Exilaţi în Siberia!

RELATARE DE VASILI KALIN

Dacă aţi vedea un bărbat citind liniştit din Biblie în mijlocul zgomotului asurzitor al obuzelor care explodează în jur, nu-i aşa că aţi vrea să ştiţi cum de poate fi el atât de liniştit? Cu mai bine de 50 de ani în urmă, tatăl meu a văzut o astfel de scenă.

ERA în iulie 1942, iar cel de-al doilea război mondial se afla în plină desfăşurare. Linia de front a nemţilor ajunsese la Vilşaniţa (Ucraina), satul în care locuia tatăl meu. El a trecut pe la o familie de bătrâni din sat. Obuzele explodau peste tot în jur, însă bărbatul şedea lângă sobă, pe care fierbea nişte porumb, şi citea din Biblie.

Eu m-am născut după cinci ani de la această întâmplare, nu departe de frumosul oraş ucrainean din vest Ivano-Frankovsk, care pe atunci aparţinea Uniunii Sovietice. Tatăl meu mi-a povestit mai târziu despre această întâmplare de neuitat, când s-a întâlnit cu acel bărbat, care era Martor al lui Iehova, precum şi despre ororile din timpul războiului. Oamenii erau sleiţi de puteri şi se simţeau dezorientaţi din cauza situaţiei în care se aflau, iar mulţi se întrebau: De ce există atâta nedreptate? De ce mor mii de oameni nevinovaţi? De ce permite Dumnezeu acest lucru? De ce? De ce? De ce?

Tata a început cu acest bătrân o discuţie lungă, fără ocolişuri, despre aceste întrebări. Bărbatul a deschis Biblia şi a citit mai multe versete unul după altul, răspunzând la întrebările care îl frământaseră mult timp pe tata. Bărbatul i-a explicat că Dumnezeu şi-a propus să pună capăt tuturor războaielor la momentul hotărât de El şi că pământul va deveni un paradis încântător. — Psalmul 46:9; Isaia 2:4; Apocalipsa 21:3, 4.

Tata a alergat acasă şi a exclamat: „Nu-mi vine să cred! După o discuţie cu Martorii lui Iehova, ochii mi s-au deschis! Am găsit adevărul!“ Tata a spus că, deşi mergea cu regularitate la Biserica Catolică, preoţii nu i-au putut da niciodată un răspuns la întrebările lui. Prin urmare, tata a început să studieze Biblia, iar mama i s-a alăturat. Ei au început să-i înveţe şi pe cei trei copii ai lor: o fetiţă de numai 2 ani şi doi băieţi, unul de 7 ani, iar celălalt de 11 ani. Nu peste mult timp, casa lor a fost grav avariată de o bombă. Nu le-a mai rămas decât o cameră în care puteau să stea.

Mama provenea dintr-o familie numeroasă, care avea şase fete şi un băiat. Tatăl ei era unul dintre cei mai bogaţi oameni din zonă şi ţinea foarte mult la poziţia şi autoritatea pe care le avea. Prin urmare, la început rudele s-au opus noii credinţe a familiei mele. Însă, cu timpul, mulţi dintre aceşti opozanţi au renunţat la practicile religioase nescripturale, de exemplu, la închinarea la icoane, şi li s-au alăturat părinţilor mei în închinarea adevărată.

Preoţii i-au incitat în mod direct pe oameni împotriva Martorilor. Ca urmare, locuitorii satului au spart geamurile de la ferestrele casei părinţilor mei şi i-au ameninţat. Cu toate acestea, părinţii mei au continuat să studieze Biblia. Prin urmare, în 1947, când m-am născut eu, familia mea i se închina lui Iehova în spirit şi adevăr. — Ioan 4:24.

Duşi în exil

N-am să uit niciodată ceea ce s-a întâmplat în dimineaţa zilei de 8 aprilie 1951, chiar dacă aveam doar patru ani pe atunci. În casa noastră au intrat câţiva militari cu câini. Ei au arătat un mandat de deportare şi au percheziţionat casa. La intrare s-au postat câţiva soldaţi cu mitraliere şi câini, iar bărbaţii în uniformă militară s-au aşezat la masă. Între timp noi ne grăbeam să fim gata de plecare, iar pentru aceasta ni s-au acordat două ore. Eu nu reuşeam să înţeleg ce se întâmplă şi am început să plâng.

Părinţilor mei li s-a ordonat să semneze un document în care se afirma că nu mai erau Martori ai lui Iehova şi că pe viitor nu vor mai avea nici o legătură cu aceştia. Dacă ei ar fi semnat, ar fi putut rămâne în casa lor şi în ţara lor natală. Însă tata a spus cu hotărâre: „Sunt sigur că, oriunde ne-aţi duce, Dumnezeul nostru, Iehova, va fi cu noi“.

