Mă simt utilă şi sunt fericită chiar dacă sunt oarbă
Relatare de Polytimi Venetsianos
Într-o zi mă jucam cu cei doi fraţi ai mei, cu sora mea şi cu o verişoară. La un moment dat, un mic obiect a intrat în cameră prin fereastra deschisă. Era o grenadă care a explodat şi toţi cei trei fraţi ai mei au murit, iar eu am rămas complet oarbă.
ACEASTA s-a întâmplat la 16 iulie 1942, când aveam doar cinci ani. Timp de câteva zile am intrat în comă de mai multe ori. După ce mi-am recăpătat cunoştinţa, am întrebat de fraţii şi de sora mea. Când am aflat că au murit, mi-am dorit să fi murit şi eu.
M-am născut pe insula grecească Salamis, aflată în apropiere de Pireu, portul Atenei. Chiar dacă familia mea era săracă, noi am dus o viaţă liniştită. Totul s-a spulberat însă în 1939, odată cu începerea celui de-al doilea război mondial. Tatăl meu era marinar pe Marea Mediterană. De multe ori trebuia să evite atât submarinele, fregatele, torpilele şi bombele Axei, cât şi pe cele ale Aliaţilor. Grecia era sub ocupaţie fascistă şi nazistă.
Învăţată să-l urăsc pe Dumnezeu
Din cauza condiţiilor extrem de grele din timpul războiului, mama a pierdut cel de-al patrulea copil. A fost cuprinsă de o deprimare copleşitoare, s-a îmbolnăvit de tuberculoză, iar după ce a născut cel de-al şaselea copil a murit în august 1945. Vecinii religioşi au început să spună că eram pedepsiţi de Dumnezeu. Încercând să ne încurajeze, în realitate însă nefăcând altceva decât să înrăutăţească lucrurile, unii preoţi greco-ortodocşi au spus că Dumnezeu i-a luat pe fraţii şi pe surorile mele la cer ca să-i facă îngeraşi.
Tata a fost indignat. De ce ar smulge Dumnezeu patru copilaşi din sânul unei familii sărace, când lângă el are milioane de îngeri? Aceste învăţături ale Bisericii Ortodoxe au stârnit în tatăl meu puternice sentimente împotriva lui Dumnezeu şi împotriva religiei. Ca urmare, el nu a vrut să mai aibă nici o legătură cu religia. El m-a învăţat să-l urăsc şi să-l dispreţuiesc pe Dumnezeu, accentuând faptul că Dumnezeu era răspunzător de durerea şi suferinţa noastră.
Ca un animal în cuşcă
În 1945, la scurt timp după moartea mamei, tata s-a îmbolnăvit şi el de tuberculoză şi a fost internat într-un sanatoriu. Surioara mea cea mică a fost dusă la o creşă de stat. Când tata a ieşit din sanatoriu şi s-a dus să o ia de la creşă, i s-a spus că murise. Eu am fost dusă la o şcoală pentru nevăzători, unde am stat opt ani. La început eram distrusă. Mă simţeam foarte nefericită, mai ales în zilele de vizită. Pe majoritatea colegilor mei de şcoală nevăzători îi vizita cineva, însă pe mine nu mă vizita nimeni.
Mă comportam ca un animal aflat în cuşcă. Mi se spunea „teroarea şcolii“. Ca urmare, eram bătută şi pusă pe „scaunul celor neascultători“. Deseori mă gândeam să-mi pun capăt zilelor. Însă, cu timpul, am înţeles că trebuia să învăţ să mă descurc singură. Am început să găsesc satisfacţie în a-i ajuta pe colegii mei nevăzători. Deseori îi ajutam să se îmbrace sau să-şi facă patul.
Preoţii ne spuseseră că Dumnezeu a făcut să fim orbi din cauza unor păcate îngrozitoare ale părinţilor noştri. Acest lucru a aţâţat şi mai mult mânia mea împotriva lui Dumnezeu, care părea fără inimă şi plin de răutate. O concepţie religioasă care m-a înspăimântat şi m-a indignat a fost aceea referitoare la spiritele morţilor, şi anume că acestea îi chinuiesc pe cei vii. Astfel, chiar dacă îi iubeam pe mama şi pe fraţii mei care muriseră, mi-era frică de „spiritele“ lor.
Ajutată de tatăl meu
Între timp, tata a intrat în legătură cu Martorii lui Iehova. El a rămas uluit când a învăţat din Biblie că Satan, şi nu Iehova, este sursa durerii şi a morţii (Psalmul 100:3; Iacov 1:13, 17; Apocalipsa 12:9, 12). După puţin timp, tatăl meu, care înţelesese cum stau lucrurile, a început să asiste la întrunirile Martorilor lui Iehova, a făcut progrese spirituale şi s-a botezat în 1947. Cu câteva luni înainte de botez, el s-a recăsătorit, iar mai târziu a avut un fiu. Cu timpul, şi noua lui soţie a început să i se închine lui Iehova.
