face nişte eforturi extraordinare, în decurs de câţiva ani rasa va dispărea în mod inevitabil“. Pe atunci existau atât de puţine exemplare, încât nu era ceva ieşit din comun ca unii să afirme că ogarul lor era „ultimul exemplar din această rasă“. Însă ogarul irlandez a supravieţuit.

Rasa a fost salvată în urma unor „eforturi extraordinare“ depuse de oameni ca George Graham. În 1862, el a văzut în ce situaţie grea se afla acest ogar. A adunat cât mai multe exemplare care mai rămăseseră. Înmulţindu-le cu atenţie, el a furnizat baza necesară pentru restabilirea acestei rase. Fără el, „această rămăşiţă canină a unei rase puternice ar fi dispărut până acum“, a spus în 1893 un istoric.

Iată ce a scris o admiratoare a acestei rase, celebra crescătoare de ogari irlandezi, Phyllis Gardner: „Nimic nu e sigur în această lume, însă, dacă nu are loc o catastrofă, se pare că această rasă renumită a scăpat de dispariţie şi continuă să câştige tot mai multă popularitate“.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Pui de ogar irlandez de aproximativ patru săptămâni

[Legenda fotografiilor de la pagina 23]

Ogarul irlandez, cu temperament blând, în Newtownards (Irlanda de Nord)