„Gândeşte-te la familia ta, la copiii tăi“, l-a implorat ofiţerul. „La urma urmei, nu veţi fi duşi într-o staţiune. Veţi fi duşi în nordul îndepărtat, unde zăpada nu se topeşte niciodată, iar urşii polari umblă pe străzi.“

Pe atunci cuvântul „Siberia“ însemna pentru toţi ceva îngrozitor şi misterios. Cu toate acestea, credinţa şi o iubire fierbinte pentru Iehova s-au dovedit mai puternice decât teama de necunoscut. Lucrurile noastre au fost încărcate într-o căruţă şi am fost duşi în oraş, de unde am fost urcaţi în vagoane de marfă împreună cu alte 20–30 de familii. Aşa a început călătoria noastră spre taigaua deasă din Siberia, spre sălbăticie.

În gările aflate de-a lungul drumului am întâlnit alte trenuri ce transportau exilaţi, iar pe vagoane erau atârnate tăbliţe pe care se putea citi: „Vagoane cu Martori ai lui Iehova“. Acest lucru a constituit în sine o mărturie unică, întrucât mulţi au ajuns să ştie că mii de Martori şi familiile lor erau trimişi spre diverse regiuni din nord şi din Orientul Îndepărtat.

Există o mulţime de documente care atestă că, în aprilie 1951, Martorii lui Iehova au fost adunaţi şi duşi în exil. Iată ce a scris referitor la această acţiune istoricul Walter Kolarz în cartea sa Religion in the Soviet Union: „Aceasta nu a însemnat sfârşitul «Martorilor» din Rusia, ci doar începutul unui nou capitol al activităţii lor de prozelitism. Ei au încercat să-şi propage credinţa chiar şi atunci când staţionau în gările aflate în drumul lor spre exil. Guvernul sovietic n-ar fi putut face un lucru mai bun pentru răspândirea credinţei lor decât să-i deporteze. Scoşi din izolarea în care se aflau în satele lor, «Martorii» au fost duşi într-o lume mai largă, chiar dacă aceasta nu era decât îngrozitoarea lume a lagărelor de concentrare şi de muncă silnică“.

Familia mea a fost favorizată, întrucât ni s-a permis să ne luăm ceva de mâncare pe drum: făină de grâu, porumb şi fasole. Bunicului meu i s-a permis chiar să taie un porc, şi, astfel, atât noi, cât şi alţi Martori am avut ce mânca. Pe drum, din vagoane se puteau auzi cântări intonate din toată inima. Iehova ne-a dat putere ca să rezistăm. — Proverbele 18:10.

După aproape trei săptămâni, în care am străbătut Rusia, am ajuns în îndepărtata Siberie, rece şi nelocuită. Am fost duşi până la gara Toreya din regiunea Chunsk, aflată în districtul Irkuţk. De aici am fost duşi mai departe în taiga, până când am ajuns într-un mic sat, menţionat în documentele noastre ca „aşezarea [noastră] eternă“. Toate lucrurile pe care le aveau 15 familii au încăput fără probleme într-o sanie, trasă prin noroiul de primăvară de un tractor. În jur de 20 de familii au fost repartizate în barăci, care erau, de fapt, nişte culoare lungi fără nici o despărţitură. Autorităţile îi avertizaseră dinainte pe localnici că Martorii lui Iehova sunt oameni răi. Prin urmare, la început oamenii se temeau de noi şi nu au făcut nici o încercare ca să ne cunoaştem mai bine.

Munca în exil

Martorii lui Iehova au fost puşi să taie copaci, iar această muncă se făcea în cele mai grele condiţii. Se lucra în întregime manual: buştenii erau tăiaţi cu ferăstrăul, apoi erau tăiaţi în bucăţi cu toporul, erau încărcaţi în căruţe trase de cai, după care erau duşi şi încărcaţi în vagoane. Roiurile de ţânţari de care nu te puteai ascunde făceau situaţia şi mai greu de suportat. Tatăl meu suferea îngrozitor. Tot trupul îi era umflat, iar el se ruga foarte mult lui Iehova ca să-l ajute să reziste. Însă, în pofida tuturor dificultăţilor, majoritatea Martorilor lui Iehova şi-au păstrat credinţa neclintită.

