O lumină care salvează vieţi

ERA spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Pasagerii aflaţi pe vasul care îi purta de cinci săptămâni într-o obositoare călătorie de traversare a Atlanticului se aşteptau din moment în moment să zărească ţărmul. Deodată a apărut o lumină, o stea singuratică la orizont. Dar nu era o stea; era un far. „Când am zărit lumina, cu toţii am căzut în genunchi şi i-am mulţumit lui Dumnezeu“, a spus mai târziu un pasager. Lumina i-a îndrumat în siguranţă spre destinaţia lor. Însă nu toate călătoriile din acele vremuri s-au sfârşit cu bine ca aceasta.

Ziua de 22 decembrie 1839 era o zi senină şi însorită pe ţărmul New Englandului din America de Nord. Paznicul farului de pe insula Plum (Massachusetts) s-a gândit că putea să plece fără nici o problemă de pe insulă cu micuţa sa barcă cu vâsle. El se gândea că o va duce pe soţia lui să facă cumpărături şi se va întoarce înainte de lăsarea întunericului. Însă, în timp ce ei erau plecaţi, a început să bată vântul. Furtuna se apropia cu paşi repezi. În câteva clipe, cerul şi marea s-au contopit. Nu se vedea decât o masă gri de ploaie, spumă şi stropi de apă. Totul vuia în jur. Paznicul a încercat cu disperare să se întoarcă pe insulă, dar n-a reuşit. În acea noapte, farul a rămas învăluit în întuneric.

Spre miezul nopţii, vasul Pocahontas se lupta să găsească fluviul şi intrarea în port, care, de obicei, erau semnalate de far, însă toate eforturile au fost zadarnice. Vasul s-a lovit de un banc de nisip. Pupa s-a rupt în bucăţi, iar vasul s-a scufundat cu tot echipajul aflat la bord. Înainte de ivirea zorilor, nava Richmond Packer, care se îndrepta spre acelaşi port, a avut aceeaşi soartă, cu singura diferenţă că nu a murit decât o persoană, şi anume soţia căpitanului.

Istoria maritimă este plină de dezastre care ar fi putut fi prevenite dacă ar fi existat semnale luminoase. „În trecut, după ce traversau în siguranţă oceanul, multe vase naufragiau când încercau să intre într-un port“, se spune în cartea America’s Maritime Heritage. „Cea mai periculoasă parte a unei călătorii pe ocean era cea de pe ultimii kilometri, când vasul se apropia de uscat şi zărea, în cele din urmă, ţărmul.“

Potrivit specialistului în istoria farurilor Alan Stevenson, între anii 1793 şi 1833 numărul navelor care au naufragiat anual pe ţărmurile Marii Britanii a crescut de la 550 la 800 de nave. Erau necesare mai multe faruri, dar şi lumini mai bune.

În unele ţări, printre care şi Anglia şi Statele Unite, era periculos să fii marinar din cauza acelor moon cussers, nişte criminali care puneau lumini false pentru a atrage vasele spre ţărmuri stâncoase, după care le jefuiau. Supravieţuitorii erau adesea ucişi; aceşti moon cussers nu doreau să existe martori oculari. Însă, când pe cerul nopţii strălucea luna, şiretlicul lor dădea greş. De aici şi numele lor de moon cussers (cei care blestemă luna). Cu timpul însă au apărut tot mai multe faruri, echipate din ce în ce mai bine, ceea ce a făcut ca activitatea acestor hoţi şi criminali să ia sfârşit.

Primele faruri

Prima menţiune despre existenţa farurilor apare în Iliada. „La apusul soarelui, şirul de focuri străluceşte“, se spune aici. Cartea Keepers of the Lights (Paznicii de lumini) spune că, „la început, farurile nu erau decât nişte uriaşe focuri de lemne, aprinse uneori pe mormane de pietre, iar mai târziu în nişte cuşti mari de fier; buştenii erau lăsaţi să ardă complet de repetate ori, însă cu consecinţe tragice“.