La 16 ani am plecat de la şcoala pentru nevăzători. Cât de mângâiată m-am simţit deoarece mă întorsesem într-o familie creştină iubitoare! Tata ţinea un studiu biblic în familie, cum era numit acesta, şi am fost invitată să asist şi eu la studiu. Am făcut-o din respect şi politeţe, însă nu eram deloc atentă. Sentimentele mele împotriva lui Dumnezeu şi împotriva religiei erau încă foarte puternice.
Familia studia din cartea broşată Calea lui Dumnezeu este iubire. La început nu mă interesa ce se studia, însă la un moment dat l-am auzit pe tata vorbind despre starea morţilor. Acest subiect mi-a atras atenţia. S-a citit din Biblie Eclesiastul 9:5, 10, unde se spune: „Cei morţi nu ştiu nimic . . . În Locuinţa Morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune“.
Am început să-mi dau seama că temerile mele erau nejustificate. Mama, fraţii şi surorile mele care muriseră nu puteau să-mi facă nici un rău. Discuţia s-a îndreptat apoi spre subiectul învierii. Am devenit numai ochi şi urechi. Inima mi s-a umplut de bucurie când am auzit promisiunea biblică, şi anume că sub domnia lui Cristos cei morţi vor fi readuşi la viaţă (Ioan 5:28, 29; Apocalipsa 20:12, 13)! Acum studiul devenise foarte interesant pentru mine. Aşteptam cu nerăbdare ziua în care avea loc această discuţie în familie şi, chiar dacă eram oarbă, mă pregăteam temeinic.
Dobândesc vedere spirituală
Pe măsură ce progresam în cunoştinţa biblică, concepţiile greşite referitoare la Dumnezeu şi modul său de a acţiona erau înlăturate. Am învăţat că nici eu, nici vreo altă persoană nu a ajuns oarbă pentru că aşa a vrut Dumnezeu, ci că rădăcina tuturor relelor este Adversarul său, Satan Diavolul. Cât de rău mi-a părut că din cauza ignoranţei mele crase l-am învinovăţit pe Dumnezeu! Mânată de o sete nepotolită, creşteam în cunoştinţa exactă din Biblie. Asistam şi participam la toate întrunirile creştine, deşi ne despărţeau mulţi kilometri de Sala Regatului. Participam activ şi la lucrarea de predicare, nelăsând ca lipsa vederii să fie o piedică.
Cât de fericită am fost când, la 27 iulie 1958, după 16 ani de la tragicul eveniment care m-a lăsat oarbă, m-am botezat! Acesta era un nou început, iar eu eram plină de speranţe şi foarte optimistă. Acum viaţa mea avea un scop: acela de a-i sluji iubitorului meu Tată ceresc. Cunoştinţa pe care am dobândit-o despre el m-a eliberat de învăţăturile false şi mi-a dat curajul să înfrunt cu hotărâre şi speranţă lipsa vederii şi problemele care decurgeau de aici. Dedicam cu regularitate activităţii de predicare a glorioasei veşti bune mai mult de 75 de ore pe lună.
O căsătorie care s-a destrămat
În 1966 m-am căsătorit cu un bărbat care avea aceleaşi obiective în viaţă ca şi mine. Se părea că împreună aveam să ne bucurăm de o căsnicie fericită, întrucât amândoi ne străduiam să facem mai mult în lucrarea de predicare. În unele luni petreceam foarte multe ore în această lucrare salvatoare de vieţi. Ne-am mutat într-o zonă izolată, în apropiere de comuna Livadiá, aflată în centrul Greciei. Chiar dacă la putere în Grecia se afla o juntă militară opresivă, în anii în care am locuit acolo (1970–1972) am putut să ajutăm mai mulţi oameni să înveţe adevărul biblic şi să ajungă creştini botezaţi. Am fost fericiţi să ajutăm şi micuţa congregaţie a Martorilor lui Iehova din acea zonă.
Cu timpul însă, soţul meu a început să neglijeze studierea Bibliei şi asistarea la întrunirile noastre creştine, iar în cele din urmă a abandonat complet învăţăturile biblice. Acest lucru a constituit sursa multor tensiuni în căsnicia noastră, care s-a sfârşit prin divorţ în 1977. Eram complet distrusă.
O viaţă fericită şi rodnică
În această perioadă din viaţă în care am fost foarte deprimată, Iehova şi organizaţia sa mi-au venit din nou în ajutor. Un frate creştin iubitor mi-a explicat că, dacă las ca situaţia cauzată de fostul meu soţ să-mi răpească bucuria, atunci voi fi, de fapt, sclava lui. El va deţine cheia fericirii mele. Tot cam în aceeaşi perioadă, o membră mai în vârstă a congregaţiei creştine m-a rugat să o ajut să-şi îmbunătăţească modul de predicare. În scurt timp am fost absorbită complet de ceea ce mi-a adus cea mai mare bucurie: ministerul creştin!