Nu după mult timp am fost duşi în oraşul Irkuţk, unde familia noastră a locuit într-un fost lagăr de detenţie şi a lucrat într-o fabrică de cărămizi. Cărămizile trebuiau scoase cu mâna direct dintr-un cuptor mare, încins, iar norma de lucru era mărită în permanenţă, astfel încât a fost necesar ca şi copiii să lucreze ca să-i ajute pe părinţi să-şi îndeplinească norma. Acest lucru ne-a amintit de munca israeliţilor când erau sclavi în Egiptul antic. — Exodul 5:9–16.

Până la urmă s-a văzut că Martorii erau persoane cinstite, care munceau din greu, şi nu „duşmani ai poporului“, aşa cum se spusese înainte. S-a putut observa că nici un Martor nu a insultat vreun funcţionar al statului şi nici nu s-a opus deciziilor luate de cei din conducere. Cu timpul, chiar şi credinţa lor a început să fie apreciată de mulţi.

Viaţa noastră spirituală

Deşi Martorii au fost percheziţionaţi de repetate ori — înainte de a fi duşi în exil, pe drum şi în locurile de exil —, mulţi au reuşit să ascundă reviste Turnul de veghere şi chiar câteva Biblii. Mai târziu, acestea au fost copiate cu mâna sau prin alte mijloace. Ţineam cu regularitate întruniri creştine în barăci. Când comandantul care supraveghea barăcile intra şi găsea un grup de-al nostru cântând o cântare, ne ordona să încetăm. Noi ne opream, însă, când acesta pleca la următoarea baracă, începeam din nou să cântăm. Nimic nu ne putea opri.

Nici lucrarea de predicare nu a putut fi oprită. Martorii le vorbeau tuturor oamenilor, pretutindeni. Fraţii mei mai mari şi părinţii mi-au povestit adesea cum au reuşit ei să le împărtăşească şi altora adevărurile biblice. Graţie lucrării de predicare, adevărul biblic a ajuns treptat să câştige inimile celor sinceri. Ca urmare, la începutul anilor ’50, Regatul lui Iehova a fost făcut cunoscut în tot oraşul Irkuţk şi în regiunile dimprejur.

La început, Martorii au fost consideraţi duşmani politici, însă, mai târziu, s-a recunoscut în mod oficial că organizaţia noastră este în exclusivitate religioasă. Cu toate acestea, autorităţile au încercat să oprească activitatea noastră. Prin urmare, când studiam din Biblie ne adunam în grupuri mici, formate din două sau trei familii, pentru a nu fi descoperiţi. Într-o dimineaţă din februarie 1952 s-a făcut o percheziţie amănunţită. În urma acestei acţiuni au fost arestaţi zece Martori, iar ceilalţi au fost duşi în diverse locuri. Familia noastră a fost mutată în satul Iskra, care avea aproximativ 100 de locuitori şi se afla la circa 30 km de oraşul Irkuţk.

Perseverăm şi când situaţia se schimbă

Cei care se aflau în fruntea satului ne-au primit cu ospitalitate, primire la care nu ne aşteptam. Locuitorii erau oameni simpli şi prietenoşi — unii chiar au ieşit din casele lor ca să ne dea o mână de ajutor. Familia noastră era a treia familie care fusese repartizată în aceeaşi încăpere micuţă, de aproximativ 17 metri pătraţi. Pentru iluminat nu aveam la dispoziţie decât câteva lămpi cu petrol.

A doua zi dimineaţă fuseseră organizate alegeri. Părinţii mei au spus că ei votaseră deja pentru Regatul lui Dumnezeu. Fireşte că sătenii nu au înţeles aceste cuvinte. Prin urmare, membrii adulţi ai familiei mele şi-au petrecut întreaga zi în arest. Apoi, mai mulţi oameni i-au întrebat care erau convingerile lor, iar familia mea a avut o excelentă ocazie să le vorbească despre Regatul lui Dumnezeu ca fiind singura speranţă a omenirii.

Timp de patru ani am locuit în satul Iskra, iar în zonă nu mai erau alţi Martori cu care să ne putem asocia. Pentru a putea pleca din sat trebuia să obţinem o autorizaţie specială de la comandant. El acorda această autorizaţie foarte rar, întrucât principalul motiv pentru care fuseserăm deportaţi era acela de a ne izola de ceilalţi oameni. Cu toate acestea, Martorii au încercat întotdeauna să ia legătura unii cu alţii, ca să-şi împărtăşească hrana spirituală nouă pe care reuşeau să o obţină.

