Pantanal — o rezervaţie fascinantă — Watchtower

Pantanal — o rezervaţie fascinantă

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN BRAZILIA

TURISTUL s-a enervat când Jerônimo l-a sfătuit să nu arunce cutia de bere în râu. „E râul dumneavoastră?“, a întrebat turistul. „Nu, a răspuns Jerônimo, este al nostru. Dar, dacă continuaţi să aruncaţi gunoaie în râu, în curând nici unul dintre noi nu va mai putea pescui aici.“

Acesta este doar unul dintre pericolele care ameninţă în prezent Pantanalul — o vastă regiune ce cuprinde zone din Brazilia, Bolivia şi Paraguay. În limba portugheză, cuvântul pântano înseamnă „mlaştină“. Dar regiunea Pantanal nu este o suprafaţă netedă, prin urmare apele nu stagnează. Dimpotrivă, ele curg lin, lăsând în urmă o câmpie fertilă, acoperită cu o mare varietate de soiuri de iarbă. V-ar face plăcere să aflaţi mai multe despre această vastă regiune? Însoţiţi-mă în timp ce călătoresc alături de un grup de turişti spre una dintre cele mai fascinante rezervaţii ecologice ale lumii.

Caimani şi anaconda

Părăsind São Paulo, parcurgem spre vest cu autocarul o distanţă de aproximativ 1 200 de kilometri spre oraşul Corumbá. Pe măsură ce pătrundem în regiunea Pantanal, vedem păsări imense zburând deasupra capului, ca şi cum ne-ar ura bun venit. Una dintre acestea este un jabiru (tuiuiú), care are o anvergură de 2,6 metri. Aproape că are nevoie de o pistă ca să-şi ia zborul! „La frecarea cu aerul, mişcarea viguroasă a aripilor dă naştere unui fâlfâit“, scrie Haroldo Palo jr, care a petrecut doi ani în Pantanal. „Pe parcursul perioadei de împerechere [a păsărilor jabiru], spune el în continuare, doi sau trei masculi planează împreună . . ., dând adevărate spectacole de plonjări ce pot fi văzute din depărtare.“

Sezonul uscat a sosit, iar nivelul apei este scăzut. Prin urmare, peştii sunt o pradă uşoară pentru păsări. Şi priviţi! Un jabiru şi un stârc pescuiesc printre caimanii cu ochelari! Caimanii se ospătează cu peşti pirania, cunoscuţi pentru cruzimea lor. Aşa cum, probabil, ştiţi, peştii pirania au dinţi foarte ascuţiţi şi sunt atraşi de prada care sângerează. Deşi noi nu ne-am dori să fim în preajma vreunuia, caimanii se pare că nu-şi dau seama — sau sunt scutiţi — de pericol.

După ce traversăm râul cu feribotul, luăm o maşină ca să ajungem la o fermă. Şoferul opreşte brusc şi ne arată un imens şarpe ce traversează drumul prăfuit. „Este un anaconda“, spune el. „Ar fi bine să faceţi repede o fotografie. Nu-i poţi vedea foarte des atât de aproape!“ Simplul fapt de a-l vedea îmi accelerează pulsul, pentru că anaconda, care ajunge până la 9 metri lungime, este unul dintre cei mai mari şerpi din lume. Îmi dau seama că anaconda este şi un şarpe foarte rapid, deoarece imediat se face nevăzut în tufişuri, fapt care nu-mi displace. De fapt, dacă anaconda nu ar fi dispărut, sunt sigur că, din cauza mâinilor care îmi tremurau atât de tare, fotografia ar fi ieşit oricum neclară!

