„Clientul are întotdeauna dreptate“

RELATARE DE WEI TUNG CHIN

Soţul meu îmi spunea mereu să nu stau de vorbă cu „acele persoane religioase care sună la uşile oamenilor“. Prin urmare, când Martorii lui Iehova veneau la uşa noastră, le spuneam că nu ne interesează aşa ceva. Însă, tot el mi-a spus că „clientul are întotdeauna dreptate“, aşa că, atunci când o Martoră a venit la restaurantul nostru, „Dragonul Roşu“, şi a vrut să-mi vorbească despre religia ei, m-am simţit obligată să o ascult.

SOŢUL meu, Tong Y., era patronul „Dragonului Roşu“, un restaurant chinezesc aflat pe St. Clair Avenue, în Cleveland, Ohio. Aici, după ce ne-am căsătorit, el m-a învăţat deviza: „Clientul are întotdeauna dreptate“.

T.Y. a venit în America pentru a urma cursurile Universităţii din New York. După ce a absolvit în 1927, a început să lucreze într-un restaurant din cartierul Times Square din New York. El a observat că oamenii mergeau să servească masa de prânz la un fel de drogherii, unde se vindeau şi alimente preparate, dar la care posibilităţile de gătire erau limitate. Prin urmare, i-a venit ideea de a le vinde acestor clienţi chow mein cald (un fel de mâncare cu carne şi legume).

În scurt timp, micul restaurant pe care el l-a deschis în cartierul Greenwich Village s-a dovedit a fi o afacere prosperă. În 1932, el s-a mutat cu afacerile în Cleveland, Ohio, şi a deschis restaurantul „Dragonul Roşu“, a cărui capacitate era de 200 de locuri. În septembrie 1932, un ziar din Cleveland anunţa următoarele: „Mutându-se în regiunea Marilor Lacuri, după ce a satisfăcut gusturile a milioane de persoane din est, Tong Y. Chin şi-a deschis în Cleveland prima sa filială a industriei chow mein-ului proaspăt din Vestul Mijlociu, care în cinci ani a devenit o afacere cu un profit anual de milioane de dolari“.

Înainte de a vă explica cum ne-am cunoscut eu şi T.Y., permiteţi-mi să vă povestesc câte ceva despre anii copilăriei mele petrecute în China, ani care au lăsat o amprentă adâncă asupra vieţii mele.

O familie săracă

Printre primele mele amintiri se numără clipele în care o urmăream cu privirea pe mama când pleca din micul nostru sat, aflat în China continentală, ca să caute de mâncare. Părinţii mei erau atât de săraci, încât au fost nevoiţi să-i dea pe unii dintre copiii lor unor familii care i-au înfiat. Într-o zi, pe când aveam doar doi sau trei ani, tata s-a întors acasă, având o privire ciudată. „Mă aşteaptă ceva rău“, m-am gândit eu.

La scurt timp după aceea, mama m-a luat de mână şi am plecat pe o cărare îngustă şi plină de noroi, care trecea prin mijlocul culturilor de orez, fiind atente să nu cădem în apa ce băltea de-o parte şi de alta a cărării. Ne-am oprit la o casă, unde mama a vorbit cu o fată zâmbitoare, apoi la o altă casă unde era o fată care nu zâmbea deloc şi a cărei privire era aspră. Nu-mi amintesc să le mai fi văzut vreodată pe aceste fete. Ele erau surorile mele mai mari. Când şi-au luat rămas bun, am avut sentimentul că nu ne vom mai vedea niciodată.

În timp ce mergeam, mama vorbea întruna, spunându-mi lucruri despre ea, despre tata şi despre fraţii şi surorile mele. Încă mai văd ochii blânzi şi trişti ai mamei. Când am ajuns la destinaţia noastră, ceva părea în neregulă. Casa arăta tristă şi mohorâtă. Aceasta era noua mea locuinţă. N-am vrut să dorm, dar mama şi părinţii mei adoptivi m-au pus la culcare. Am adormit repede, iar când m-am trezit, mama plecase. De atunci nu am mai văzut-o niciodată.

O copilărie tristă

Deşi acum aveam destulă mâncare, aici nu era dragoste, iar inima îmi era zdrobită. În fiecare dimineaţă când mă trezeam, începeam să plâng. Îmi era dor de mama şi de fratele meu mai mare, care rămăsese cu ea. De multe ori m-am gândit să mă sinucid. Când am fost destul de mare, am dorit cu ardoare să merg la şcoală, însă părinţii mei adoptivi m-au ţinut acasă ca să lucrez.