După moartea lui Stalin, care a survenit în 1953, tuturor Martorilor li s-au redus condamnările de la 25 de ani la 10 ani. Cei care fuseseră exilaţi în Siberia nu mai aveau nevoie de un document special pentru a călători dintr-un loc în altul. Însă nu după mult timp autorităţile au început să facă multe percheziţii şi să-i aresteze pe Martorii la care se găseau Biblii sau literatură biblică. S-au înfiinţat lagăre speciale pentru Martori, iar aproximativ 400 de fraţi şi 200 de surori au fost trimişi în aceste lagăre aflate în zona din preajma oraşului Irkuţk.

Martorii lui Iehova din întreaga lume au aflat de persecuţia Martorilor din Uniunea Sovietică. Prin urmare, la 199 de congrese de district ţinute în toată lumea, începând din vara anului 1956 până în luna februarie 1957, a fost adoptată o petiţie în favoarea noastră. Petiţia, adresată premierului sovietic Nikolai Bulganin, a fost aprobată de 462 936 de persoane care au participat la toate aceste congrese. Printre altele, în petiţie se cerea ca noi să fim eliberaţi şi să ni se dea „autorizaţia de a primi şi de a publica revista Turnul de veghere în limba rusă, în limba ucraineană şi în alte limbi, în cazul în care ar fi fost necesar, precum şi alte publicaţii biblice folosite de Martorii lui Iehova din toată lumea“.

Între timp, familia noastră a fost trimisă în satul Khudiakovo, un sat izolat, aflat la aproximativ 20 km de Irkuţk. Aici am stat şapte ani. În 1960, fratele meu Fiodor a plecat la Irkuţk, iar în anul următor s-a căsătorit. Sora mea s-a mutat şi ea. Apoi, în 1962, Fiodor a fost arestat şi închis pentru că predica.

Progresul meu spiritual

Pentru a ne putea întâlni cu alţi Martori ca să studiem Biblia, trebuia să parcurgem din satul nostru, Khudiakovo, fie pe jos, fie cu bicicleta, o distanţă de aproape 20 km. Prin urmare, am încercat să ne mutăm la Irkuţk, ca să fim mai aproape de alţi Martori. Însă cel care răspundea de zona în care locuiam nu a fost de acord să ne mutăm şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să ne împiedice. Totuşi, cu timpul, acest bărbat nu a mai fost atât de ostil faţă de noi şi ne-am putut muta în satul Pivovarikha, aflat la aproximativ 10 km de Irkuţk. Aici exista o congregaţie a Martorilor lui Iehova, iar pentru mine a început o viaţă nouă. În Pivovarikha, Martorii erau împărţiţi pe grupe de studiu de carte şi existau fraţi care supravegheau activităţile spirituale. Cât de fericit eram!

Cam în această perioadă am început să iubesc foarte mult adevărul biblic şi am dorit să mă botez. În august 1965, dorinţa mea s-a împlinit, fiind botezat în micul râu Olkhe. În acest râu s-au botezat mulţi Martori noi în acea perioadă. Unui observator nu foarte atent i s-ar fi putut părea că organizaserăm un picnic şi că făceam o baie în râu. Nu după mult timp am primit prima mea numire, şi anume supraveghetor al Şcolii de Minister Teocratic. Apoi, în noiembrie 1965, Fiodor a ieşit din închisoare, ceea ce a fost un nou motiv de bucurie.

Cum a progresat lucrarea

În 1965 am fost adunaţi toţi exilaţii şi ni s-a spus că aveam dreptul să ne ducem oriunde voiam. Şi aşa s-a terminat şi cu „aşezarea [noastră] eternă“. Vă puteţi imagina bucuria pe care am simţit-o? Mulţi au plecat în alte colţuri ale ţării, însă unii au decis să rămână în Siberia, aici unde Iehova ne-a binecuvântat, ne-a ajutat să progresăm spiritualiceşte şi ne-a sprijinit în activitatea noastră. Mulţi dintre cei care au rămas şi-au crescut copiii, nepoţii şi strănepoţii în Siberia, care, cu timpul, nu a mai fost un loc atât de înspăimântător.

În 1967 am cunoscut-o pe Maria, o fată din Ucraina a cărei familie fusese şi ea exilată în Siberia. Când am fost mici, amândoi am locuit în satul ucrainean Vilşaniţa. Ne-am căsătorit în 1968 şi am fost binecuvântaţi cu un fiu, Iaroslav, iar mai târziu cu o fiică, Oksana.

Noi, Martorii, am continuat să ne adunăm în număr mare cu ocazia înmormântărilor şi a nunţilor, ca să ne bucurăm de asociere spirituală. În plus, cu aceste ocazii li se explicau adevărurile biblice rudelor şi prietenilor prezenţi care nu erau Martori. De multe ori asistau şi ofiţeri de securitate la aceste ceremonii, unde se predica în mod deschis din Biblie despre speranţa învierii, despre căsătorie, care este o măsură luată de Iehova, sau despre binecuvântările viitoare din lumea sa nouă.