Apoi, în jurul anului 300 î.e.n., pe insula Pharos, la intrarea în portul Alexandria (Egipt), s-a construit primul far adevărat din lume, Farul din Alexandria. Acesta a fost cel mai înalt far construit vreodată. Era o impresionantă structură de zidărie înaltă de 100–120 m (cam cât o clădire de 40 de etaje). A fost una dintre cele şapte minuni ale lumii şi a funcţionat timp de 1 600 de ani, până când s-a prăbuşit, probabil din cauza unui cutremur.

Romanii au ridicat cel puţin 30 de faruri, de la Marea Neagră până la Oceanul Atlantic. Însă, când Imperiul Roman a căzut, comerţul nu a mai prosperat, iar farurile au rămas întunecate, fiind lăsate în paragină. În jurul anului 1100 au început din nou să se construiască faruri. Un far renumit din această epocă nouă a fost Lanterna din Genova, care în anul 1449 l-a avut ca paznic pe Antonio Columbo, unchiul exploratorului Cristofor Columb.

Primul far ridicat în largul mării a fost un far din lemn construit de Henry Winstanley în 1699, fiind înălţat pe periculoasele stânci Eddystone aflate în apropiere de Plymouth (Anglia). El era mândru de realizarea sa. Un film documentar intitulat Guardians of the Night (Paznicii nopţii) spunea că, în timp ce pescuia din farul său, Winstanley obişnuia să zică: „Ridică-te mare! Vino şi pune-mi lucrarea la încercare“. Într-o zi din anul 1703, marea l-a ascultat. Winstanley şi farul lui au dispărut fără urmă.

Pentru a marca prietenia dintre poporul american şi cel francez, în portul New York a fost înălţată Statuia Libertăţii (92 m înălţime), care a servit pentru un timp şi ca instrument ajutător pentru navigaţie. Timp de 16 ani, trei paznici s-au îngrijit pe rând să nu se stingă flacăra din torţa ei. „Cu lumina strălucitoare din mână, ea îi întâmpină pe cei veniţi de pretutindeni“, spune un sonet gravat pe soclul ei.

De la flăcări la tuburile cu xenon

Lemnul folosit la iluminatul farurilor a fost înlocuit, în cele din urmă, cu cărbuni, lumânări — chiar cu candelabre — şi petrol. S-a încercat să se utilizeze reflectoare pentru a focaliza lumina, dar acestea se înnegreau din cauza fumului şi a funinginii produse de foc. Însă, în 1782, fizicianul elveţian Aimé Argand a inventat o lampă cu petrol care direcţiona aerul în sus printr-un fitil tubular, după care aerul ieşea printr-un cilindru de sticlă. Întrucât rămâneau curate, reflectoarele parabolice (având aceeaşi formă ca oglinzile de la farurile de maşină) au ajuns să fie utilizate pe scară largă la faruri. Un reflector bun mărea intensitatea luminii de aproximativ 350 de ori.

Un alt progres important s-a înregistrat în 1815, când fizicianul francez Augustin-Jean Fresnel a inventat cea mai eficientă lentilă care s-a utilizat vreodată la faruri. Înainte de invenţia lui Fresnel, cel mai bun sistem de oglinzi — cel care folosea arzătorul lui Argand (utilizat timp de peste 100 de ani) — producea o lumină a cărei intensitate luminoasă era de 20 000 de candelea. Lentilele lui Fresnel măreau această intensitate la 80 000 de candele — aproape la fel de puternică cu cea a unui far de maşină din zilele noastre — folosind doar un fitil care ardea! În 1901 s-au inventat arzătoarele cu petrol menţinut la presiune normală, iar în scurt timp unităţile lui Fresnel emiteau o lumină cu o intensitate de până la 1 milion de candele. Cam în aceeaşi perioadă a început să se utilizeze acetilena, ceea ce a influenţat într-o mare măsură tehnologia şi automatizarea farurilor, domeniu în care inginerul suedez Nils Gustaf Dalén a avut o mare contribuţie. Inventarea valvei solare automate — un întrerupător care controla trecerea acetilenei şi care era acţionat de lumina soarelui — i-a adus lui Dalén, în 1912, Premiul Nobel pentru fizică. În anii ’20, lămpile electrice cu filament au început să fie folosite pe scară largă şi au rămas principala sursă de iluminare până în zilele noastre. Alături de lentila lui Fresnel, un bec de numai 250 W poate emite o lumină cu o intensitate de câteva milioane de candele. În prezent, cel mai puternic far din lume, şi anume un far din Franţa, poate ilumina cerul nopţii cu o orbitoare rază de lumină având o intensitate luminoasă de 500 de milioane de candele.

