Potrivit Bibliei

Este greşit să fii mândru?

O VECHE zicală spune că mândria este primul dintre cele şapte păcate de moarte. Totuşi, în prezent mulţi sunt de părere că această idee este net depăşită. Acum, în pragul secolului al XXI-lea, mândria este considerată o calitate, nu un păcat.

Însă în Biblie, când se vorbeşte despre mândrie, de obicei acesteia i se atribuie o conotaţie negativă. Numai cartea biblică Proverbele conţine mai multe afirmaţii care condamnă mândria. De exemplu, în Proverbele 8:13 se spune: „Mândria şi îngâmfarea, calea rea şi gura mincinoasă, iată ce urăsc eu“. În Proverbele 16:5 se spune: „Orice inimă îngâmfată este o urâciune înaintea DOMNULUI“. Iar versetul 18 avertizează: „Mândria merge înaintea distrugerii şi un duh îngâmfat înaintea căderii“.

Mândria care dăunează

Mândria condamnată de Biblie poate fi definită drept încredere de sine exagerată, un sentiment nerezonabil de superioritate cu privire la talentele, frumuseţea, bogăţia, instruirea, poziţia cuiva şi aşa mai departe. Aceasta se poate manifesta printr-o atitudine dispreţuitoare, prin laudă de sine, insolenţă sau aroganţă. O părere prea înaltă despre sine poate duce la respingerea unei disciplinări necesare, la refuzul de a-ţi recunoaşte propriile greşeli şi de a-ţi cere scuze, de a ceda şi de a-ţi pierde prestigiul sau la ofensarea neîntemeiată din cauza a ceea ce a făcut sau a spus cineva.

Cel mândru insistă ca lucrurile să se facă întotdeauna aşa cum vrea el sau, dacă nu, să nu se facă deloc. Nu este greu de observat că o astfel de atitudine dă naştere deseori la conflicte de ordin personal de un gen sau altul. Mândria rasială sau naţională a dus la nenumărate războaie şi la vărsare de sânge. Potrivit Bibliei, mândria a fost cea care l-a determinat pe un fiu spiritual al lui Dumnezeu să se răzvrătească, devenind astfel Satan Diavolul. Referitor la cerinţele pe care trebuie să le întrunească bătrânii creştini, Pavel a sfătuit: „Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva, umflat de mândrie, să cadă în vina Diavolului“ (1 Timotei 3:6; compară cu Ezechiel 28:13–17). Dacă acestea sunt rezultatele mândriei, nu este de mirare că Dumnezeu o condamnă. Totuşi, probabil vă întrebaţi: Nu există oare situaţii în care mândria este îndreptăţită?

Există mândrie îndreptăţită?

În Scripturile greceşti creştine, verbul kaukháomai, tradus prin „a se mândri, a exulta, a se lăuda“, este folosit atât cu sens negativ, cât şi cu sens pozitiv. De exemplu, Pavel spune că putem „să exultăm, bazându-ne pe speranţa gloriei lui Dumnezeu“. De asemenea, el recomandă: „Cine se laudă să se laude în Iehova“ (Romani 5:2, NW; 2 Corinteni 10:17, NW). Aceasta înseamnă că noi ne mândrim cu Iehova ca Dumnezeu al nostru, sentiment care ne poate face să exultăm pentru numele său bun şi pentru reputaţia sa.

Să luăm un exemplu: Este greşit să dorim să apărăm un nume bun când acesta este calomniat? Bineînţeles că nu. Dacă oamenii ar vorbi în mod nedrept despre membrii familiei voastre sau despre alte persoane pe care le iubiţi şi le respectaţi, nu v-aţi simţi indignaţi şi dornici să le luaţi apărarea? „Un nume bun este mai de dorit decât mari bogăţii“, spune Biblia (Proverbele 22:1). Cu o anumită ocazie, Atotputernicul Dumnezeu i-a spus unui mândru faraon al Egiptului: „Te-am lăsat să rămâi în picioare, ca să se vadă în tine puterea Mea şi Numele Meu să fie vestit pe tot pământul“ (Exodul 9:16). Prin urmare, Dumnezeu exultă pentru numele său bun şi pentru reputaţia sa şi este zelos pentru acestea. Şi noi putem fi interesaţi de apărarea propriului nume şi a reputaţiei noastre, fără să avem însă ca motivaţie vanitatea şi mândria egoistă. — Proverbele 16:18.

Respectul este esenţial în cadrul unei relaţii sănătoase. Viaţa noastră socială şi legăturile noastre de afaceri au de suferit când ne pierdem încrederea în asociaţii noştri. În mod asemănător, o activitate în comun sau parteneriatul pot fi distruse dacă fie şi numai unul dintre cei ce iau parte la acestea face un anumit lucru prin care le pătează reputaţia asociaţilor lui. Pentru atingerea unor obiective, oricare ar fi acestea, trebuie păstrată o bună reputaţie. Acesta este un motiv pentru care supraveghetorii din congregaţia creştină trebuie să aibă „o bună mărturie“ din partea celor din afară (1 Timotei 3:7). Dorinţa lor de a avea o bună reputaţie are ca motivaţie nu îngâmfarea, ci necesitatea de a-l reprezenta pe Dumnezeu în mod demn şi onorabil. La urma urmei, ce încredere se poate avea într-un ministru care nu are o bună mărturie din partea celor din afară?

Dar ce se poate spune despre mândria bazată pe realizări personale? Să luăm ca exemplu bucuria pe care o pot simţi părinţii când copilul lor obţine rezultate bune la şcoală. Astfel de realizări aduc o satisfacţie potrivită. Când le-a scris colaboratorilor săi creştini din Tesalonic, Pavel a arătat că şi el se bucura de realizările lor: „Trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, cum se şi cuvine, întrucât credinţa voastră merge mereu crescând şi dragostea fiecăruia dintre voi toţi faţă de ceilalţi se măreşte tot mai mult. De aceea ne lăudăm cu [suntem mândri de, NW] voi în adunările lui Dumnezeu, pentru statornicia şi credinţa voastră în toate prigonirile şi necazurile pe care le suferiţi“ (2 Tesaloniceni 1:3, 4). Da, înclinaţia naturală este aceea de a ne bucura de realizările celor dragi. Aşadar, prin ce anume se deosebeşte mândria greşită de mândria îndreptăţită?

Nu este ceva nepotrivit să dorim să ne păstrăm reputaţia, să avem parte de succese şi să ne bucurăm de aceste succese. Totuşi, îngâmfarea, aroganţa şi lauda de sine sau lauda cu privire la alţii sunt lucruri pe care Dumnezeu le condamnă. Ar fi trist ca cineva să înceapă să se ‘umfle de mândrie’ sau „să . . . gândească despre sine însuşi mai mult decât trebuie să gândească“. Creştinii nu au de ce să se mândrească sau să se laude cu privire la nimeni sau la nimic decât cu privire la Iehova Dumnezeu şi la ce a făcut el pentru ei (1 Corinteni 4:6, 7; Romani 12:3). Profetul Ieremia enunţă un bun principiu pe care să-l urmăm: „Cel care se laudă, să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt DOMNUL, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ!“ — Ieremia 9:24.

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

„Papa Inocenţiu al X-lea“, de Don Diego Rodríguez de Silva Velázquez

[Provenienţa fotografiei]

Scala/Art Resource, NY