Viaţa unui pantaneiro

Pantanalul este şi o regiune unde se cresc multe cirezi de vite. Cel ce se îngrijeşte de acestea este un pantaneiro. De fapt, el este un fel de cowboy şi fermier, descendent al unor locuitori americani indigeni, africani şi spanioli. Pantaneiro paşte herghelii şi cirezi de la un capăt la altul al fermei. Vedem mai multe cirezi, fiecare fiind alcătuită din aproximativ o mie de vite. Fiecare cireadă este condusă de şase bărbaţi. Bucătarul este mai în faţă, urmat de un văcar cu un corn făcut dintr-un corn de taur. În spate sunt mai mulţi cowboy. Unul dintre ei este proprietarul cirezii, iar ceilalţi adună animalele care rămân în urmă sau animalele rătăcite.

Jerônimo, menţionat la începutul articolului, este un pantaneiro. Deşi este mai obositor, el ne duce cu o barcă cu vâsle de-a lungul râului Abobral în loc să folosească o barcă cu motor, deoarece zgomotul pe care l-ar produce un motor ar speria păsările. Tonul plin de veneraţie cu care vorbeşte reflectă iubirea şi interesul pentru locuinţa sa, Pantanalul. „Uitaţi-vă acolo, pe malul râului: un caiman ce stă la soare“, spune Jerônimo. Mai încolo, el ne arată vizuina unei perechi de vidre. „E locuinţa lor“, spune el. „Întotdeauna le văd acolo.“ Din când în când, Jerônimo îşi umple cana cu apă din râu ca să-şi mai potolească setea. „Dar nu este poluată?“, îl întrebăm noi. „Nu încă“, răspunde el. „Puteţi bea şi voi dacă vreţi.“ Totuşi nu suntem pe deplin convinşi.

Un pantaneiro are un punct de vedere optimist cu privire la viaţă. El are puţine dorinţe, iar destinderea lui este munca sa. El pleacă de acasă în zori şi se întoarce seara, având un salariu minim (de aproximativ 100 de dolari pe lună), un loc unde să stea şi hrană — şi poate să mănânce carne pe săturate. „La ferma mea, spune un fermier, un pantaneiro mănâncă ce doreşte şi cât doreşte. El nu este un sclav. Dacă nu este mulţumit, el poate spune: «Şefule, dă-mi plata. Eu plec».“

O grădină zoologică fără cuşti

Ferma la care am stat este şi locuinţa multor păsări şi animale, cum ar fi multe specii de papagali, păsări jabiru, jaguari, capibara şi cerbi roşii. Un descendent al tribului indian guaná, a cărui familie locuieşte în Pantanal de 100 de ani, ne-a spus: „Aici hrănim păsările. Multe dintre ele au fost confiscate de poliţia forestieră de la persoane suspectate de braconaj“. Soţia lui a spus că la început aveau doar 18 papagali, dar acum au în jur de 100. „Obiectivul nostru este acela de a-i restabili în propriul habitat“, a spus ea.

În această grădină zoologică fără cuşti, am făcut fotografii cu papagali ara în timp ce mâncau liniştiţi alături de porci şi de pui de găină. Turiştii din toată lumea sunt încântaţi de bogăţia faunei din Pantanal şi de peisajul acestei regiuni. Apusurile de soare sunt fascinante! Într-o zi, o turistă, o tânără japoneză, a fost impresionată de nişte stoluri de păsări ce se întorceau la culcuş la apusul soarelui. Când un angajat de la fermă a avertizat-o: „Domnişoară, fiţi atentă. Sunt jaguari prin apropiere!“, ea a alergat spre camera ei. Cu toate acestea, ziua următoare frica îi trecuse şi le dădea biscuiţi papagalilor ara. Chiar am fotografiat-o în timp ce îi dădea unui papagal să-i apuce cu ciocul biscuiţii din gură. Teama îi dispăruse!

Într-o dimineaţă, înainte de răsărit, am ieşit afară ca să ne uităm la stele. Ni se părea că puteam ajunge la ele şi le puteam atinge. O privelişte încântătoare! Aici, în Pantanal, aproape că „auzeam“ liniştea. Priveliştile şi sunetele ne-au îndemnat să-i mulţumim Creatorului pentru această panoramă paradiziacă. Într-un pliant publicitar se afirma: „Dacă într-o bună zi cineva vă întreabă dacă există paradis, puteţi afirma: «Fără îndoială, Pantanalul este o parte din acesta»“.