Când aveam 9 ani, ne-am mutat foarte departe de Shanghai. „Acum eşti destul de mare ca să mergi la cumpărături şi să găteşti“, mi s-a spus. Aşadar, la muncile mele gospodăreşti de zi cu zi s-au adăugat şi acestea două. În fiecare zi, părinţii mei adoptivi îmi dădeau destui bani ca să pot cumpăra alimente pentru trei mese. În drum spre piaţă, treceam pe lângă cerşetori şi mi se făcea milă de ei pentru că erau flămânzi. Astfel că le dădeam una sau două monede, iar mie tot îmi rămâneau destui bani pentru a cumpăra alimentele necesare.

Cât de mult îmi doream să merg la şcoală şi să învăţ! „Peste şase luni te înscriem“, mi-au promis părinţii adoptivi. Când au trecut cele şase luni, mi s-a spus: „De acum înainte şase luni“. După puţin timp am înţeles că nu aveam să fiu trimisă la şcoală niciodată. Inima îmi era zdrobită. Am început să-i urăsc pe toţi din casă. De multe ori mă încuiam în baie şi mă rugam. Chiar dacă noi credeam în mulţi zei, într-un fel eu ştiam că există un Dumnezeu principal, mai puternic decât toţi ceilalţi. Prin urmare, lui îi adresam rugăciunile mele: „De ce există atât de multe dureri şi necazuri?“ Aceasta a fost rugăciunea mea mulţi ani de zile.

Căsătoria îmi schimbă viaţa

În acele vremuri, în China era ceva obişnuit ca alţii să pună la cale căsătoriile. Unul dintre prietenii lui T.Y. de la universitate, care se întorsese în China, i-a scris astfel: „Ai trecut de 30 de ani şi eşti încă necăsătorit“. Apoi i-a vorbit despre mine şi a adăugat: „Are 18 ani; la faţă este frumoasă, la caracter nu e deloc mai prejos. . . . În locul tău, Tong Y. Chin, m-aş gândi serios la căsătorie“. Prietenul său i-a trimis şi o fotografie de-a mea.

T.Y. le-a scris părinţilor mei adoptivi: „Am văzut fotografia onorabilei dumneavoastră fiice. Aş dori să mă căsătoresc cu ea, dacă, după ce ne vom întâlni şi vom petrece puţin timp împreună, vom vedea că dragostea se înfiripă în inimile noastre“. T.Y. a venit la Shanghai, şi aşa ne-am cunoscut. Cu toate că mă gândeam că este prea matur pentru mine, m-am hotărât să mă căsătoresc cu el; cel puţin aşa reuşeam să plec din acea casă. Prin urmare, ne-am căsătorit în 1935 şi, imediat după aceea, am plecat pe mare spre America. Aşa am ajuns eu în Cleveland.

Probleme grave în pofida bogăţiei

Pentru început aş aminti că aveam probleme în ce priveşte comunicarea cu soţul meu. El vorbea dialectul chinez din Canton, iar eu cel din Shanghai. Era ca şi cum vorbeam două limbi diferite. În plus, trebuia să învăţ engleza şi noi obiceiuri. Dar care era noua mea muncă? Trebuia să fiu o gazdă fermecătoare şi amabilă, căutând întotdeauna să le fiu pe plac clienţilor restaurantului nostru. Da, nu trebuia să uit că „clientul are întotdeauna dreptate“.

Munceam din greu câte 16 ore pe zi sau mai mult, alături de soţul meu, iar în cea mai mare parte a timpului eram însărcinată. Prima noastră fiică, Gloria, s-a născut în 1936. După aceea am mai născut şase copii pe parcursul a nouă ani: trei băieţi şi trei fete, dintre care una a murit când a avut doar un an.

Între timp, T.Y. a început să conducă mai multe restaurante şi cluburi de noapte. Unii dintre artiştii care şi-au început cariera în aceste restaurante, cum ar fi Keye Luke, Jack Soo şi Kaye Ballard, au devenit celebrităţi. De asemenea, preparatele noastre chinezeşti se vindeau pretutindeni şi deveniseră renumite.

