Potrivit Bibliei
Ce înseamnă a fi un bun cetăţean?
DUPĂ cel de-al doilea război mondial, mulţi oameni din Europa şi Japonia care se considerau buni cetăţeni, care respectă legile, au ajuns să fie trimişi în judecată, fiind condamnaţi pentru crime de război. Printre ei s-au numărat cadre militare cu grad înalt, oameni de ştiinţă şi specialişti în diverse domenii. Încercând să-şi justifice acţiunile, unii dintre aceşti criminali au explicat că pur şi simplu au respectat ordinele primite, aşa cum se aşteaptă de la orice bun cetăţean. Însă statutul lor de „buni cetăţeni“, cum s-au numit ei, i-a determinat să comită crime îngrozitoare împotriva umanităţii.
Mai există şi persoane care nu ţin cont de autoritatea statului. Unii resping pe faţă autoritatea guvernamentală, în timp ce alţii sunt gata să încalce legea atâta timp cât riscul de a fi prinşi este mic. Bineînţeles că puţini ar spune că nu trebuie să respectăm autorităţile, întrucât fără acestea ar fi haos şi anarhie. Însă întrebarea care se pune este următoarea: În ce măsură trebuie să ne achităm de îndatoririle cetăţeneşti şi să respectăm legile? Să examinăm câteva principii de bază care i-au ajutat pe creştinii din secolul I să aibă o concepţie echilibrată referitor la responsabilităţile lor faţă de stat.
Supunerea creştinilor faţă de autorităţi
Creştinii din secolul I respectau de bunăvoie legile şi regulamentele impuse de cei care constituiau „autorităţile superioare“, adică guvernele din acea vreme (Romani 13:1, NW). Creştinii considerau că era corect „să fie supuşi stăpânilor şi autorităţilor, [şi] să-i asculte“ (Tit 3:1). Deşi îl recunoşteau pe Cristos ca fiind Regele lor ceresc, ei se supuneau şi conducătorilor umani, respectând legile date de aceştia, şi nu prezentau nici o ameninţare pentru siguranţa statului. De fapt, ei erau încurajaţi să ‘dea cinste împăratului’ tot timpul (1 Petru 2:17). Apostolul Pavel chiar i-a îndemnat pe creştini astfel: „Vă îndemn deci înainte de toate să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt aşezaţi în poziţii înalte, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea“. — 1 Timotei 2:1, 2.
Creştinii din secolul I plăteau cu conştiinciozitate toate taxele care li se cereau, chiar dacă uneori aceasta era o sarcină împovărătoare. În această privinţă, ei au urmat îndrumarea dată sub inspiraţie de apostolul Pavel: „Daţi tuturor ce sunteţi datori: cui datoraţi impozitul, daţi-i impozitul“ (Romani 13:7). Discipolii lui Isus considerau că guvernarea romană şi demnitarii romani se aflau la putere deoarece Dumnezeu permitea acest lucru şi, într-un oarecare sens, ei slujeau ca „slujitori [publici, NW] ai lui Dumnezeu“ prin faptul că asigurau într-o anumită măsură pacea şi stabilitatea în societate. — Romani 13:6.
„Gata să facă orice lucru bun“
Creştinii din secolul I erau îndemnaţi să accepte îndatoririle cetăţeneşti impuse de stat. Însuşi Isus Cristos i-a sfătuit pe discipolii săi să fie dispuşi ca uneori să facă chiar mai mult decât să se achite de îndatoririle minime cerute de autorităţile civile. „Dacă cineva cu autoritate te constrânge să prestezi un serviciu pentru o milă, du-te cu el două mile“, a spus el (Matei 5:41, NW). Urmând acest sfat, creştinii au dovedit că ei nu doreau să beneficieze de avantajele unei societăţi civilizate fără să dea ceva în schimb. Ei erau întotdeauna „gata să facă orice lucru bun“. — Tit 3:1; 1 Petru 2:13–16.
Ei îşi iubeau cu adevărat semenii şi căutau modalităţi de a-i ajuta (Matei 22:39). Deoarece îşi iubeau semenii şi se conformau unor norme morale înalte, creştinii din secolul I constituiau o forţă care promova binele comunităţii în care trăiau. Vecinii lor aveau o mulţime de motive pentru care să fie încântaţi că trăiau alături de nişte creştini (Romani 13:8–10). Creştinii şi-au demonstrat iubirea nu doar evitând să facă ceea ce era rău. Ei erau îndemnaţi să fie prietenoşi şi să ia iniţiativa în ce priveşte interesele altora, să „facă bine [nu doar la colaboratorii lor în credinţă, ci] la toţi“, aşa cum făcuse Isus Cristos. — Galateni 6:10.
„Să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni“
Totuşi existau unele limite în ce priveşte ascultarea lor de autorităţile laice. Ei nu ar fi făcut nimic care le-ar fi violat conştiinţa sau le-ar fi afectat relaţiile cu Dumnezeu. De exemplu, când autorităţile religioase din Ierusalim le-au ordonat apostolilor să nu mai predice despre Isus, ei au refuzat să asculte. „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni“, au spus ei (Faptele 5:27–29). Creştinii au rămas loiali, refuzând să se implice în închinarea idolatră adusă împăratului (1 Corinteni 10:14; 1 Ioan 5:21; Apocalipsa 19:10). Care a fost rezultatul? „Au fost aspru criticaţi nu pentru că erau creştini, ci pentru că au refuzat să facă ceva ce le cerea legea“, declară istoricul J. M. Roberts. — Shorter History of the World.
De ce în această situaţie ei ‘au refuzat să facă ceva ce le cerea legea’? Ei recunoşteau că „autorităţile superioare“ (NW) deţineau puterea pentru că Dumnezeu le-a permis acest lucru şi, prin urmare, ele slujeau ca ‘slujitori ai lui Dumnezeu’ în ce priveşte menţinerea ordinii şi aplicarea legii (Romani 13:1, 4). Însă creştinii considerau legea lui Dumnezeu superioară. Ei n-au uitat că Isus Cristos stabilise pentru cei care urmau să-i fie discipoli următorul principiu care demonstra echilibru: „Daţi deci Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!“ (Matei 22:21). Obligaţiile pe care le aveau faţă de Dumnezeu trebuiau considerate mai importante decât cerinţele Cezarului.
Faptul că acesta a fost modul corect de a acţiona este demonstrat de consecinţele eşecului multor aşa-zişi creştini de a urma aceste principii excelente. De exemplu, conducătorii apostaţi ai creştinătăţii au devenit „persoane influenţabile, [folosite] ca instrumente de guvernele civile mai ales în formarea şi păstrarea forţelor militare“, declară istoricul militar John Keegan. Discipolii lor au ajuns să participe la războaie în care a fost vărsat sângele a milioane de victime nevinovate. Iată ce spune John Keegan: „Legea lui Dumnezeu a fost complet ignorată când s-au încins spiritele“.
Însă creştinii din secolul I au oferit un exemplu remarcabil în ce priveşte păstrarea unui bun echilibru. Ei au fost buni cetăţeni. S-au achitat bine de îndatoririle şi responsabilităţile lor cetăţeneşti. Dar au respectat cu fermitate principiile exprimate clar în Biblie şi au acţionat în toate aspectele vieţii lor în conformitate cu conştiinţa lor instruită pe baza Bibliei. — Isaia 2:4; Matei 26:52; Romani 13:5; 1 Petru 3:16.
[Legenda ilustraţiei de la pagina 26]
„Daţi deci Cezarului ce este al Cezarului“