O rezervaţie ecologică profanată

În ultimii 20 de ani, presa a dedicat mult spaţiu discuţiilor pe tema pericolului ce pândeşte Pantanalul. În cartea sa intitulată Pantanal, Haroldo Palo jr vorbeşte despre mai multe modalităţi prin care este poluat ecosistemul Pantanalului. Câteva dintre acestea sunt:

◼ Depunerea de aluviuni în râuri. „În ultimii ani, în râul Taquari s-au depus atât de multe aluviuni, încât este imposibil să se navigheze în apropierea gurii de vărsare, cei ce locuiesc pe malurile acestuia fiind . . . astfel izolaţi. Acelaşi lucru se întâmplă şi în alte râuri care se varsă în bazinul Pantanal.“

◼ Ciclul secetei. „Îmi este teamă că dacă . . . ciclul secetei ar fi de 15 sau 20 de ani, aşa cum s-a întâmplat înainte, acesta ar putea avea consecinţe catastrofice asupra florei şi faunei din regiune.“

◼ Erbicidele şi mercurul. „În cadrul agriculturii mecanizate ce se practică în afara Pantanalului se folosesc erbicide, care se infiltrează în pânza de apă freatică şi, în cele din urmă, contaminează râurile ce curg în apropiere. Sau sunt purtate de apele de suprafaţă împreună cu solul, fapt care duce la depunerea de aluviuni în râuri. În oraşul Poconé din Pantanal, altă mare ameninţare o constituie mineritul aurifer, care poluează apa cu mercur.“

◼ Vânătoarea. „Deşi este interzisă prin lege, vânătoarea este practicată în cea mai mare parte a regiunii Pantanal, iar aceasta fără a fi ţinută sub control. Cu excepţia câtorva fermieri iluştri care îşi protejează bogăţiile naturale şi a altora care şi le protejează din interese economice legate de exploatarea turistică, fauna şi cadrul natural au căzut pradă intereselor oportuniste.“

Reîntoarcerea în jungla de beton

Cât de mult contrastau toate acestea cu ceea ce am văzut când ne-am întors în São Paulo! În loc de ipês galbene, ipês roşii şi salvie roşie vedem o junglă de zgârie-nori. În loc de râuri curate şi limpezi ce abundă de peşte vedem râuri transformate în canale de scurgere. În loc să auzim cântecul melodios al păsărilor auzim zgomotul asurzitor al miilor de camioane şi automobile ce claxonează. În loc să vedem un cer albastru, senin vedem semne ce anunţă „condiţii atmosferice: rele“. În loc de pace între oameni şi animale există teamă de prădătorii umani.

Am stat două săptămâni în Pantanal, o perioadă prea scurtă ca să reuşim să ne familiarizăm cu regiunile ce aveau nume exotice, cum ar fi Poconé, Nhecolândia, Abobral, Nabileque şi Paiaguás — fiecare având propriile caracteristici. Dar a fost o experienţă de neuitat. Flora şi fauna ne înviorau ochii, ne încântau auzul şi ne linişteau sufletul.

[Harta de la pagina 15]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Paraguay

Bolivia

Brazilia

PANTANAL

[Provenienţa fotografiei]

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Fluture galben coadă-de-rândunică

[Legenda fotografiei de la paginile 16 şi 17]

Un jaguar

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Stârci albi

[Provenienţa fotografiei]

Georges El Sayegh

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Un anaconda şi un caiman cu botul lat

[Provenienţa fotografiei]

Georges El Sayegh

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Un ara cu aripi verzi

[Provenienţa fotografiei]

Georges El Sayegh

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Aceşti pirania de 15 centimetri au dinţi foarte ascuţiţi

[Provenienţa fotografiei]

[Provenienţa fotografiei de la pagina 15]

Georges El Sayegh