O inovaţie de dată recentă este tubul cu xenon. Acesta emite o lumină orbitoare timp de numai câteva milionimi de secundă. Deoarece pulsaţia luminii este atât de scurtă şi de intensă, lumina emisă de acest tub iese în evidenţă pe un fundal de alte lumini.

Faruri plutitoare

Farurile plutitoare, sau navele-far, au fost utilizate în locurile unde nu se putea construi un turn. Însă, ca şi turnurile, navele-far au o istorie veche. Prima navă-far a fost o galeră romană folosită pe timpul lui Iulius Cezar. Sus pe catarg era pus un vas de fier în care ardeau cărbuni de lemn luminând cerul nopţii, iar jăraticul cădea pe trupurile transpirate ale vâslaşilor-sclavi care erau legaţi cu lanţuri la posturile lor aflate dedesubt.

Următoarea navă-far a fost utilizată în 1732 în estuarul Tamisei, în apropiere de Londra. Apoi numărul navelor-far a început să crească. Ani la rând, navele care intrau sau părăseau portul New York erau îndrumate de nava-far Ambrose. Însă, în ultimii ani, navele-far au fost înlocuite de balize luminoase automate şi de turnuri luminoase, acestea din urmă fiind nişte structuri metalice asemănătoare platformelor petroliere maritime.

Când luminile nu se văd din cauza ceţii şi a furtunii

Chiar şi lumina cea mai puternică nu se vede foarte bine când plouă sau când este ceaţă deasă — momente în care semnalele luminoase sunt cel mai necesare! O soluţie, deşi nu una perfectă, este sunetul — un sunet foarte puternic şi constant. Din acest motiv, multe faruri sunt echipate cu puternice instrumente acustice, cum ar fi clopote, cornuri de ceaţă, sirene, iar uneori au fost echipate chiar şi cu tunuri! De fapt, unele faruri au folosit tunurile până în anii ’70.

Însă undele sonore sunt supuse ciudăţeniilor atmosferei. Diferenţele de temperatură şi umiditate dintre straturile de aer aflate deasupra apei îi pot juca feste sunetului, îndreptându-l uneori în sus, iar alteori în jos. În plus, aşa cum o pietricică cu marginile rotunjite poate fi făcută să sară pe suprafaţa apei, şi sunetul poate sări exact peste o navă, iar cei de pe navă nici să nu audă sunetul respectiv! Dar, lăsând problemele la o parte, semnalele acustice pot fi, în general, auzite până la o distanţă de câţiva kilometri.

Sfârşitul unei epoci

Odată cu automatizarea farurilor, paznicii au ajuns să fie de prisos. Radarul, radioul, sonarul şi navigaţia cu ajutorul sateliţilor au înlocuit acum chiar şi farurile, şi, ca urmare, multe faruri au fost scoase din funcţiune. Dar nu le putem da uitării. Pentru mulţi oameni, farurile sunt un simbol al luminii şi al speranţei într-o lume întunecată. În plus, farurile continuă să fie o sursă de inspiraţie pentru fotografi, artişti şi poeţi. În efortul de a păstra aceste frumoase clădiri vechi, în toată lumea s-au înfiinţat societăţi care se ocupă de faruri.

