Dumnezeu a fost ajutorul nostru
RELATARE DE FRANCISCO COANA
„Dacă refuzi să te supui autorităţilor, vei fi executat!“, m-a avertizat fratele meu.
„Ar fi mult mai bine să mor decât să trăiesc în aceste condiţii îngrozitoare“, am protestat eu.
ACEASTĂ discuţie cu fratele meu mai mare a avut loc în septembrie 1975. El venise să-mi aducă de mâncare la închisoarea din Maputo (care pe atunci se numea Lourenço Marques), oraş aflat în sudul Mozambicului. Într-o singură celulă eram înghesuiţi mai mult de 180 de deţinuţi, dintre care majoritatea eram Martori ai lui Iehova. Fratele meu a fost atât de supărat pe mine, încât nici n-a mai lăsat mâncarea pe care mi-o adusese!
Ca să puteţi înţelege această întâlnire tensionată, să ne întoarcem în timp şi să vă explic cum am ajuns în închisoare.
Educaţia religioasă primită în copilărie
M-am născut în 1955, într-o familie prezbiteriană, în satul Calanga din districtul Manica. Satul nostru se afla nu departe de marele oraş Maputo. Tata nu mergea cu regularitate la biserică, în schimb mama mergea, iar duminica ne lua cu ea pe toţi cei cinci copii. Când am fost mici, ea ne-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru, pe care eu o spuneam adesea pe de rost (Matei 6:9–12). Când am mai crescut i-am pus mamei unele întrebări, cum ar fi „De ce murim?“ şi „Va trebui mereu ca oamenii să moară?“.
Mama mi-a spus că moartea face parte din scopul lui Dumnezeu — cei care fac lucruri rele vor merge în iad, iar cei care fac lucruri bune vor merge în rai. Deşi atunci nu i-am spus nimic, răspunsul ei m-a întristat. Cruda realitate a morţii m-a tulburat, mai ales când tatăl nostru drag a murit. Eu aveam doar zece ani când s-a întâmplat acest lucru. Mai târziu am dorit să cunosc mai multe despre starea morţilor şi doream să ştiu dacă există vreo speranţă pentru cei morţi.
Învăţ adevărul şi-l aplic în viaţă
La scurt timp după moartea tatălui meu, unul dintre profesori ne-a predat la şcoală din cartea De la Paradisul pierdut la Paradisul recâştigat (în engleză). Cartea, publicată de Watch Tower Bible and Tract Society, era scrisă în limba zulu, o limbă vorbită în sudul Africii. Profesorul mi-a împrumutat-o şi, deşi nu ştiam prea bine zulu, am fost încântat de ceea ce am învăţat din versetele biblice menţionate în carte.
Când aveam 16 ani, fratele meu care muncea pentru a întreţine familia a primit ordin de recrutare. Atunci am început să muncesc la o fabrică de parfumuri din Maputo, iar seara urmam cursurile unei şcoli tehnice. La serviciu, în pauzele de prânz, îl vedeam pe Teófilo Chiulele, un Martor al lui Iehova, citind mereu din Biblie. Când Teófilo a remarcat interesul meu, a început să-mi vorbească.
Mai târziu, un alt Martor, Luis Bila, a început să studieze Biblia cu mine. M-am simţit uşurat când am aflat că morţii nu sunt conştienţi de nimic şi că există speranţa ca ei să fie readuşi la viaţă prin înviere (Eclesiastul 9:5, 10; Ioan 5:28, 29). I-am scris imediat mamei şi i-am trimis răspunsurile biblice la întrebările pe care i le pusesem. A fost foarte încântată când a aflat că am găsit, în sfârşit, răspunsuri demne de încredere.
Entuziasmat de ceea ce învăţam, m-am pregătit să le vorbesc şi altora despre aceste lucruri. Mi s-a permis să ţin cuvântări biblice la şcoală, dar nu şi în biserică. Nu peste mult timp nu am mai fost bine venit în biserică. Până şi unii membri ai familiei au început să mă persecute, chiar dacă mama era încântată de noile mele convingeri. Fratele meu mai mare m-a bătut foarte tare. Când au văzut că o astfel de împotrivire nu are nici un efect asupra mea, membrii familiei au început să-şi bată joc de mine, mai ales când mă vedeau rugându-mă înainte de masă. Ca urmare, mă rugam în baie, înainte de a veni să mă aşez la masă. Simţeam că „Dumnezeu era ajutorul meu“. — Psalmul 54:4.