Apoi un alt creştin mi-a dat următoarea sugestie: „Poţi continua să dai o mână de ajutor acolo unde eşti utilă cel mai mult. Poţi fi un far folosit de Iehova Dumnezeu“. Ce idee emoţionantă! O persoană oarbă să fie „un far folosit de Iehova Dumnezeu“ (Filipeni 2:15)! Fără să stau pe gânduri, am plecat din Atena, mutându-mă în satul Amárinthos, aflat pe insula Eubeea, în sudul Greciei. Aici erau foarte puţini învăţători ai Bibliei. Cu ajutorul unor prieteni din sat am reuşit să-mi fac o casă şi să mă îngrijesc atât cât trebuie de necesităţile mele.
Astfel, de mai bine de 20 de ani reuşesc să dedic anual câteva luni unei activităţi mai intense în lucrarea de predicare. Cu puterea primită de la Iehova reuşesc să particip la toate formele ministerului: fac vizite la domiciliul persoanelor, conduc studii biblice cu cei interesaţi şi discut cu oamenii pe stradă. În prezent, am privilegiul să conduc patru studii biblice cu persoane care doresc să-l cunoască pe Creatorul nostru. Cât de fericită am fost să văd formându-se trei congregaţii în această zonă în care cu 20 de ani în urmă erau doar câţiva fraţi!
De două ori pe săptămână călătoresc peste 30 de kilometri numai dus ca să asist la întrunirile creştine şi sunt hotărâtă să nu lipsesc de la nici una dintre ele. Când mă trezesc că în timpul întrunirilor mintea începe să hoinărească — întrucât nu am un contact vizual cu vorbitorul —, mă folosesc de carneţelul meu special (în Braille) ca să iau câteva notiţe. În acest mod îmi oblig urechile şi mintea să fie foarte atente. În plus, mă bucur de privilegiul de a găzdui una dintre întrunirile congregaţiei. La studiul de carte, cum se numeşte această întrunire, vin să asiste persoane din sate învecinate. Nu aştept mereu ca alţii să mă viziteze, ci îi vizitez şi eu, încurajându-ne astfel reciproc. — Romani 1:12.
Când eram adolescentă şi locuiam cu tatăl meu, el nu m-a tratat niciodată ca pe un copil orb. Cu răbdare şi perseverenţă, el a petrecut mult timp cu mine învăţându-mă să fac ceva cu mâinile mele. Această instruire practică m-a ajutat să mă îngrijesc bine de grădina mea şi de cele câteva animale pe care le am. Muncesc din greu acasă pentru a-mi păstra casa curată şi pentru a-mi pregăti de mâncare. Am învăţat că putem găsi bucurie şi fericire în lucrurile simple pe care le oferă viaţa, în lucrurile pe care le avem. Am putut şi pot încă să fac multe lucruri folosindu-mă de cele patru simţuri care mi-au rămas — auzul, mirosul, gustul şi pipăitul —, iar acest lucru îmi oferă nenumărate satisfacţii. Aceasta a constituit o minunată mărturie pentru cei din afară.
Susţinută de Dumnezeul meu
Mulţi s-au întrebat cum am reuşit să fiu optimistă şi să mă descurc singură în pofida limitelor mele. Mai întâi de toate, meritul trebuie să-i fie atribuit lui Iehova, „Dumnezeul oricărei mângâieri“ (2 Corinteni 1:3). După ce mi-am pierdut vederea, de multe ori m-am gândit să mă sinucid. Aşadar, nu cred că azi aş mai fi fost în viaţă dacă nu era Iehova şi adevărul biblic. Mi-am dat seama că Creatorul nostru ne-a dat multe daruri — nu numai vederea — şi, dacă noi le folosim, putem fi fericiţi. Odată, când nişte Martori predicau în satul meu, o femeie le-a vorbit despre mine astfel: „Dumnezeul la care ea se închină o ajută să facă toate aceste lucruri!“
Toate încercările prin care am trecut m-au apropiat mai mult de Dumnezeu. Acest lucru mi-a întărit foarte mult credinţa. Îmi aminteam că şi apostolul Pavel a suferit din cauza unui „ţepuş în carne“, cum i-a spus el, fiind vorba, probabil, de o problemă de vedere (2 Corinteni 12:7; Galateni 4:13). Acest lucru nu l-a împiedicat să fie „intens ocupat“ (NW) cu vestea bună. La fel ca el, şi eu pot spune: „Deci mă voi lăuda mult mai bucuroasă în slăbiciunile mele . . . Căci, când sunt slabă, atunci sunt tare“. — Faptele 18:5; 2 Corinteni 12:9, 10.
Mai presus de toate, speranţa mea bazată pe Biblie, şi anume că voi putea să-i văd cu ochii mei pe mama, pe fraţii mei şi pe surorile mele dragi când vor fi înviaţi, are în mod sigur un efect bun asupra mea. Biblia promite că „se vor deschide ochii orbilor“ şi că „va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi“ (Isaia 35:5; Faptele 24:15). Această perspectivă mă face să fiu foarte optimistă şi să aştept cu nerăbdare viitorul glorios sub domnia Regatului lui Dumnezeu!
[Legenda fotografiei de la pagina 15]
Tatăl meu, care a studiat Biblia cu mine
[Legenda fotografiei de la pagina 15]
În bucătărie
[Legenda fotografiei de la pagina 15]
Cu o prietenă în minister