Odată, când am terminat de ţinut o cuvântare la o înmormântare, o maşină s-a oprit, s-au deschis portierele, iar unul dintre bărbaţii din maşină a coborât şi mi-a ordonat să urc. Nu mi-a fost frică. La urma urmei, noi nu eram criminali, ci doar persoane care credeau în Dumnezeu. Însă în buzunar aveam rapoartele de teren ale fraţilor din congregaţia noastră. Pentru acest lucru puteam fi arestat. Ca urmare, i-am întrebat dacă puteam să-i dau soţiei mele banii înainte de a pleca. Apoi, chiar în faţa lor, i-am dat liniştit soţiei portofelul, precum şi rapoartele congregaţiei.

Din anul 1974, eu şi Maria am început să pregătim în secret literatură biblică la noi acasă. Deoarece băiatul nostru era mic, făceam acest lucru seara târziu, ca să nu vadă ce facem. Însă, fiind curios, el se prefăcea că doarme şi se uita pe furiş la noi. Mai târziu, el a spus: „Eu ştiu cine face revistele despre Dumnezeu“. Ne-a fost puţin teamă, însă întotdeauna l-am rugat pe Iehova să ne ocrotească familia în această activitate importantă.

În cele din urmă, autorităţile nu s-au mai arătat ostile faţă de Martorii lui Iehova şi, prin urmare, ne-am gândit să ţinem o întrunire mare la Centrul Cultural şi Sportiv Mir din oraşul Usol’ie-Sibirskoie. Am mers la autorităţile oraşului şi le-am dat asigurarea că întrunirile noastre se ţin în exclusivitate pentru a studia Biblia şi pentru a ne bucura de asociere creştină. În ianuarie 1990, când s-a ţinut întrunirea, sala a fost plină, fiind prezente peste 700 de persoane, ceea ce a atras într-o mare măsură atenţia publicului.

După întrunire, un reporter a întrebat: „Când aţi reuşit să-i instruiţi pe cei mici?“ Atât el, cât şi ceilalţi vizitatori au rămas uimiţi când au văzut că cei mici au stat atenţi patru ore, cât a durat această primă întrunire publică. La scurt timp, în ziarul local a apărut un frumos articol despre Martorii lui Iehova. Aici se spunea: „Într-adevăr, avem de învăţat de la [Martorii lui Iehova]“.

Ne bucurăm de marea creştere

În 1991, în Uniunea Sovietică s-au ţinut şapte congrese, la care au participat în total 74 252 de persoane. Mai târziu, după ce fostele republici ale Uniunii Sovietice au devenit independente, am primit o scrisoare din partea Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova prin care eram rugat să merg la Moscova. Aici am fost întrebat dacă puteam să particip într-o măsură mai mare la lucrarea Regatului. În acea vreme, Iaroslav era căsătorit şi avea o fiică, iar Oksana era adolescentă. Prin urmare, în 1993, eu şi Maria am început serviciul cu timp integral în Moscova. În acelaşi an am fost numit coordonator al Centrului Administrativ al Organizaţiei Religioase Regionale a Martorilor lui Iehova din Rusia.

În prezent, eu şi Maria locuim şi slujim în noile clădiri ale filialei noastre aflate în apropiere de St. Petersburg. Consider o onoare faptul că pot să mă îngrijesc alături de alţi fraţi fideli de creşterea rapidă a numărului de proclamatori ai Regatului din Rusia. În prezent, în fostele republici ale Uniunii Sovietice există mai bine de 260 000 de Martori; numai în Rusia sunt peste 100 000 de Martori!

Deseori, eu şi Maria ne gândim la rudele şi prietenii noştri dragi care continuă să-i slujească cu fidelitate lui Dumnezeu în Siberia, locul care a fost căminul nostru drag. În prezent, acolo se ţin cu regularitate mari congrese, iar în Irkuţk şi în împrejurimi sunt activi aproximativ 2 000 de Martori. Într-adevăr, profeţia din Isaia 60:22 s-a împlinit şi în această parte a lumii: „Cel mai mic se va face o mie şi cel mai neînsemnat un neam puternic“.

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Alături de tatăl meu, de familia mea şi de alţi exilaţi, la Irkuţk, în 1959

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Copii în exil, la Iskra

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

În anul în care ne-am căsătorit

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Împreună cu Maria în prezent