Apoi lui Luis nu i s-a mai permis să vină acasă la noi ca să studieze Biblia cu mine. Prin urmare, am studiat la el acasă. Când am început să asist la întrunirile congregaţiei şi să particip la lucrarea de predicare, nu m-au mai lăsat să intru în casă. Astfel am ajuns să rămân peste noapte la diferiţi Martori.
În cele din urmă, la 13 mai 1973, mi-am simbolizat dedicarea la Iehova Dumnezeu prin botezul în apă. În acea vreme, Mozambicul se afla sub regim colonial portughez, care îi scosese pe Martorii lui Iehova în afara legii în Portugalia şi în toate coloniile acesteia. La 1 octombrie 1974 am intrat în rândurile pionierilor, adică a evanghelizatorilor cu timp integral, cum sunt ei numiţi de Martorii lui Iehova. Întrucât obiectivul meu era să devin misionar, am început să studiez engleza ca să mă pot califica pentru a urma cursurile Şcolii Biblice Galaad a Societăţii Watchtower din Statele Unite, şcoală care instruieşte misionari.
Folosim strategii ca să predicăm
În perioada de interdicţie, poliţia colonială portugheză (Polícia de Investigação e Defesa do Estado, PIDE) i-a băgat la închisoare pe mulţi Martori, deoarece predicau. Prin urmare, ca să nu ajungem la închisoare am folosit diverse strategii. De exemplu, după ce vorbeam la o casă, mergeam la alta dintr-o altă zonă. De asemenea, mergeam câte doi în parc, fie în timpul pauzei de prânz, fie seara. Unul se aşeza lângă o persoană şi începea să citească ziarul. Nu după mult timp, celălalt venea şi se aşeza alături. Se uita cu atenţie în ziar şi spunea ceva de genul: „Extraordinar, priviţi câţi oameni au murit! Ştiaţi însă că sub guvernul lui Dumnezeu acest lucru nu se va mai întâmpla?“
Urma o conversaţie, în timpul căreia cel care citea ziarul îi cerea celuilalt dovezi biblice pentru ceea ce spusese. Apoi stabileam să ne întâlnim următoarea zi ca să continuăm discuţia. În felul acesta reuşeam de multe ori să-l atragem în discuţiile noastre referitoare la profeţiile biblice şi pe cel care stătea alături de noi. Aşa am început multe studii biblice. Îi eram recunoscători lui Dumnezeu pentru că ne ajuta.
O perioadă de încercări crunte
La 25 aprilie 1974, în Portugalia dictatura a luat sfârşit, iar în coloniile portugheze au avut loc o mulţime de schimbări politice. În Mozambic, deţinuţii politici, precum şi Martorii lui Iehova care fuseseră închişi deoarece şi-au păstrat neutralitatea pe plan politic au beneficiat de o amnistie. Însă la 25 iunie 1975, după numai 14 luni, Mozambicul şi-a declarat independenţa faţă de Portugalia. La numai câteva zile, a urmat un nou val de persecuţii împotriva Martorilor. În cartiere au fost organizate grupuri pentru a-i aresta pe toţi Martorii care puteau fi găsiţi. Am fost prezentaţi ca „agenţi lăsaţi de colonialismul portughez“.
În septembrie am fost obligat să asist la o întrunire a unui grup de cartier. Când am sosit, mi-am dat seama că erau de faţă toţi cei din grupa mea de studiu biblic. Ni s-a ordonat să strigăm slogane politice care slăveau partidul de guvernământ. Am refuzat plini de respect, şi, ca urmare, am fost duşi la închisoare şi puşi în celula aglomerată despre care v-am vorbit la început.
Eram atât de mulţi în această celulă, încât abia ne puteam mişca. Pentru ca unii dintre noi să aibă loc să doarmă pe jos, ceilalţi trebuiau să şadă sau să stea în picioare. Nu exista decât o singură toaletă, care, de cele mai multe ori, era înfundată, şi din această cauză dădea pe dinafară şi mirosea îngrozitor de urât. Ni se dădea de mâncare spaghete pline de ulei, în care găseam o grămadă de oase de peşte şi muşte albastre mari; în plus, eram nevoiţi să mâncăm cu mâinile murdare. Cu toţii (peste 180 de deţinuţi) a trebuit să stăm în aceste condiţii timp de 19 zile. Apoi am fost transferaţi într-un loc în care erau închişi numai Martori ai lui Iehova (bărbaţi, femei şi copii, toţi laolaltă). În următoarele luni, mulţi copii au murit din cauza condiţiilor groaznice din închisoare.
