Cocoşul de stâncă: o frumuseţe a junglei amazoniene

De la corespondentul nostru din Brazilia

CHIAR şi naturaliştii prozaici devin, în cele din urmă, poeţi când încep să descrie cocoşul de stâncă oranja din Guyana, o pasăre fermecătoare, dar puţin cunoscută din pădurea tropicală amazoniană. „O flacără strălucitoare“, a scris un naturalist. „O cometă incandescentă“, a spus un altul. „Greu de depăşit în . . . farmec absolut“, a declarat un al treilea. Toţi aceşti naturalişti sunt de acord că, odată ce l-ai zărit, nu-l mai poţi uita. Însă de ce această pasăre de mărimea unui porumbel este de neuitat? Un motiv ar fi aspectul ei plin de culoare.

Masculul îşi etalează ţanţoş creasta portocalie asemănătoare cu un evantai, care îi acoperă tot ciocul. Dunga castanie de pe margine scoate în evidenţă forma perfect semicirculară a crestei. De la creastă până la gheare, masculul este acoperit cu pene care sunt aproape toate portocalii. Aripile lui negre cu vârfurile albe sunt acoperite cu un strat de puf portocaliu-auriu, care dă impresia că ar fi învelit cu un şal. „Forma şi aspectul sunt atât de frumoase, încât nu pot fi descrise în cuvinte“, conchide cartea Birds of the Caribbean. Totuşi, masculul nu impresionează numai prin ceea ce izbeşte ochiul. Penajul lui reflectă şi caracterul acestuia. În ce sens?

Ei bine, sunteţi, probabil, de acord că, într-o pădure tropicală de culoare verde-închis, o ţinută de culoare portocalie aprinsă nu prea este potrivită în cazul în care doriţi să rămâneţi neobservat. Însă acest dandy al junglei doreşte să fie văzut. El se foloseşte de aspectul lui arătos ca să-i îndepărteze pe rivali şi să le atragă pe admiratoare.

Disputele pentru stabilirea graniţelor şi ciorovăielile pentru moştenire

La începutul anului, în sezonul de reproducere, masculul coboară pe acele porţiuni din pădure bine delimitate numite leks (arene nupţiale), unde păsările pun în scenă dansurile nupţiale anuale. Cuvântul „lek“ îşi are, probabil, originea în verbul suedez att leka, cuvânt care înseamnă „a se juca“. Într-adevăr, ani de zile, naturaliştii înţeleseseră că zbenguiala păsărilor din timpul paradei nupţiale nu era decât o joacă — un matineu încântător prezentat pe scena pădurii. Însă recent, ei au descoperit că o arenă nupţială nu este doar un ring de dans, ci şi o arenă de luptă, precum şi o sală de expoziţie. De ce oare?

După ce un grup de masculi invadează o arenă nupţială, fiecare pasăre îşi marchează un petic de sol din pădure drept teritoriul ei, curăţându-l de frunzele căzute. Masculul ridică pretenţii şi asupra rămurelelor plantelor agăţătoare aflate deasupra peticului său de sol, astfel încât teritoriul lui este, de fapt, un cilindru cu un diametru de 1,5 metri şi o înălţime de 2 metri. Deoarece într-o arenă nupţială se află înghesuite aproximativ 50 de păsări, teritoriile lor se numără „printre cele mai aglomerate arene nupţiale din lumea păsărilor“, spune cercetătoarea Pepper Trail. Ce se întâmplă în aceste arene? Au loc dispute pentru stabilirea graniţelor teritoriilor şi ciorovăieli pentru moştenire.

Disputele lor pentru stabilirea graniţelor seamănă cu nişte dansuri de război înflăcărate, dar inofensive — păsările încep brusc să-şi mişte capetele în sus şi în jos, se ciupesc cu ciocul, bat zgomotos din aripi, toate acestea fiind însoţite din când în când de cârâituri şi de salturi mari în aer. După un minut sau două, ambele păsări se retrag în interiorul graniţelor teritoriului lor, fiecare dintre ele crezând că a impresionat-o pe cealaltă. Totuşi, când două păsări pun ochii pe aceeaşi bucată de arenă nupţială, considerată foarte valoroasă (bucata rămânând liberă în urma morţii unei alte păsări), disputa se transformă într-o clasică luptă pentru moştenire.

„Păsările îşi încleştează puternicele gheare, se lovesc una pe cealaltă cu aripile şi, uneori, îşi încleştează şi ciocurile. Asemenea partide pot dura până la trei ore, când luptătorii de-abia mai respiră“, scrie Pepper Trail în revista National Geographic. Dacă, după această primă rundă, scorul este egal, păsările fac o pauză, după care lupta de cocoşi se reia şi continuă până când se vede clar cine este singurul moştenitor. Nu este de mirare că acestei păsări i se spune cocoşul de stâncă!

Însă, înainte să se aştearnă praful în pădure, agresivul luptător se transformă într-o statuie vie, iar arena nupţială devine o sală de expoziţie. De ce acest nou număr? Ultima parte a numelui păsării, cocoşul de stâncă, ne dă răspunsul.

Câştigătorul este . . .

În timp ce masculii se ciondănesc pe solul din pădure, câteva păsări a căror culoare trece neobservată îşi cârpesc în tăcere cuiburile aflate în crăpăturile ascunse ale stâncilor din apropiere. Da, ele sunt femelele cocoşilor de stâncă. Spre deosebire de mascul, femela nu va ajunge niciodată în finala unui concurs păsăresc de frumuseţe. Ea este „o pasăre cu totul diferită“, scrie plin de tact David Snow. Pe cap are o mică coroană, „o versiune pipernicită a magnificei creste a masculului, care îi oferă capului un aspect puţin cam ridicol“. Picioarele ei scurte, cu laba piciorului mare, susţin un trup de culoare maro-spălăcit, a cărui „formă este mai degrabă masivă şi dizgraţioasă“.

