„Cerul e al tuturor“!
„DORINŢA de a zbura există de când lumea“, a remarcat istoricul Berthold Laufer în lucrarea The Prehistory of Aviation (Preistoria aviaţiei). Analele grecilor, ale egiptenilor şi ale asirienilor din vechime, precum şi mitologia orientală conţin numeroase legende despre regi, zei şi eroi care au încercat să stăpânească zborul. În aproape toate cazurile era vorba despre bărbaţi care au imitat zborul înaripat al păsărilor.
De exemplu, chinezii povestesc despre înţeleptul şi curajosul împărat Shun, care se pare că a trăit cu peste 2 000 de ani înainte ca Isus Cristos să se nască. Potrivit legendei, Shun, prins în capcană pe acoperişul unui hambar în flăcări, s-a îmbrăcat cu pene şi a scăpat zburând. O altă povestire spune că a sărit dintr-un turn, folosindu-se de două pălării mari de trestie ca de o paraşută, şi a ajuns jos teafăr.
Grecii au o legendă veche de 3 000 de ani despre Dedal, un mare meşteşugar şi inventator, care a făcut din pene, sfoară şi ceară nişte aripi cu care el şi fiul său, Icar, să scape din Creta, unde fuseseră exilaţi. „Cerul e al tuturor; în văzduh ne vom înălţa ca să scăpăm“, a spus Dedal. La început, aripile au funcţionat perfect. Însă Icar, încântat de faptul că putea să se avânte spre înaltul cerului, a zburat din ce în ce mai sus până când ceara cu care erau fixate aripile lui s-a topit din cauza căldurii soarelui. Băiatul s-a prăbuşit în marea aflată dedesubt şi a murit.
Asemenea povestiri au dat aripi imaginaţiei inventatorilor şi a filozofilor care au tânjit să zboare cu adevărat. Încă din secolul al III-lea e.n., chinezii au construit zmeie pe care le-au testat, demonstrând prin aceasta o înţelegere a unor principii ale aeronauticii cu mult timp înainte ca astfel de experimente să fie făcute în Europa. În secolul al XV-lea, fizicianul veneţian Giovanni da Fontana a testat nişte rachete simple făcute din lemn şi hârtie pe care le-a lansat cu ajutorul prafului de puşcă. Iată ce a scris Giovanni da Fontana în jurul anului 1420: „Într-adevăr, sunt sigur că unui om i se pot prinde aripi care să fie mişcate artificial, iar cu ajutorul lor el va putea să se ridice în aer şi să se mişte dintr-un loc în altul, să urce pe turnuri şi să treacă peste ape“.
La începutul secolului al XVI-lea, Leonardo da Vinci, pictor, sculptor şi inginer mecanic talentat, a făcut nişte desene în care erau schiţate într-un mod rudimentar elicoptere şi paraşute, precum şi planoare cu vârfurile aripilor batante. Există dovezi din care reiese că el a construit modele cel puţin pentru unele dintre maşinile zburătoare pe care şi le-a imaginat. Cu toate acestea, nici una dintre schiţele lui Leonardo da Vinci nu a fost cu adevărat realizabilă.
De pe parcursul următoarelor două secole ne parvin diverse relatări despre eforturile unor bărbaţi îndrăzneţi care, cu ajutorul unor curele, şi-au fixat de trup aripi artificiale şi şi-au dat drumul de pe coastele unor dealuri şi de pe turnuri încercând să dea din aceste aripi. Aceşti primi „piloţi de încercare“ erau o specie aparte de oameni, temerari şi dornici de aventură — însă eforturile lor nu au fost deloc încununate cu succes.
Baloanele cu aer cald şi cu „aer inflamabil“
În 1783, prin Paris şi provinciile din Franţa s-a răspândit o ştire despre o realizare uluitoare în domeniul aeronauticii. Doi fraţi, Joseph-Michel şi Jacques-Étienne Montgolfier, au descoperit că, dacă umpleau cu aer cald mici baloane de hârtie, ele se ridicau uşor şi lin spre cer. Primul lor balon cu aer cald realizat la scară mare, numit şi „balonul cu foc“, a fost făcut din hârtie şi pânză de in şi a fost umplut cu fumul urât mirositor provenit de la un foc uriaş. Cu ocazia zborului său inaugural, balonul, care nu avea oameni la bord, s-a ridicat până la o altitudine de peste 1 800 m. La 21 noiembrie 1783, balonul cu aer cald a transportat doi pasageri — pe care publicul i-a numit aeronauţi —, care au efectuat o călătorie de 25 de minute pe deasupra Parisului. În acelaşi an, un alt inventator, Jacques Charles, a prezentat publicului primul balon cu gaz, care era umplut cu hidrogen, adică cu „aer inflamabil“, cum i se spunea pe atunci.
Pe măsură ce tehnologia de realizare a baloanelor s-a perfecţionat, cerul a devenit rapid „al tuturor“, adică şi al aeronauţilor amatori de aventură. În 1784, baloanele urcau până la altitudini de peste 3 400 m. După numai un an, Jean-Pierre-François Blanchard a reuşit să traverseze Canalul Mânecii cu un balon cu hidrogen, transportând pentru prima oară în lume scrisori prin poşta aeriană. Până în 1862, aeronauţii făcuseră deja călătorii pe deasupra Europei şi pe tot cuprinsul Statelor Unite şi reuşiseră să atingă altitudini de peste 8 km!
Însă primii aeronauţi se aflau încă complet la bunul plac al vântului; nu exista nici o posibilitate de a controla direcţia sau viteza baloanelor cu care zburau. Apariţia spre sfârşitul secolului al XIX-lea a dirijabilelor propulsate de un motor electric sau de un motor cu explozie a făcut posibilă navigaţia aeriană într-o măsură mai mare, însă dirijabilele în formă de cârnat, mai uşoare decât aerul, se deplasau încet, viteza atinsă fiind, în general, de 10–30 km/h. Se impunea o nouă abordare a problemei în cazul în care se dorea ca omul „să se ridice în aer şi să se mişte dintr-un loc în altul“, aşa cum prezisese Giovanni da Fontana.
[Legenda ilustraţiei de la pagina 4]
Dedal şi Icar din mitologie
[Legenda ilustraţiei de la pagina 4]
Leonardo da Vinci
[Provenienţa ilustraţiei]
Din cartea Leonardo da Vinci, 1898
[Legenda ilustraţiei de la pagina 4]
Fraţii Montgolfier au realizat primul balon cu aer cald care a transportat pasageri