În cele din urmă, guvernul a decis să-i exileze pe Martori în Carico, o zonă îndepărtată din nordul ţării. Obiectivul era să ne izoleze. Pe atunci, în Mozambic existau aproximativ 7 000 de Martori, dintre care un mare număr s-au botezat în 1974 şi 1975. Dându-mi seama că vom avea nevoie de publicaţii biblice pentru perioada de timp cât vom fi izolaţi, am obţinut permisiunea de a mă duce acasă pentru a lua ceva de mâncare şi câteva lucruri necesare pentru călătorie. Fără să fiu văzut de ofiţerul care m-a însoţit, am golit câteva cutii cu prăjituri şi am pus publicaţii biblice pe fundul cutiilor. În acele vremuri nu ne era frică. Ne încredeam în Dumnezeu şi în ajutorul său. — Evrei 13:6.
Viaţa în lagăr
Am ajuns în Carico în ianuarie 1976, iar aici am găsit mulţi Martori din Malawi, ţara vecină, care trăiau în aceste lagăre, în case construite chiar de ei. În perioada 1972–1975, peste 30 000 de persoane, inclusiv copii, au fugit din faţa persecuţiei religioase brutale din Malawi. Acestea au primit permisiunea să intre în Mozambic ca refugiaţi şi să se stabilească în nord, iar când am ajuns noi aici, ne-au primit în casele lor şi şi-au împărţit cu noi puţinele provizii pe care le aveau.
Întrucât cei mai mulţi dintre noi nu aveau experienţă în domeniul construcţiilor, fraţii noştri din Malawi ne-au arătat cum să ne construim casele: ne-au învăţat cum să facem cărămizi şi cum să le folosim împreună cu vegetaţia din regiunile cu arbuşti. Ei ne-au mai învăţat cum să cultivăm pământul, precum şi alte lucruri pe care să le facem pentru a ne întreţine. Astfel, am învăţat să lucrez ca tâmplar, croitor şi agricultor. Aceste meserii pe care le-am învăţat s-au dovedit utile în cazul multora dintre noi când ne-am întors mai târziu în oraşele natale.
Principala noastră preocupare a fost aceea de a ne menţine spiritualitatea şi trebuie să spun că nu ne-a lipsit niciodată hrana spirituală. Cum a fost posibil acest lucru? Ei bine, aşa cum am spus mai înainte, când am fost trimişi în exil, mulţi dintre noi ne-am folosit imaginaţia ca să luăm printre lucrurile noastre şi publicaţii biblice. În plus, Martorii lui Iehova din Africa de Sud au tipărit exemplare ale revistei Turnul de veghere de dimensiuni foarte mici. Acest lucru ne-a uşurat sarcina de a le duce în lagăr.
După mai multe cereri, la 1 decembrie 1978 a fost aprobată oficierea primei căsătorii în lagăre. În acea zi, eu şi Alita Chilaule, al cărei tată a fost printre primii Martori care s-au botezat în Maputo în 1958, ne-am căsătorit. Apoi au venit pe lume Dorcas şi Samuel. I-am învăţat pe cei doi copii ai noştri să-l iubească pe Iehova şi i-am luat cu regularitate la întrunirile creştine. Mai târziu, am mai avut un copil, pe nume Jaimito.
Cum am predicat
Martorilor li s-a dat permisiunea să plece din lagăre ca să vândă diverse lucruri, inclusiv produse agricole pe care le obţineau cultivând pământul. Mulţi dintre noi s-au folosit de această ocazie ca să predice. De fapt, eu ceream în mod intenţionat un preţ foarte mare pentru sarea pe care o vindeam, astfel încât să nu mi-o cumpere nimeni. Totuşi destul de multe persoane pe care le-am întâlnit au reacţionat favorabil la mesajul Regatului şi am început mai multe studii biblice.
