Puteţi avea o viaţă satisfăcătoare în pofida infirmităţii

„ALPINISTUL a ajuns din nou în vârf.“ Aceste cuvinte se puteau citi într-un ziar când Tom Whittaker a ajuns pe vârful muntelui Everest. Mulţi au ajuns mai înainte pe acel vârf înalt, dar Tom Whittaker a fost prima persoană care a făcut acest lucru după ce i se amputase un picior! Whittaker şi-a pierdut piciorul într-un accident rutier. Dar cu ajutorul unui picior artificial, şi anume al unei proteze, a reuşit să reînceapă practicarea acestui sport. Dispozitive asemănătoare le ajută pe mii de persoane cărora li s-a amputat un membru al corpului să se bucure de o calitate superioară a vieţii. De fapt, nu mai este ceva neobişnuit să vezi persoane cărora li s-a amputat un membru al corpului sprintând, jucând baschet sau mergând pe bicicletă.

Primele picioare şi mâini artificiale erau nişte ţăruşi sau cârlige de fier rudimentare. Dar au început să se facă îmbunătăţiri după ce, în urma războaielor, mii de oameni au rămas invalizi. Nu este surprinzător, aşadar, că cel căruia îi revine meritul de a fi introdus prima generaţie de proteze, pe drept cuvânt numite astfel, este un chirurg militar, francezul Ambroise Paré, care a trăit în secolul al XVI-lea. Aparatele protetice de azi funcţionează hidraulic, au în construcţie articulaţii ale genunchiului complexe, picioare din fibră flexibilă de carbon, produse de silicon, plastic şi alte produse de înaltă tehnologie, toate acestea ajutându-i pe mulţi oameni să meargă şi să se mişte mai natural şi mai uşor decât s-a crezut vreodată. Progresele înregistrate în microelectronică au făcut posibilă folosirea cu mai multă naturaleţe a braţelor şi a mâinilor artificiale. Şi aspectul protezelor a fost îmbunătăţit. Membrele artificiale moderne sunt prevăzute cu degete, iar unele par să aibă chiar vene. De fapt, unei tinere care lucra ca manechin şi care şi-a pierdut un picior din cauza cancerului i s-a fixat o proteză ce părea atât de naturală, încât şi-a putut continua cariera de manechin.

Atitudinea mintală are o mare importanţă

Cu toate acestea, psihologa Ellen Winchell dădea următorul avertisment: „Când treci printr-o situaţie critică, cum ar fi o amputare, eşti pus la o grea încercare pe toate planurile existenţei tale: fizic, afectiv, mintal şi spiritual“. Să ne gândim la William, care şi-a pierdut un picior din cauza cangrenei ce a apărut în urma unei leziuni. El spune: „Unul dintre factorii-cheie care ne ajută să depăşim orice încercare în viaţă este atitudinea noastră mintală. Nu mi-am considerat niciodată infirmitatea un dezavantaj. Dimpotrivă, mi-am păstrat un punct de vedere pozitiv referitor la orice piedică pe care am întâmpinat-o după accident“. Ellen Winchell, ea însăşi o persoană căreia i s-a efectuat o amputare, este de aceeaşi părere, spunând că oamenii care privesc lucrurile în mod pozitiv au şansa să se adapteze mai bine la infirmitate decât cei pesimişti. Aşa cum spune Biblia, „o inimă veselă este o bună doctorie“. — Proverbele 17:22.

Revista Treziţi-vă! a intervievat mai mulţi creştini care s-au adaptat bine la infirmitate. Majoritatea au sugerat că persoanele cărora li s-a amputat un membru nu trebuie să fie prea jenate sau secretoase cu privire la infirmitatea lor. „M-ar deranja şi mai mult dacă alţii ar avea impresia că acesta este un subiect tabu“, a spus Dell, care şi-a pierdut piciorul stâng de la genunchi în jos. „După părerea mea, aceasta i-ar face pe toţi să se simtă jenaţi.“ Unii specialişti recomandă ca, dacă cuiva îi lipseşte mâna dreaptă, să nu aibă rezerve să dea mâna cu stânga. Iar dacă cineva vă întreabă despre proteză, spuneţi-i câteva lucruri despre aceasta. Faptul că voi nu vă simţiţi jenaţi o va ajuta pe cealaltă persoană să se simtă relaxată. De obicei, nu după mult timp conversaţia va aluneca spre alte subiecte.

„Râsul [îşi are] timpul lui“ (Eclesiastul 3:4b). O femeie care şi-a pierdut o mână spune: „Cel mai important lucru este să vă păstraţi simţul umorului! Nu trebuie să uităm niciodată că punctul nostru de vedere cu privire la noi înşine determină punctul de vedere al lumii cu privire la noi“.

