I-am slujit lui Dumnezeu cu riscul vieţii
RELATARE DE JOÃO MANCOCA
La 25 iunie 1961, nişte soldaţi au întrerupt o întrunire creştină din Luanda (Angola). Treizeci dintre noi am fost aruncaţi în închisoare şi bătuţi cu atâta cruzime, încât soldaţii se întorceau din jumătate în jumătate de oră ca să vadă dacă murise cineva. Unii dintre ei au fost auziţi spunând că Dumnezeul nostru trebuie să fie adevărat, întrucât supravieţuiserăm cu toţii.
DUPĂ acea bătaie am rămas cinci luni în închisoarea din São Paulo. Apoi, timp de nouă ani, am fost mutat dintr-o închisoare în alta, am fost bătut şi interogat de mai multe ori şi am trecut prin mai multe lipsuri. La scurt timp după eliberarea mea din 1970, am fost arestat din nou, de această dată fiind trimis în rău famatul lagăr al morţii din São Nicolau (astăzi Bentiaba). Acolo am stat doi ani şi jumătate.
Probabil, vă întrebaţi de ce în calitate de cetăţean care respectă legea am fost închis pentru că le-am vorbit altora despre convingerile mele bazate pe Biblie şi, poate, vă întrebaţi unde am aflat prima dată vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu.
Am parte de o bună instruire
M-am născut în octombrie 1925 în apropierea oraşului Maquela do Zombo, din nordul Angolei. În 1932, când tata a murit, mama m-a trimis să locuiesc la fratele ei în Congo Belgian (astăzi Republica Democratică Congo). Nu era tocmai ce-şi dorea, dar nu avea posibilităţi să-mi furnizeze cele necesare.
Unchiul meu era baptist, iar el m-a încurajat să citesc Biblia. Deşi devenisem un membru al bisericii lui, setea mea spirituală nu era satisfăcută de ceea ce învăţam şi nici nu mă simţeam îndemnat să-i slujesc lui Dumnezeu. Însă unchiul m-a trimis la şcoală şi m-a ajutat să primesc o bună instruire. Printre altele, am învăţat franceza. Cu timpul, am învăţat şi portugheza. După ce am terminat şcoala, am găsit un loc de muncă la postul central de radio din Léopoldville (astăzi Kinshasa) ca radiotelegrafist. Apoi, la vârsta de 20 de ani m-am căsătorit cu Maria Pova.
O nouă mişcare religioasă
În acelaşi an, 1946, am ajuns sub influenţa unui foarte instruit dirijor de cor, angolez de naţionalitate, care făcea parte din Biserica Baptistă. Era dornic să-i instruiască pe vorbitorii de limbă kikongo din nordul Angolei şi să-i ajute să progreseze din punct de vedere intelectual, spiritual şi social. El obţinuse broşura The Kingdom, the Hope of the World (Regatul, speranţa lumii) tradusă în limba portugheză, broşură publicată de Watch Tower Bible and Tract Society şi distribuită de Martorii lui Iehova.
Dirijorul de cor a tradus broşura în kikongo şi o folosea în conducerea unor discuţii săptămânale cu un grup de angolezi care lucra în Congo Belgian, grup din care făceam parte şi eu. Între timp, dirijorul de cor a scris la sediul central al Societăţii Watch Tower, din Statele Unite, şi a obţinut mai multă literatură. Totuşi, informaţiile pe care ni le împărtăşea erau amestecate cu învăţături ale altor biserici. Prin urmare, nu eram în stare să fac o deosebire clară între adevăratul creştinism şi învăţăturile nescripturale ale creştinătăţii.
Am remarcat însă că mesajul biblic pe care îl conţinea literatura Societăţii Watch Tower se deosebea de tot ceea ce auzisem până atunci la Biserica Baptistă. De exemplu, am aflat că Biblia acordă o mare importanţă numelui personal al lui Dumnezeu, Iehova, şi că adevăraţii creştini se numesc în mod potrivit Martori ai lui Iehova (Psalmul 83:18; Isaia 43:10–12). În plus, am fost încântat de promisiunea Bibliei că cei care îi slujesc cu fidelitate lui Iehova vor trăi veşnic pe un pământ paradiziac. — Psalmul 37:29; Apocalipsa 21:3–5.
Deşi aveam puţine cunoştinţe despre adevărul biblic, mă simţeam asemenea profetului Ieremia, care nu-şi putea stăpâni dorinţa arzătoare de a vorbi despre Dumnezeul lui, Iehova (Ieremia 20:9). Membrii grupului nostru de studiu mi s-au alăturat în predicarea din casă în casă. Ţineam chiar întruniri publice în curtea unchiului meu, folosind invitaţii dactilografiate pentru a-i invita pe oameni la aceste întruniri. Asistau câte 78 de persoane la o întrunire. În acest fel, a luat naştere o nouă mişcare religioasă sub conducerea acestui dirijor de cor.
