Giuvaieruri pe cerul african

De la corespondentul nostru din Kenya

SAVANA africană este uscată şi cafenie, fiind pârjolită de soarele ecuatorial arzător. Cu greu ne croim drum printre arborii şi arbuştii plini de spini.

La un moment dat ne oprim brusc cu toţii. Atenţia ne-a fost atrasă de o străfulgerare de culori irizate. Pe o ramură înflorită de acacia s-a aşezat ca să se odihnească o micuţă pasăre care are nişte culori atât de strălucitoare, încât parcă chiar razele soarelui s-au prins în micuţele ei pene. Acest giuvaier înaripat este pe drept cuvânt numit pasărea soarelui.

Oglinzi metalice

Există peste o sută de specii de nectarinide (păsări ale soarelui sau sugătoare de nectar). Majoritatea lor trăiesc în Africa tropicală, însă pot fi întâlnite şi în Asia, Australia, şi chiar pe insulele din Pacific. La fel de frumoase pe cât de variate, păsările soarelui reflectă soarele ca nişte micuţe oglinzi metalice, prezentând un curcubeu de culori strălucitoare: roşu, galben, albastru şi verde, toate irizate, precum şi nuanţe de bronz.

Nectarinidele sunt, de obicei, asemănate cu păsările colibri din America. La fel ca păsările colibri, ele sunt foarte colorate şi se hrănesc cu nectar. Însă sunt mai mari decât colibri şi nu sunt la fel de talentate la zbor precum colegele lor de pe continentul nord-american.

În general, nectarinida extrage nectarul căţărându-se chiar pe inflorescenţă, iar cu ajutorul ciocului ei lung şi curbat pătrunde până în interiorul florilor. Însă dacă o floare de formă tubulară este prea lungă şi nu reuşeşte să ajungă la nectar, nectarinida străpunge receptaculul florii şi extrage preţiosul conţinut al acesteia. Nectarinidele se hrănesc şi cu insecte, pe care le adună de pe flori şi de pe frunzele din apropiere.

Bărbătuşii sunt, de asemenea, cântăreţi desăvârşiţi. Repertoriul lor variază de la ascuţitul sunet ţpp scos de sugătoarea de nectar africană (Nectarinia superba) la minunata înlănţuire de sunete ţic-ţic-ţic-ţic-ţit tri-tri-trrrr scoasă de sugătoarea de nectar cu moţul roşu (Nectarinia johnstoni) din estul Africii. Adesea, cântecul este cel care indică prezenţa lor în arboretul des. Însă odată ce sunt localizate, ele sunt foarte uşor de observat pe fondul cafeniu, uscat al savanei africane.

Harnice, însă nu impresionează prin frumuseţe

În comparaţie cu bărbătuşul, pe care este o plăcere să-l priveşti şi să-l asculţi, femela este mai mică, iar culorile ei sunt şterse. Ca urmare, ea este adesea ignorată de ornitologii amatori şi de fotografi. De fapt, ea este remarcată de obicei numai când se află în compania unui bărbătuş. Însă lipsa culorilor vii la femelă este compensată, cu siguranţă, de hărnicia ei.

În general, femela este cea care construieşte cuibul şi care se ocupă aproape în întregime de creşterea puilor. În timp ce ea se îngrijeşte de treburile legate de cuib, bărbătuşul stă de pază, fiind pregătit să-i alunge pe intruşii care se apropie de cuib.

Cuiburi suspendate

Cu greu s-ar putea spune însă despre cuiburile nectarinidelor că sunt frumoase. Adesea, acestea arată ca nişte ghemotoace de gunoi, adunate de un vânt trecător, care s-au prins apoi într-un spin de acacia. Semănând cu o şosetă în formă de picătură de rouă, atârnată de ceva, cuibul nectarinidelor este făcut din fire vegetale ţesute sau încâlcite, legate apoi cu pânză de păianjen. Cuibul este decorat în exterior în mod ingenios cu rămurele, frunze uscate, ghemotoace de licheni şi, pe lângă toate acestea, adesea atârnă şi una sau două păstăi.

În interior, cuibul este căptuşit cu puf de la plante, iarbă moale, pene şi alte materiale moi. Intrarea în cuib este o mică gaură laterală, aflată în apropierea vârfului. Femela cloceşte adesea singură. În timp ce stă în interiorul cuibului ei în formă de pară, ciocul ei lung şi curbat poate fi văzut de obicei ieşind afară prin gaura cuibului. Ea depune unul sau două ouă, din care vor ieşi pui după aproximativ 14 zile. Când părăsesc cuibul, puii au întotdeauna culori şterse, ca şi mama lor. Însă când bărbătuşii se apropie de maturitate, penajul lor începe să capete acele culori magnifice care într-o zi îi vor distinge ca fiind păsări ale soarelui.

Pasărea soarelui este încă un exemplu al bogăţiei şi al diversităţii furnizate de un Proiectant inteligent. Frumuseţea culorilor şi comportamentul instinctiv al acestor păsări ne îndeamnă să-l apreciem mai mult pe Creatorul lor. Aşadar, păsările soarelui se numără printre cei cărora Biblia le porunceşte: „Lăudaţi pe DOMNUL de pe pământ, voi . . . târâtoare şi păsări înaripate“. „Tot ce are suflare să laude pe Iah“ (Psalmii 148:7, 10; 150:6, nota de subsol). Aceste giuvaieruri de pe cerul african ar trebui să ne îndemne pe toţi să-l lăudăm pe iubitorul Creator care le-a făcut.