Cu toate acestea, pentru aceşti dandy ai junglei, ea este o câştigătoare. Când se strecoară încetişor printre ramurile aflate deasupra arenei nupţiale şi scoate acel sunet strident chiuoou, toate capetele cu pene portocalii se întorc spre ea şi începe un spectacol care se numără „printre cele mai impresionante şi mai interesante parade nupţiale din lumea păsărilor“ (The Life and Mysteries of the Jungle). Ce se întâmplă în acest moment? Când masculii zăresc prima femelă, „în arena nupţială se produce o explozie de culoare, mişcare şi sunet“, întrucât fiecare mascul încearcă să-i eclipseze pe ceilalţi şi să atragă atenţia vizitatoarei, spune cercetătoarea Pepper Trail. Apoi, masculii sar de pe creanga lor şi aterizează cu o bufnitură pe teritoriul lor, scoţând un cârâit. Aici ei încep să bată din aripi, ceea ce atrage atenţia femelei, dar în acelaşi timp şi curăţă teritoriul de frunzele căzute. Apoi, brusc, acest haos încetează. A sosit momentul decisiv.

Toţi masculii se apleacă băţoşi în faţă, arătându-şi penajul în toată splendoarea, şi încremenesc de parcă ar fi intrat în transă. Crestele lor ca nişte evantaie deschise le acoperă ciocul, în timp ce penele pufoase ascund forma corpului, făcându-i să arate ca nişte flori portocalii căzute pe jos în pădure. „Imaginea oferită de cocoşul de stâncă este atât de bizară, încât la prima vedere cu greu ai crede că este vorba de o pasăre“, spune o enciclopedie.

Însă femela ştie să deosebească o floare de un pretendent şi coboară îndreptându-se spre trei sau patru masculi tăcuţi, care îşi ţin corpurile îndoite, iar spatele întors spre femelă. Totuşi, capul este înclinat în aşa fel încât un ochi este îndreptat în sus, spre premiu. Minutele trec, în timp ce femela încearcă să ia o hotărâre. În cele din urmă însă, ea alege câştigătorul. Femela aterizează în spatele favoritului ei, ţopăie spre el, se apleacă înainte şi începe să ciugulească din puful de pe marginea penelor de pe aripi. În acest moment, masculul prinde viaţă. Ei se împerechează pe teritoriul lui sau pe o creangă aflată în apropiere. După aceea, femela îşi ia zborul. Când soseşte următorul sezon de reproducere, ea se întoarce adesea la acelaşi mascul.

Până la următoarea paradă nupţială, acest dandy al junglei uită de partenera lui şi nu-şi bate deloc capul cu îngrijirea urmaşilor lui. Lipsit de griji, el se pregăteşte pentru următorul spectacol, în timp ce femela îşi creşte singură puii. Aveţi dreptate, pare cam nedreaptă această diviziune a muncii, însă este mai bine pentru femelă şi pentru pui ca masculul să stea departe de ei. La urma urmei, dacă o pasăre portocalie ar defila în jurul cuibului ei, ar fi ca şi cum şi-ar fi pus o firmă luminoasă la ascunzătoare.

Următoarea generaţie

Penajul şters al femelei este o acoperire perfectă pentru cele două ouă maronii, cu picăţele, pe care ea le depune într-un imens cuib de noroi, lipit cu salivă de un perete de stâncă. După patru săptămâni, timp în care mama cloceşte ouăle, puii ies din găoace. Deşi la naştere nu se remarcă prin frumuseţe, ei sunt bine echipaţi pentru a face faţă vieţii din cuib. La scurt timp după ce au ieşit din găoace, ei îşi înfig ghearele ascuţite în căptuşeala cuibului, iar cu ajutorul picioarelor lor puternice stau atârnaţi, ţinându-se bine, ori de câte ori mama îşi face loc pentru picioare, explică cercetătoarea Pepper Trail.

Mama îşi hrăneşte cu conştiinciozitate puii, aducându-le fructe şi, uneori, insecte sau şopârle. După un an, penajul tânărului mascul este tot maroniu, însă pe cap el poartă deja plin de mândrie o micuţă creastă. Când are doi ani, penele lui maronii sunt înlocuite de pene de culoare portocaliu-aurie, devenind astfel „una dintre cele mai frumoase păsări din lume“, după cum a scris un naturalist.

Chiar dacă pădurea, locuinţa cocoşului de stâncă, este distrusă, iubitorii naturii speră că omul îi va da o şansă acestui artist amazonian plin de culoare să-şi poată continua fascinantul dans al vieţii.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 17]

Buletinul de identitate al cocoşului de stâncă

Numele ştiinţific: Rupicola rupicola

Familia: Cotingidae

Aria de răspândire: nordul Americii de Sud, bazinul Amazonului şi zonele din jur

Lungimea: aproximativ 30 cm

Cuibul: construit din noroi şi plante lipite cu salivă; cântăreşte 3,9 kg

Puii: de obicei, depune două ouă pe an; perioada de incubaţie este de 27 sau 28 de zile („una dintre cele mai lungi perioade de incubaţie cunoscute la păsările din familia Passeres“)

[Hărţile de la pagina 16]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Locul unde trăieşte cocoşul de stâncă oranj

AMERICA DE SUD

[Provenienţa]

Mountain High Maps® Copyright © 1997 Digital Wisdom, Inc.

[Provenienţa fotografiei de la pagina 15]

Kenneth W. Fink/Bruce Coleman Inc.