Primele întemniţări
Orice mişcare ce avea legătură cu Societatea Watch Tower era interzisă în Congo Belgian, fapt pe care nu-l cunoşteam. Astfel, la 22 octombrie 1949, câţiva dintre noi am fost arestaţi. Înainte de proces, judecătorul mi-a vorbit în particular şi a încercat să facă aranjamente ca să mă elibereze, deoarece ştia că eram un angajat al statului. Dar ca să-mi recapăt libertatea ar fi trebuit să renunţ la mişcarea ce se formase ca urmare a predicării noastre, iar eu am refuzat.
După două luni şi jumătate petrecute în închisoare, autorităţile au decis să ne trimită pe cei care eram angolezi în ţara noastră. Însă, când ne-am întors în Angola, autorităţile coloniale portugheze au fost şi ele suspicioase cu privire la activitatea noastră şi ne-au limitat libertatea. Au sosit şi alţi membri ai mişcării noastre din Congo Belgian, iar în cele din urmă eram peste 1 000 risipiţi în toată Angola.
Cu timpul, cei ce-l urmau pe proeminentul conducător religios Simon Kimbangu s-au alăturat mişcării noastre. Pe aceşti oameni nu îi interesa studierea literaturii Societăţii Watch Tower, deoarece ei erau de părere că Biblia putea fi explicată doar prin intermediul unui medium spiritist. Majoritatea celor ce făceau parte din mişcarea noastră sprijineau acest punct de vedere, inclusiv dirijorul de cor, care încă era considerat un conducător. M-am rugat cu ardoare ca Iehova să ne ajute să luăm legătura cu un adevărat reprezentant al Societăţii Watch Tower. Speram ca acest lucru să-i convingă pe toţi membrii mişcării să accepte adevărul biblic şi să respingă practicile nescripturale.
Unii membri ai mişcării erau ostili lucrării de predicare pe care o efectuam câţiva dintre noi. Prin urmare ne-au trădat autorităţilor şi ne-au acuzat că eram conducători ai unei mişcări politice. Astfel, în februarie 1952, mulţi dintre noi am fost arestaţi, inclusiv Carlos Agostinho Cadi şi Sala Ramos Filemon. Am fost închişi într-o celulă fără ferestre. Totuşi, un gardian prietenos ne-a adus mâncare de la soţiile noastre şi o maşină de scris ca să putem multiplica broşurile Societăţii Watch Tower.
După trei săptămâni am fost deportaţi la Baia dos Tigres, o regiune deşertică din sudul Angolei. Soţiile noastre ne-au însoţit şi acolo. Am fost condamnaţi la patru ani de muncă silnică, lucrând pentru o companie de pescuit. Baia dos Tigres nu avea port pentru bărcile de pescuit, aşadar, de dimineaţa până seara, soţiile noastre trebuiau să treacă prin apă ca să care de la bărci până la mal mari cantităţi de peşte.
În acest lagăr ne-am întâlnit cu alţi membri ai mişcării noastre şi am încercat să-i convingem să continue să studieze Biblia. Dar ei au preferat să-l urmeze pe Toco, dirijorul de cor. Cu timpul, aceştia au ajuns să fie numiţi tocoişti.
O întâlnire mult aşteptată
În timp ce eram în Baia dos Tigres, am dat de adresa filialei din Rhodezia de Nord (astăzi Zambia) a Societăţii Watch Tower, la care am scris cerând ajutor. Scrisoarea noastră a fost trimisă la filiala din Africa de Sud, care a corespondat cu noi şi ne-a întrebat cum am ajuns să fim interesaţi de adevărul biblic. A fost informat în legătură cu noi sediul central al Societăţii Watch Tower, aflat în Statele Unite, şi s-au luat măsuri în vederea trimiterii unui reprezentant special care să ia legătura cu noi. Acesta era fratele John Cooke, un misionar cu mulţi ani de experienţă în ţări străine.
Au trecut câteva săptămâni de la sosirea fratelui Cooke în Angola până când autorităţile portugheze i-au permis să ne viziteze. El a sosit la Baia dos Tigres la 21 martie 1955 şi i s-a permis să stea împreună cu noi cinci zile. Explicaţiile biblice pe care ni le dădea erau deosebit de satisfăcătoare, iar eu eram convins că reprezenta unica organizaţie adevărată a lui Iehova Dumnezeu. În ultima zi a vizitei sale, fratele Cooke a ţinut o cuvântare publică intitulată „Această veste bună a Regatului“. Au asistat 82 de persoane, inclusiv administratorul principal din Baia dos Tigres. Fiecare persoană care a asistat a primit un exemplar tipărit al cuvântării.