„Plânsul îşi are timpul lui“

Imediat după ce şi-a pierdut piciorul, Dell şi-a spus: „Gata. Viaţa mea s-a sfârşit“. Florindo şi Floriano şi-au pierdut fiecare un membru al corpului din cauza minelor din Angola. Florindo a mărturisit că a plâns trei zile şi trei nopţi. Şi Floriano a avut de dus o luptă cu sentimentele sale. „Aveam doar 25 de ani“, scrie el. „Într-o zi puteam face totul, în ziua următoare nu puteam nici măcar să mă ridic. Eram deprimat şi descurajat.“

„Plânsul îşi are timpul lui“ (Eclesiastul 3:4a). Şi este cât se poate de firesc să treci printr-o perioadă de suferinţă în urma unei pierderi mari (compară cu Judecătorii 11:37; Eclesiastul 7:1–3). „Vei scăpa de suferinţă doar trecând prin ea“, scrie Ellen Winchell. Faptul de a-ţi exprima sentimentele unui ascultător care dă dovadă de empatie este deseori de mare ajutor (Proverbele 12:25). Dar suferinţa nu durează o veşnicie. S-ar putea ca, pentru un anumit timp, unii să fie mai instabili din punct de vedere afectiv, critici, neliniştiţi sau retraşi după trauma suferită când au ajuns infirmi. Totuşi, de obicei aceste sentimente se diminuează. În caz contrar, este posibil să se fi instalat depresia clinică, o boală care, în general, necesită îngrijire medicală. Membrii familiei şi prietenii trebuie să fie atenţi la orice indiciu care ar putea arăta că cel drag ar avea nevoie de un asemenea ajutor.a

Mitchell, care are ambele picioare paralizate, scrie: „Cu toţii avem nevoie de cineva care să se intereseze de noi. Poţi suporta aproape orice dacă eşti înconjurat de mulţi prieteni şi de familie, pe când dacă încerci să răzbeşti singur în viaţă, o simplă înfrângere poate constitui un adevărat obstacol. Iar prieteniile nu se nasc din întâmplare; trebuie să depui eforturi ca să legi o prietenie şi trebuie să depui eforturi ca să o menţii, altminteri ea se ofileşte“. — Compară cu Proverbele 18:24.

Puteţi avea o viaţă satisfăcătoare în pofida infirmităţii

În pofida infirmităţii, multe persoane cărora le lipseşte un membru al corpului reuşesc să ducă o viaţă satisfăcătoare. Russell, de exemplu, s-a născut doar cu partea de sus a piciorului stâng. La cei 78 de ani ai săi, el încă face exerciţii fizice cu regularitate şi se bucură din plin de viaţă, deşi acum el foloseşte un baston. Russell a mărturisit că, fiind din fire voios, de mult timp i se spune Fericitul.

Douglas, care şi-a pierdut un picior în cel de-al doilea război mondial, poate umbla cu ajutorul unei proteze. Fiind Martor al lui Iehova, el slujeşte de şase ani ca pionier regular, adică evanghelizator cu timp integral. Şi vă mai amintiţi de Dell, care credea că viaţa lui se sfârşise când a rămas fără un picior? Şi el se bucură de o viaţă satisfăcătoare ca pionier, reuşind chiar să se întreţină.

Dar cum se descurcă persoanele infirme care trăiesc în ţări sărace sau sfâşiate de război? Organizaţia Mondială a Sănătăţii spune: „În prezent, realitatea este că doar un mic număr de persoane cu infirmităţi primesc asistenţă socială“. Ca să poată merge dintr-un loc în altul, mulţi trebuie să se sprijine în simple bastoane şi cârje. Cu toate acestea, ajutorul este uneori disponibil. Floriano şi Florindo, victime ale minelor din Angola, au obţinut amândoi proteze prin intermediul Crucii Roşii Internaţionale şi al guvernului elveţian. Floriano slujeşte cu bucurie în calitate de slujitor ministerial în congregaţia locală a Martorilor lui Iehova, iar Florindo slujeşte ca bătrân şi evanghelizator cu timp integral.

O asociaţie care se îngrijeşte de infirmi spune pe bună dreptate: „Singurii oameni handicapaţi sunt cei care şi-au pierdut curajul!“ Este demn de reţinut că Biblia a avut un rol important în redarea curajului celor infirmi. „Învăţarea adevărului biblic în perioada de însănătoşire a constituit un ajutor enorm“, spune Dell. În mod asemănător, Russell afirmă: „Speranţa mea bazată pe Biblie m-a ajutat întotdeauna să fac faţă dificultăţilor“. Dar ce speranţă le furnizează celor infirmi Biblia?

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 8]

Durerea-fantomă

Senzaţia membrului-fantomă se referă la senzaţia cât se poate de reală că membrul care lipseşte este încă acolo. Este o senzaţie normală pe care o au după operaţie cei cărora li s-a efectuat o amputare şi este atât de reală, încât într-o broşură adresată acestora se spune: „Fiţi conştienţi de senzaţia membrului-fantomă când vă daţi jos din pat sau când vreţi să vă ridicaţi de pe scaun fără proteză. Priviţi întotdeauna în jos ca să vă amintiţi că nu mai aveţi un picior“. O bolnavă care îşi pierduse ambele picioare a vrut să se ridice în picioare ca să dea mâna cu medicul, dar, în loc să se ridice, a căzut jos!

O altă problemă este durerea-fantomă. Aceasta este durerea reală percepută ca provenind de la membrul amputat. Intensitatea, tipul şi durata durerii-fantomă variază de la persoană la persoană. Din fericire, atât senzaţia membrului-fantomă, cât şi durerea-fantomă de obicei se diminuează cu timpul.

[Legenda fotografiei de la pagina 6]

Protezele moderne le fac viaţa mai plăcută multor infirmi

[Provenienţa fotografiei]

Fotografie prin amabilitatea RGP Prosthetics

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Suferinţa sufletească este o reacţie normală la o mare pierdere

[Legenda fotografiei de la pagina 8]

Mulţi infirmi se bucură de o viaţă satisfăcătoare