Este posibil să iertăm şi să uităm?

A TRECUT mai bine de o jumătate de secol de la încheierea celui de-al doilea război mondial, în 1945. Acest război mondial a fost cu siguranţă cel mai crud şi mai costisitor război din toată istoria omenirii.

În cel de-al doilea război mondial, care a durat şase ani, au murit aproximativ 50 de milioane de oameni, inclusiv civili. Nenumăraţi alţii au fost mutilaţi fizic, psihic şi afectiv. Pentru mulţi dintre cei care au trăit acei ani tragici, amintirile dureroase legate de atrocităţile care s-au comis atunci şi amintirea celor dragi care au murit sunt încă vii.

Există amintiri despre atrocităţile săvârşite de nazişti în timpul Holocaustului, cu milioanele lui de victime nevinovate care au fost masacrate. Atât în Europa, cât şi în Asia, multe atrocităţi au fost comise de armatele invadatoare, care au ucis, au violat, au jefuit şi au terorizat populaţia civilă. Apoi, mulţi oameni au fost şi victime ale raidurilor aeriene, care au distrus, au rănit şi au ucis nenumăraţi bărbaţi, femei şi copii nevinovaţi. De asemenea, milioane de combatanţi au trecut prin situaţii greu de suportat pe câmpurile de luptă din lumea întreagă.

Răni psihice şi afective

Multe dintre rănile psihice şi afective cauzate de groaznicele evenimente care au avut loc în timpul celui de-al doilea război mondial au rămas neşterse în memoria unui mare număr de persoane care au trăit în acea perioadă şi care sunt încă în viaţă. Acestea ar dori să şteargă din minte toate acele amintiri amare şi cumplite, dar nu reuşesc. În cazul unora, imaginile acestor orori revin, chinuindu-i ca un coşmar care se repetă mereu.

Alţii însă nu vor să uite, fie pentru că vor să se răzbune, fie pentru că doresc să cinstească memoria celor căzuţi. În plus, există concepţia larg răspândită conform căreia atrocităţile trebuie păstrate vii în memoria colectivă a familiei umane, în speranţa că aceste atrocităţi nu se vor mai repeta niciodată.

Cu câţiva ani în urmă (1994–1995), atmosfera care a dominat cea de-a 50-a aniversare a „Zilei Z“ (debarcarea trupelor aliate pe coasta Normandiei, care a avut loc în iunie 1944) şi a încheierii etapei europene a celui de-al doilea război mondial (mai 1945) a demonstrat că multor martori oculari ai acelor evenimente le este foarte greu să ierte şi să uite. De cele mai multe ori, nu se poate face nici cel mai mic gest de reconciliere între foşti duşmani. Astfel, veteranii britanici au refuzat să invite reprezentanţi din Germania la comemorarea debarcării trupelor aliate pe coasta Normandiei.

Iată ce a spus scriitorul Vladimir Jankélévici în legătură cu atrocităţile comise de nazişti în timpul celui de-al doilea război mondial şi cu dificultatea de a ierta şi a uita: „În faţa acestor crime dezgustătoare, impulsul firesc . . . este acela de a te indigna şi de a lupta cu îndârjire împotriva uitării şi de a-i urmări pe criminali până la capătul pământului — aşa cum au promis judecătorii Tribunalului aliaţilor de la Nürenberg“. Acelaşi scriitor a declarat în continuare: „Am spune bucuroşi, inversând sensul cuvintelor din rugăciunea adresată de Isus lui Dumnezeu, potrivit Evangheliei Sfântului Luca: Doamne, nu-i ierta, căci ştiu ce fac“. — Compară cu Luca 23:34.

Din nefericire, din 1945 până în prezent, nenumărate alte atrocităţi — în Cambodgia, Rwanda, Bosnia, ca să nu menţionăm decât câteva ţări — au continuat să înroşească pământul de sânge. Aceste atrocităţi au lăsat în urma lor milioane de morţi, precum şi un număr foarte mare de văduve şi orfani a căror viaţă a fost zdruncinată, amintirile rămase fiind înspăimântătoare.

Nu încape nici o îndoială că acest secol a fost de o cruzime fără precedent. Este exact aşa cum a prezis profeţia biblică cu mult timp în urmă despre această perioadă: bărbaţii s-au dovedit a fi „cruzi“ şi „neiubitori de bine“. — 2 Timotei 3:1–5, NW; Apocalipsa 6:4–8.

Ce trebuie să facem?

Când se confruntă cu asemenea acte de barbarie, oamenii reacţionează diferit. Însă ce putem spune despre noi? Ar trebui să ne amintim aceste atrocităţi? Sau ar trebui să le dăm uitării? Înseamnă oare că dacă ni le amintim trebuie să nutrim o duşmănie amară, adânc înrădăcinată faţă de foştii duşmani, refuzând să iertăm? Pe de altă parte, înseamnă oare că atunci când cineva iartă el poate să uite în sensul că îşi şterge complet din memorie orice amintire dureroasă?

Cum priveşte Creatorul omenirii, Iehova Dumnezeu, îngrozitoarele crime comise în epoca modernă şi în trecut? Îi va ierta el pe autorii acestora? Şi nu este oare prea târziu ca Dumnezeu să le ofere o compensaţie victimelor ucise în aceste atrocităţi? Există vreo speranţă sigură că atrocităţile vor lua sfârşit vreodată, având în vedere că ele au loc de mii de ani? Cum va îndrepta Atotputernicul Dumnezeu în cele din urmă aceste situaţii complicate?

[Legenda fotografiei de la pagina 4]

Copiii victimelor masacrate se strâng în lagărele de refugiaţi

[Provenienţa fotografiei]

UN PHOTO 186797/J. Isaac

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 3]

U.S. Navy photo