Pe parcursul celor cinci luni cât a stat în Angola, fratele Cooke a luat legătura cu mulţi tocoişti, inclusiv cu conducătorul lor. Totuşi, pe majoritatea dintre ei nu îi interesa să devină Martori ai lui Iehova. Astfel, eu împreună cu tovarăşii mei ne-am simţit obligaţi să le aducem la cunoştinţă autorităţilor care era poziţia noastră. Am făcut acest lucru prin intermediul unei scrisori oficiale, datate 6 iunie 1956 şi adresate „Excelenţei sale Guvernatorul Districtului Moçâmedes“. Am declarat că nu mai aveam nici o legătură cu adepţii lui Toco şi că trebuia să fim consideraţi „membri ai Societăţii Martorilor lui Iehova“. De asemenea, am cerut să ni se acorde libertate de închinare. Totuşi, în loc să ne fie redusă perioada de detenţie, aceasta a fost prelungită cu doi ani.
Evenimente care au dus la botez
În cele din urmă, în august 1958 am fost eliberaţi şi, când ne-am întors în Luanda, am găsit un mic grup de Martori ai lui Iehova. Acesta fusese organizat cu un an înainte de către Mervyn Passlow, un misionar trimis în Angola ca să-l înlocuiască pe John Cooke, dar care fusese deja deportat pe când am ajuns noi. Apoi, în 1959 ne-a vizitat Harry Arnott, alt misionar al Martorilor lui Iehova. Însă el a fost arestat în aeroport după aterizare. Am fost arestaţi şi noi, cei trei care îl aşteptam.
Cei doi fraţi care erau cu mine, Manuel Gonçalves şi Berta Teixeira, nişte Martori portughezi de curând botezaţi, au fost eliberaţi după ce au fost avertizaţi să nu mai ţină întruniri. Fratele Arnott a fost deportat, iar eu am fost avertizat că, dacă nu semnam un act prin care declaram că nu mai eram Martor, urma să fiu din nou trimis în Baia dos Tigres. După şapte ore de interogări, am fost eliberat fără să fi semnat nimic. După o săptămână, atât eu, cât şi prietenii mei Carlos Cadi şi Sala Filemon eram în cele din urmă pregătiţi pentru botez. Am închiriat o încăpere în Muceque Sambizanga, o suburbie a Luandei, care a devenit locul de întrunire al primei congregaţii a Martorilor lui Iehova din Angola.
Un nou val de persecuţii
Au început să asiste la întruniri un număr tot mai mare de persoane interesate. Unii veneau să ne cerceteze, dar le plăceau întrunirile, iar mai târziu au devenit Martori ai lui Iehova! Scena politică era în schimbare, iar după revolta naţionalistă din 4 februarie 1961 situaţia noastră era tot mai grea. În pofida falsităţilor care se spuneau despre noi, am reuşit să ţinem Comemorarea morţii lui Cristos la 30 martie, eveniment la care au asistat 130 de persoane.
În iunie, în timp ce conduceam studiul Turnului de veghere, întrunirea a fost întreruptă de poliţia militară. Femeilor şi copiilor li s-a dat drumul, dar cei 30 de bărbaţi prezenţi au fost luaţi, aşa cum am menţionat în introducere. Am fost bătuţi cu bastoane de lemn încontinuu două ore. Timp de trei săptămâni după aceea am vomitat sânge. Eram sigur că aveam să mor; de fapt, cel care mă bătuse m-a asigurat că voi muri. Majoritatea celorlalţi care au fost bătuţi erau noi la adevăr, persoane nebotezate, care studiau Biblia, aşadar m-am rugat fierbinte pentru ei: „Iehova, ai grijă de oile tale“.
Graţie lui Iehova, nici unul dintre ei nu a murit, fapt care a uimit personalul militar. Unii dintre acei soldaţi s-au simţit îndemnaţi să-l laude pe Dumnezeul nostru, despre care spuneau că ne ajutase să supravieţuim! Majoritatea celor ce studiau Biblia s-au botezat în cele din urmă ca Martori, iar în prezent unii dintre ei slujesc în calitate de bătrâni creştini. Unul dintre ei, Silvestre Simão, este membru al comitetului filialei din Angola.