Pe la mijlocul anilor ’30, T.Y. era cunoscut drept regele chow mein-ului. De asemenea, era preşedintele Asociaţiei Negustorilor Chinezi şi conferenţiar de civilizaţie chineză. Eu am început să particip la numeroase acţiuni cu caracter caritabil, social, civic şi obştesc. Apariţiile în public şi plimbările sub privirile admiratoare ale celor din jur deveniseră o parte din viaţa mea. Fotografiile şi numele noastre erau ceva obişnuit în paginile ziarelor din Cleveland; se părea că tot ceea ce făceam sau spuneam era publicat — de la afacerile riscante la vacanţe, chiar şi numărul pe care îl port la pantofi!

În 1941, când forţele aeriene japoneze au bombardat Pearl Harborul, Statele Unite au declarat război Japoniei. Deoarece eram orientali, am fost victimele prejudecăţilor. Am primit scrisori care ne ameninţau cu moartea chiar şi înainte de izbucnirea războiului, pe vremea când ne construiam imensa noastră casă într-un cartier respectabil. Însă ne-am terminat casa şi ne-am crescut copiii în ea.

Aşadar, aveam o casă mare şi frumoasă, un soţ şi o familie respectaţi, ba chiar şi haine şi bijuterii superbe. Totuşi, fericirea mă ocolea în continuare. De ce? În primul rând, familia noastră petrecea puţin timp împreună. Deşi reuşeam să mă scol în fiecare dimineaţă ca să-i duc pe copii la şcoală, când ei mergeau la culcare, noi lucram de obicei. De necesităţile lor zilnice se îngrijea o menajeră.

Noi eram budişti, însă zeii religiei noastre nu-mi ofereau nici o mângâiere. T.Y. împreună cu fiul nostru mai mare obişnuiau să meargă prin casă aprinzând lumânări şi să pună mâncare în faţa idolilor, ca să mănânce zeii. Dar zeii nu mâncau niciodată alimentele puse, aşa că le mâncau mai târziu copiii.

În cele din urmă, epuizată şi neîntrezărind nici o scăpare, m-am gândit că familia mea va fi mai fericită fără mine. Am suferit o depresie nervoasă totală şi am încercat să-mi iau viaţa. Din fericire, am fost dusă rapid la spital şi mi-am revenit.

Primesc răspuns la rugăciunile mele

Mai târziu, în 1950, o doamnă cu un superb păr alb a intrat în restaurant împreună cu soţul ei. În timp ce i-am întâmpinat şi m-am îngrijit să se simtă bine, ea mi-a vorbit de Dumnezeu. Nu mă interesa. Martorii lui Iehova mă vizitaseră acasă şi încercaseră să stea de vorbă cu mine, dar de fiecare dată îi refuzasem pe un ton tăios. Însă la restaurant situaţia era alta: „Clientul are întotdeauna dreptate!“

Doamna, pe nume Helen Winters, m-a întrebat dacă cred în Biblie. „Care Biblie?“, i-am răspuns. „Sunt atât de multe!“ De fiecare dată când ea venea la restaurant, îmi spuneam în sinea mea: „Iarăşi a venit pacostea asta!“ Dar ea era amabilă şi perseverentă. Iar ceea ce îmi spunea despre un paradis pământesc în care nu va mai fi nici durere, nici suferinţă îmi plăcea cu adevărat. — 2 Petru 3:13; Apocalipsa 21:3, 4.

Cu ocazia unei vizite, ea mi-a lăsat o invitaţie pentru întrunirile de la Sala Regatului şi mi-a arătat mesajul scurt scris pe spatele invitaţiei, care prezenta binecuvântările Regatului lui Dumnezeu. Îmi aduc aminte că mai târziu m-am uitat la invitaţie şi m-am gândit: „De-ar fi adevărate aceste cuvinte!“ Helen s-a oferit să studieze cu mine Biblia chiar acasă la mine, iar eu am fost, în sfârşit, de acord.

În fiecare săptămână ne adunam în jurul mesei ca să studiem: Helen, eu şi cei şase copii, care pe atunci aveau între 5 şi 14 ani. Adesea îmi era milă de ea, deoarece se vedea că, uneori, copiii îşi pierdeau interesul. În 1951 am început să asistăm la întrunirile de la Sala Regatului. În scurt timp mi-am dat seama că ceea ce învăţam era răspunsul la rugăciunile mele. Prin urmare, am luat hotărârea să învăţ neapărat să citesc bine în engleză, ceea ce era un lucru foarte dificil pentru mine.