Unul dintre cei cu care studiam Biblia i-a vorbit directorului unei companii aflate în apropiere de Milange. Acesta a manifestat interes faţă de Biblie. Când mi s-a adus la cunoştinţă acest lucru, am început să corespondez cu directorul respectiv. El mi-a răspuns, invitându-mă să-i fac o vizită. Prin urmare, am ascuns asupra mea câteva publicaţii biblice şi am plecat sub pretextul că merg să-i vând nişte mobilă făcută de mine.
Când am ajuns şi am văzut că întreaga casă era păzită de soldaţi, m-a cuprins teama. Totuşi, bărbatul a ieşit şi le-a spus soldaţilor că nu voia să fie deranjat. Am început să studiem Biblia la ora cinci seara, iar el a arătat un interes atât de mare, încât nu am terminat studiul decât a doua zi, la ora cinci dimineaţa! Mai târziu, directorul s-a oferit să primească publicaţiile noastre din Portugalia, întrucât nu i se impusese nici o restricţie în ce priveşte corespondenţa. Apoi el îmi dădea mie publicaţiile, iar eu le duceam în lagăr.
Este adevărat, unii dintre noi au fost prinşi şi arestaţi de mai multe ori, deoarece predicau. Cu toate acestea, atunci când multe persoane reacţionau favorabil la mesajul despre Regat, eram convinşi că Dumnezeu ne ajuta, aşa cum îi ajutase şi pe creştinii din secolul I. — Faptele, capitolele 3–5.
Eliberarea şi întoarcerea în Maputo
În septembrie 1985, după ce s-a examinat sub rugăciune situaţia noastră, s-a hotărât să se organizeze un exod în masă din lagăre. Deşi unii n-au plecat din lagărele din Carico şi au rămas izolaţi de restul Martorilor lui Iehova pe parcursul următorilor şapte ani, alţii au fugit în Malawi şi în Zambia. Eu şi soţia mea am decis să mergem cu copiii noştri în Milange, o localitate din apropiere. Aici am găsit un loc de muncă şi un loc unde să stăm şi ne-am continuat ministerul. În anul următor ne-am întors, în sfârşit, în Maputo.
La început am locuit la nişte rude. Cu greu se găsea ceva de lucru, însă după un timp am reuşit să găsesc un loc de muncă. Alita vindea alune prăjite pentru a contribui cu ceva la micul nostru venit. Întrucât făcusem progrese în ce priveşte limba engleză, am completat o cerere pentru un post la Ambasada Marii Britanii. Am trecut toate testele şi am fost angajat cu un salariu de 20 de ori mai mare decât cel pe care îl avusesem înainte! Am simţit cu adevărat că Iehova m-a ajutat şi i-am mulţumit în rugăciune.
Un echilibru în ce priveşte responsabilităţile
În cele din urmă, la 11 februarie 1991, guvernul Mozambicului i-a recunoscut oficial pe Martorii lui Iehova. Aceasta este o dată memorabilă pentru noi! În anul următor am fost invitat să slujesc ca membru al comitetului care supraveghează lucrarea de predicare a Martorilor lui Iehova din Mozambic. Pe atunci, cei trei copii ai noştri aveau doar 12, 9 şi respectiv 6 ani. M-am rugat întreaga noapte, cerându-i lui Iehova înţelepciune ca să pot lua o decizie, astfel încât să mă pot achita în mod echilibrat şi de responsabilităţile familiale, şi de cele organizaţionale.
Am reuşit să facem rost de o mică rulotă şi ne-am aventurat într-o afacere (o activitate comercială). Am angajat mai mulţi pionieri ca să facă şi să vândă sandvişuri, iar afacerea noastră a prosperat. Astfel, am avut timp ca să mă ocup de noile privilegii din cadrul organizaţiei noastre. Aveam nevoie şi de o locuinţă, deoarece nu mai puteam să stăm în continuare cu chirie. Prin urmare, am făcut o cerere către autorităţi, descriind situaţia familiei mele. Nu peste mult timp am primit aprobarea de a obţine o casă. S-a făcut multă publicitate în legătură cu această aprobare, întrucât am fost primul mozambican care a cumpărat o casă de la stat.