Nouă ani de suferinţă
Aşa cum am menţionat la început, am suferit în multe feluri în următorii nouă ani, în care am fost transferat dintr-o închisoare în alta sau dintr-un lagăr de muncă în altul. În toate aceste locuri, am putut depune mărturie deţinuţilor politici, dintre care mulţi în prezent sunt Martori botezaţi. Mariei, soţiei mele, şi copiilor noştri li s-a permis să mă însoţească.
Când eram în lagărul de muncă din Serpa Pinto, patru deţinuţi politici au fost prinşi în timp ce încercau să evadeze. Ei au fost torturaţi cu cruzime până la moarte în faţa tuturor deţinuţilor, pentru a-i intimida pe aceştia ca nici să nu se gândească să evadeze. Mai târziu, comandantul lagărului m-a ameninţat în faţa Mariei şi a copiilor spunându-mi următoarele: „Dacă te mai prind că predici, vei fi ucis în acelaşi fel în care au fost ucişi cei ce au încercat să evadeze“.
În cele din urmă, în noiembrie 1966, am fost duşi în îngrozitorul lagăr al morţii din São Nicolau. Când am ajuns acolo, m-am înfiorat aflând că administratorul lagărului era domnul Cid, bărbatul care mă bătuse la închisoarea din São Paulo până acolo încât era să mor! În fiecare lună erau ucise în mod sistematic zeci de persoane, iar familia mea era forţată să asiste la acele omoruri brutale. Drept urmare, Maria s-a îmbolnăvit de depresie nervoasă, de care nu s-a vindecat niciodată. În cele din urmă, am primit permisiunea ca ea şi copiii să fie evacuaţi în Luanda, unde cele două fiice mai mari ale mele, Teresa şi Joana, au avut grijă de ei.
Liber şi din nou închis
Am fost eliberat în anul următor, în septembrie 1970, şi m-am reîntâlnit cu familia şi cu toţi fraţii din Luanda. Am vărsat lacrimi de bucurie când am văzut cât de mult progresase lucrarea de predicare pe parcursul celor nouă ani în care lipsisem. Când am fost închis în 1961, congregaţia din Luanda era formată din patru grupe mici. Acum existau patru congregaţii mari, organizate în mod corespunzător şi vizitate tot la şase luni de un reprezentant itinerant al organizaţiei lui Iehova. Eram nespus de bucuros să fiu din nou liber, dar libertatea mea avea să fie de scurtă durată.
Într-o zi am fost chemat de directorul general al Poliţiei pentru Investigare şi Apărarea Statului (PIAS), care exista pe atunci. După ce m-a flatat în prezenţa fiicei mele Joana, mi-a dat un document pe care să-l semnez. Prin acesta se cereau serviciile mele ca informator al PIAS şi mi se promiteau multe recompense materiale pentru serviciile aduse. Când am refuzat să-l semnez, am fost ameninţat că mă vor trimite înapoi la São Nicolau, de unde mi s-a spus că nu aveam să mai fiu eliberat niciodată.
În ianuarie 1971, după numai patru luni de libertate, acele ameninţări au fost puse în aplicare. În total, 37 de bătrâni creştini din Luanda au fost arestaţi şi trimişi la São Nicolau. Acolo am stat închişi până în august 1973.
Eliberaţi, totuşi persecutaţi
În 1974, în Portugalia a fost proclamată libertatea religioasă, iar după aceea această libertate a fost extinsă şi la provinciile coloniale de dincolo de mare. La 11 noiembrie 1975, Angola a câştigat independenţa faţă de Portugalia. Ce bucurie a fost când, în luna martie a acelui an, s-au ţinut primele congrese de circumscripţie în libertate! Am avut privilegiul de a prezenta discursul public la aceste întruniri pline de bucurie, ţinute la Stadionul Sporturilor din Luanda.
Noul guvern însă s-a împotrivit poziţiei noastre neutre, iar războiul civil a început să facă ravagii prin Angola. Situaţia a ajuns atât de critică, încât Martorii albi au fost obligaţi să părăsească ţara. Trei dintre noi, fraţii locali, am primit responsabilitatea de a ne ocupa de lucrarea de predicare din Angola, sub îndrumarea filialei din Portugalia a Martorilor lui Iehova.
La scurt timp, numele meu a început să apară prin ziare şi să fie menţionat chiar şi la radio. Eram acuzat că aş fi fost un agent al imperialismului internaţional şi că eram răspunzător de refuzul Martorilor din Angola de a pune mâna pe armă. Drept urmare, am fost chemat înaintea primului guvernator din provincia Luanda. I-am explicat cu respect poziţia neutră a Martorilor lui Iehova din întreaga lume, poziţie pe care au luat-o şi primii continuatori ai lui Isus Cristos (Isaia 2:4; Matei 26:52). Când am scos în evidenţă că petrecusem peste 17 ani în închisori şi lagăre de muncă pe parcursul guvernării coloniale, el s-a hotărât să nu mă mai aresteze.