Înţeleg care este adevărata fericire

Nu după mult timp am început să fac progrese rapide în ce priveşte cunoştinţa şi mi-am dedicat viaţa lui Iehova Dumnezeu. Apoi, pe 13 octombrie 1951, la un mare congres ţinut la Washington, D.C., m-am botezat împreună cu Gloria şi Tom, cei mai mari copii ai mei. Pentru prima oară, viaţa mea căpătase un sens. Acesta a fost începutul celor mai fericiţi ani din viaţa mea.

Toată viaţa le-am slujit altor oameni, dar acum eram hotărâtă să-i slujesc în primul rând Creatorului nostru! Am început să le împărtăşesc mesajul Regatului tuturor celor care mă ascultau. De asemenea, m-am străduit să întipăresc în inima copiilor mei necesitatea de a asista la întrunirile creştine şi importanţa de a le vorbi altora despre lucrurile minunate din Cuvântul lui Dumnezeu.

În 1953 a început să se ţină la noi acasă studiul de carte al congregaţiei. Şi acum, după aproape 45 de ani, studiul se ţine tot aici. De-a lungul anilor, acest lucru s-a dovedit a fi un imens ajutor spiritual pentru familia noastră.

A fost, într-adevăr, foarte dificil să ne menţinem activi pe plan spiritual şi să ne ocupăm în continuare de afacerile legate de restaurant. Cu toate acestea, am reuşit să studiez Biblia cu multe persoane. Unele dintre acestea au acceptat adevărul biblic, iar mai târziu, au devenit pionieri, cum sunt numiţi miniştrii cu timp integral. Pe parcursul anilor ’50, ceilalţi patru copii mai mici şi-au dedicat şi ei viaţa lui Iehova şi s-au botezat. Pe T.Y. nu-l interesa Biblia, însă ne ducea cu maşina la întruniri şi ne aducea înapoi acasă. Am hotărât să nu-i predicăm, ci doar să vorbim între noi în drum spre casă despre una sau două idei care ne plăcuse la întrunire.

Pe atunci, T.Y. mergea adesea în călătorii de afaceri în oraşe aflate pe tot cuprinsul Statelor Unite. Am telefonat la sediul mondial al Societăţii Watch Tower, aflat la Brooklyn, New York, şi le-am explicat situaţia noastră. Grant Suiter, pe atunci secretarul-trezorier al societăţii, ne-a invitat să vizităm clădirile sediului când urma să venim la New York. T.Y. a fost foarte impresionat, mai ales de curăţenia din bucătărie, care pe atunci era pregătită să hrănească circa 500 de persoane.

În timpul vizitei noastre l-am cunoscut pe Russell Kurzen, care după aceea i-a trimis lui T.Y. prin poştă o Biblie. T.Y. a citit din ea în fiecare seară, până când a terminat-o. Mai târziu, la congresul internaţional al Martorilor lui Iehova ţinut în 1958 la New York, soţul meu s-a botezat! Spre uimirea noastră, fiul nostru cel mai mare, care atunci slujea ca membru al familiei Betel, a avut o temă scurtă în cadrul programului.

Fidel până la moarte

Împreună cu T.Y. am participat adesea în ministerul din casă în casă. Când vederea a început să-i slăbească, am început să mergem cu regularitate în mărturia stradală. În ziarul The Cleveland Press a apărut următorul titlu: „Convertire la «Dragonul Roşu»“, împreună cu o fotografie în care noi îi ofeream unui trecător revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă! În articol se arăta cum am devenit noi Martori. Întâmplător, „Dragonul Roşu“ a primit un alt nume, devenind Restaurantul lui Chin.

De-a lungul anilor, eu şi soţul meu am avut ca invitaţi la restaurantul nostru mulţi fraţi şi surori creştine din toate colţurile lumii. Am păstrat mereu în minte sfatul dat de fratele Fred Franz, care a slujit ca preşedinte al Watch Tower Bible and Tract Society. Când a fost în vizită la noi, el ne-a îndemnat: „Fiţi fideli şi staţi strâns ataşaţi de organizaţia lui Iehova“.

După 1970, T.Y. a avut mai multe atacuri de apoplexie şi a murit pe 20 august 1975. Un ziar local a publicat un necrolog foarte lung, fiind însoţit de o fotografie în care soţul meu oferea revista Turnul de veghere în minister. Ultimii ani petrecuţi împreună au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea. După mai bine de 60 de ani de funcţionare, Restaurantul lui Chin a fost închis în aprilie 1995. Pentru unii, acest lucru a semănat cu sfârşitul unei ere.