Eu şi Alita am fost binecuvântaţi cu nişte copii care au reacţionat favorabil la programul nostru de instruire spirituală (Deuteronomul 6:6–9). Obişnuim să discutăm textul biblic pentru ziua respectivă la ora 5.40 dimineaţa, după care citim ceva din Biblie împreună. Deoarece trebuie să meargă la şcoală dimineaţa devreme, copiii sunt obişnuiţi cu acest program atât de matinal. Vinerea la ora 18 ţinem studiul nostru familial. Cu această ocazie, copiii discută împreună cu noi diferite subiecte biblice pentru care au făcut cercetări pe parcursul săptămânii. Cu ocazia acestui studiu exersăm şi diverse prezentări pentru minister.
Toţi copiii noştri sunt botezaţi. De fapt, Dorcas şi Samuel slujesc ca pionieri din 1994, iar Jaimito este pionier auxiliar de când s-a botezat. Copiii merg încă la şcoală, având cu toţii obiectivul de a face mai mult în minister după terminarea şcolii. Alita îşi împarte timpul în mod echilibrat între pionierat şi treburile gospodăreşti. Mulţi ani la rând, inclusiv când am fost în lagărele de detenţie, am slujit ca pionier. Însă din 1993 lucrez la filiala Martorilor lui Iehova.
Primim în continuare binecuvântări de la Iehova
În 1997 am avut parte de o mare binecuvântare, şi anume, am urmat un curs de două luni pentru membrii comitetelor de filială. Cursul a fost ţinut în Statele Unite, la Centrul de Învăţământ de la Patterson, New York. Astfel, eforturile pe care le-am depus pentru a învăţa limba engleză au fost din nou răsplătite. Când m-am întors acasă, am avut ocazia să vizitez mai mulţi slujitori ai lui Iehova din alte ţări, iar acest lucru mi-a umplut inima de apreciere pentru fraternitatea noastră mondială!
Dragostea dintre adevăraţii creştini a fost cea care a ajutat alte mii de persoane sincere să se asocieze cu Martorii lui Iehova din Mozambic (Ioan 13:35). Când eram exilaţi în lagărele de detenţie predicam aproximativ 7 000 de Martori, iar acum suntem peste 29 000 de Martori care predică vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu pe tot cuprinsul Mozambicului. În prezent, există peste 665 de congregaţii; în 1958 nu existau decât 4 congregaţii.
În 1993 s-a aprobat proiectul pentru o filială în Maputo care să găzduiască un personal format din peste 75 de voluntari şi care să supravegheze minunata extindere a închinării pure din Mozambic. Lucrările de construcţie la acest proiect s-au încheiat după aproape patru ani. Apoi, la 19 decembrie 1998, bucuria noastră a fost fără margini când 1 098 de persoane din mai multe ţări au fost prezente la programul de dedicare a acestor frumoase clădiri. În cadrul programului am avut privilegiul de a intervieva câţiva fraţi care au stat mulţi ani în exil în Carico. I-am rugat pe cei ce fuseseră în exil să ridice mâna, iar auditoriul a fost cuprins de o mare emoţie când au fost ridicate sute de mâini.
A doua zi, 8 525 de persoane au fost prezente la Sala de Congrese din Matola pentru o trecere în revistă a programului de dedicare. S-au mai prezentat rapoarte încurajatoare din alte ţări, precum şi câteva cuvântări bazate pe Biblie, ţinute de fraţii de la sediul mondial al Martorilor lui Iehova, din Brooklyn, New York, care ne-au vizitat cu această ocazie.
Într-adevăr, de când am cunoscut adevărul biblic, adică din adolescenţă, am avut parte de opoziţie în familie, de ameninţări cu execuţia şi de persecuţii îngrozitoare, care, uneori, m-au făcut să mă gândesc că era mai bine să mor. Cu toate acestea, sunt bucuros deoarece toate aceste situaţii au făcut ca relaţiile mele cu Iehova să se îmbunătăţească. Într-adevăr, este exact aşa cum a spus psalmistul în Biblie: „Iată, Dumnezeu este ajutorul meu, Domnul este între cei care susţin sufletul meu“ (Psalmul 54:4). Consider că eu şi familia mea avem parte de un privilegiu fără egal, şi anume acela de a-i sluji lui Iehova alături de familia mondială a închinătorilor săi.
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
Martori în faţa Sălii Regatului construite în perioada de izolare
[Legenda fotografiei de la pagina 24]
La studiul nostru biblic în familie
[Legenda fotografiei de la pagina 25]
Cei care au fost în lagărele din Carico au ridicat mâna