În timpul acelor zile, am avut nevoie de curaj ca să slujesc ca Martor al lui Iehova în Angola. Întrucât casa ne era supravegheată, am fost nevoiţi să nu o mai folosim pentru întruniri. Însă, aşa cum a spus apostolul Pavel, ‘am fost întristaţi în toate felurile, dar nu la strâmtorare’ (2 Corinteni 4:8). Niciodată nu am fost inactivi în minister. Am continuat lucrarea de predicare, slujind ca ministru itinerant şi întărind congregaţiile din provinciile Benguela, Huíla şi Huambo. Pe atunci eram cunoscut sub un alt nume, acela de fratele Filemon.
În martie 1978, lucrarea noastră de predicare a fost din nou interzisă, iar eu am fost informat din surse demne de încredere că unii revoluţionari fanatici intenţionau să mă ucidă. Prin urmare, m-am refugiat în locuinţa unui Martor nigerian care lucra la ambasada Nigeriei în Angola. După o lună, când situaţia s-a mai liniştit, am continuat să le slujesc fraţilor ca supraveghetor de circumscripţie.
În pofida interdicţiei şi a războiului civil, mii de angolezi au reacţionat favorabil la lucrarea de predicare pe care o desfăşuram. Datorită frumoasei creşteri a numărului celor ce deveneau Martori, a fost numit un comitet al ţării care să se îngrijească de lucrarea de predicare din Angola, sub îndrumarea filialei din Portugalia. În tot acest timp, am călătorit de mai multe ori până în Portugalia, unde am primit o instruire de mare valoare din partea unor miniştri calificaţi şi am beneficiat totodată de îngrijirea medicală necesară.
În sfârşit, liberi să predicăm!
Când eram în lagărele de muncă, deţinuţii politici mă ridiculizau deseori şi îmi spuneau că nu voi fi niciodată eliberat dacă continuam să predic. Dar eu le răspundeam: „Nu este încă timpul ca Iehova să deschidă uşa, dar, când o va face, nimeni nu o va mai putea închide“ (1 Corinteni 16:9; Apocalipsa 3:8). Uşa spre o predicare fără restricţii a fost şi mai larg deschisă după căderea Uniunii Sovietice în 1991. Atunci am început să ne bucurăm de o şi mai mare libertate de închinare în Angola. În 1992, lucrarea Martorilor lui Iehova a fost legalizată. În cele din urmă, în 1996, a fost înfiinţată o filială a Martorilor lui Iehova în Angola, iar eu am fost numit membru al comitetului filialei.
Pe parcursul numeroşilor ani de detenţie, într-un fel sau altul familiei mele i s-a purtat de grijă. Am avut şase copii, iar cinci dintre aceştia sunt încă în viaţă. Iubita noastră Joana a murit anul trecut de cancer. Patru dintre ceilalţi copii sunt Martori botezaţi, dar cel de-al cincilea nu a făcut încă pasul botezului.
Când fratele Cooke ne-a vizitat în 1955, existau patru angolezi care predicau vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu. În prezent, în ţară sunt peste 38 000 de proclamatori ai Regatului, care conduc 67 000 de studii biblice în fiecare lună. Dintre aceşti numeroşi proclamatori ai veştii bune mulţi sunt persoane care înainte ne-au persecutat. Cât de recompensator este acest lucru şi cât de recunoscător îi sunt lui Iehova pentru că m-a păstrat în viaţă şi că mi-a permis să-mi duc la îndeplinire dorinţa arzătoare de a declara cuvântul său! — Isaia 43:12; Matei 24:14.
[Harta de la paginile 20 şi 21]
(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)
Republica Democratică Congo
Kinshasa
Angola
Maquela do Zombo
Luanda
São Nicolau (astăzi Bentiaba)
Moçâmedes (astăzi Namibe)
Baia dos Tigres
Serpa Pinto (astăzi Menongue)
[Provenienţa]
Mountain High Maps® Copyright © 1997 Digital Wisdom, Inc.
[Legenda fotografiilor de la paginile 22 şi 23]
Jos: împreună cu John Cooke în 1955. La stânga: Sala Filemon
La dreapta: întâlnirea cu John Cooke după 42 de ani
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
Împreună cu soţia mea, Maria