Păstrarea obiectivelor spirituale

Cândva, dorinţa noastră era ca cei trei fii ai noştri să preia afacerile familiei. Însă această dorinţă s-a schimbat; am dorit ca ei să calce pe urmele lui Isus şi să devină miniştri cu timp integral. I-am întrebat pe toţi copiii noştri dacă ar dori să facă pionierat în Hong Kong şi să-i ajute pe alţi chinezi să înveţe ceea ce învăţaserăm noi. Ne-am oferit să-i sprijinim financiar în acest scop. Deşi nici unul dintre ei nu a învăţat să vorbească fluent chineza, Winifred, Victoria şi Richard au decis să se mute în Hong Kong.

Fiica noastră Winifred a făcut pionierat aici timp de peste 34 de ani! Victoria s-a căsătorit cu Marcus Gum şi, în cele din urmă, s-au întors în Statele Unite. Ei au crescut trei copii — Stephanie şi Seraiah, care sunt în ministerul cu timp integral în Cleveland, şi Symeon, care slujeşte împreună cu soţia sa, Morfydd, la Fermele Watchtower din Wallkill, New York. Victoria şi Marcus locuiesc acum în apropiere şi au grijă de mine. El este supraveghetor care prezidează în Congregaţia Coventry din Cleveland.

Fiica noastră cea mai mare, Gloria, este obligată să stea într-un scaun cu rotile din 1955, de când s-a îmbolnăvit de poliomielită. Ea şi soţul ei, Ben, locuiesc în Escondido, California, unde continuă să slujească cu regularitate în lucrarea de predicare. Tom este ministru cu timp integral de mai bine de 22 de ani. În prezent, el şi soţia sa, Esther, lucrează la Centrul Educaţional Patterson, New York. Richard şi soţia sa, Amy, s-au întors din Hong Kong pentru a se îngriji de T.Y., înainte de moartea acestuia. Acum şi ei slujesc la Patterson. Cel mai mic copil, Walden, a petrecut peste 30 de ani în ministerul cu timp integral. În ultimii 22 de ani, el şi soţia sa, Mary Lou, slujesc congregaţiile din Statele Unite în cadrul lucrării de circumscripţie şi de district.

Să nu credeţi că copiii noştri nu ne-au făcut niciodată probleme. Când era adolescent, unul dintre ei a fugit de acasă şi nu am ştiut nimic despre el timp de trei luni. La un moment dat, pe unul dintre fiii noştri îl preocupa mai mult sportul decât lucrurile spirituale. Pentru a participa la meciuri, el lipsea de la studiul biblic familial pe care îl ţineam săptămânal. I s-a oferit chiar şi o bursă sportivă. Când el a decis să devină un ministru cu timp integral în loc să accepte una dintre bursele universitare oferite, parcă mi s-a luat o imensă greutate de pe umeri!

Sunt recunoscătoare că am ascultat

Chiar dacă copiii mei sunt literalmente împrăştiaţi pe tot pământul, inima îmi tresaltă de bucurie când mă gândesc că ei îi slujesc cu fidelitate lui Iehova. Acum am 81 de ani, iar artrita şi alte boli m-au făcut să încetinesc ritmul, însă zelul meu pentru Iehova nu a scăzut deloc. Mă străduiesc să-mi port singură de grijă, pentru ca nici unul dintre copiii mei să nu fie nevoit să părăsească ministerul cu timp integral pentru a se îngriji de mine.

Aştept cu nerăbdare timpul când scopul lui Dumnezeu se va împlini în mod deplin şi când îi voi vedea din nou pe cei dragi care au murit, printre care soţul meu, părinţii mei naturali şi Helen Winters, care a studiat cu noi (Ioan 5:28, 29; Faptele 24:15). Cât de bucuroasă sunt că, în urmă cu mai bine de 46 de ani, am ascultat-o pe această drăguţă doamnă cu părul alb! Într-adevăr, această clientă a avut dreptate!

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Când ne-am căsătorit

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Familia noastră în 1961. De la stânga la dreapta: Victoria, Wei, Richard, Walden, Tom, T.Y., Winifred, şi Gloria, în faţă

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Wei Chin în prezent