Unele faruri le oferă în prezent găzduire vizitatorilor dornici să guste viaţa unică a unui paznic de far, chiar dacă este vorba în realitate de o viaţă mai răsfăţată. Alţi vizitatori nu doresc decât să se bucure de câteva momente de singurătate — să nu mai audă nimic altceva decât strigătul singuratic al pescăruşilor şi zgomotul produs de un surf. În unele colţuri ale lumii, farurile furnizează şi un loc excelent de observare a balenelor, a păsărilor şi a focilor. Paznicii Farului din Alexandria şi unchiul lui Cristofor Columb din Genova au făcut, probabil, acelaşi lucru în clipele lor libere.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 21]

Două femei curajoase

Istoria farurilor conţine relatări despre acte remarcabile de curaj şi abnegaţie, eroii acestora fiind mai ales femei. Grace Darling (1815–1842) şi-a riscat viaţa ca să salveze nouă supravieţuitori de pe vaporul naufragiat în apropiere de farul tatălui ei de pe Insulele Farne, aflate la nord-est de ţărmul Angliei. La insistenţele ei, tatăl ei şi cu ea au vâslit pe o mare periculoasă până la epavă, i-au luat pe supravieţuitori în barcă, au vâslit înapoi la far şi i-au îngrijit până când au sosit ajutoare. În memoria ei a fost ridicat un monument.

Abigail Burgess era una dintre fiicele paznicului de la farul Matinicus Rock, aflat în apropiere de ţărmul statului Maine, din America de Nord. Într-o zi din ianuarie 1857, când fata avea 17 ani, tatăl ei a trebuit să plece de pe insulă, însă nu s-a mai putut întoarce la far din cauza vremii nefavorabile, rămânând pe continent timp de patru săptămâni. Abbie, cum îi spuneau părinţii, s-a ocupat de far. Ea s-a îngrijit şi de mama ei bolnavă şi de cei trei fraţi ai ei, care erau prea mici ca să o ajute la treburile legate de far. Iată ce scrie Abbie: „Deşi uneori eram foarte obosită din cauza muncii mele [până la apariţia electricităţii era foarte greu să ţii aprinsă o lumină], lumina nu s-a stins niciodată. Cu ajutorul lui Dumnezeu am putut să îndeplinesc toate treburile mele obişnuite, precum şi pe cele ale tatălui meu“. În următoarea iarnă, Abbie a trebuit din nou să se ocupe de far. De data aceasta, raţia zilnică pentru ea şi familia ei a fost doar un ou şi o bucată de mămăligă. Însă lumina nu s-a stins niciodată.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 23]

Lentila lui Fresnel

Lentila lui Fresnel este, de fapt, o lentilă compusă, adică un ansamblu de lentile, având o lentilă centrală, înconjurată de mai multe prisme curbate din sticlă. Mai multe ansambluri de lentile Fresnel pot fi asamblate împreună pentru a forma un butoiaş de sticlă care încercuieşte sursa de lumină. Fiecare ansamblu concentrează lumina într-un fascicul de raze orizontal. Mai multe ansambluri înseamnă mai multe raze de lumină, asemănătoare spiţelor radiale ale unei roţi. În timp ce butoiaşul se roteşte în jurul sursei de lumină, razele de lumină strălucesc spre orizont. Numărul razelor de lumină, intervalul de timp dintre raze şi chiar culoarea lor sunt doar câteva dintre elementele care fac ca fiecare far să aibă o „semnătură“ luminoasă unică, adică o caracteristică unică. Navele au o listă cu diverse „semnături“ luminoase, astfel încât marinarii pot identifica fiecare far aflat pe ruta lor.

[Provenienţa fotografiei]

South Street Seaport Museum

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Golfuleţul lui Peggy, Nova Scotia (Canada)

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Statuia Libertăţii, New York

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Fluviul Weser, Germania

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Statul Washington, SUA

[Provenienţa fotografiei de la pagina 20]

The Complete Encyclopedia of Illustration/J. G. Heck