Iehova ne-a netezit cărarea

M-AM născut în 1924, în apropiere de Cham, un oraş din cantonul elveţian Zug. Părinţii mei au avut 13 copii: zece băieţi şi 3 fete. Eu eram cel mai mare. Doi dintre băieţi au murit când erau foarte mici. Ceilalţi dintre noi am fost crescuţi la o fermă în timpul Marii Depresiuni Economice, într-un spirit catolic neşovăitor.

Tata era un om cinstit şi bun la suflet, dar avea izbucniri de mânie. Odată, chiar a bătut-o pe mama când ea, din cauza geloziei, i-a adus reproşuri neîntemeiate. Mama nu putea suporta ca tata să stea de vorbă cu vecinele, cu toate că nu avea nici un motiv să se îndoiască de fidelitatea lui. Această situaţie îmi producea mare suferinţă.

Mama era foarte superstiţioasă. Ea interpreta chiar şi întâmplările cele mai neînsemnate ca fiind semne de la „bietele suflete din purgatoriu“. Îmi displăcea foarte mult o asemenea credulitate. Dar preoţii îi întăreau convingerile superstiţioase citindu-i texte care susţineau aceste idei religioase false pe care le avea.

Aveam întrebări

Încă din copilărie, în mintea mea se năşteau întrebări referitoare la Dumnezeu şi la soarta omului. Încercam să ajung la concluzii logice, dar existau atât de multe contradicţii! Citeam literatură catolică despre sfinţi, despre minuni şi aşa mai departe. Totuşi, aceasta nu îmi satisfăcea capacitatea de înţelegere. Mă simţeam de parcă bâjbâiam prin întuneric.

Preotul local m-a sfătuit să nu meditez prea mult asupra acestor întrebări. El mi-a spus că dorinţa de a înţelege totul este un semn de mândrie, iar Dumnezeu le este potrivnic celor mândri. Învăţătura pe care o detestam cel mai mult era că Dumnezeu îi va chinui pentru totdeauna în flăcările iadului pe toţi cei care au murit fără să-şi mărturisească păcatele. Întrucât aceasta însemna că majoritatea oamenilor de pe pământ vor fi chinuiţi pentru totdeauna, mă întrebam adesea: „Cum se poate armoniza aceasta cu iubirea lui Dumnezeu?“

De asemenea, mi-am pus întrebări referitoare la confesiune, o practică a Bisericii Catolice. M-am speriat când, la şcoala catolică, ni s-a spus că gândurile indecente erau un păcat grav care trebuia mărturisit preotului. Mă întrebam: „Când m-am confesat, am amintit oare totul? Sau uitasem ceva, confesiunea pierzându-şi valabilitatea şi păcatele rămânând neiertate?“ Aşadar, în inima mea au apărut îndoieli cu privire la mila şi dorinţa lui Dumnezeu de a ierta.

Timp de aproape trei sau patru ani am luptat împotriva gândurilor deprimante care mă epuizau. Intenţionam chiar să abandonez credinţa în Dumnezeu. Dar apoi mă gândeam: „Dacă perseverez, voi găsi cu siguranţă calea dreaptă“. Cu timpul, încrederea mea în existenţa lui Dumnezeu s-a întărit, dar eram chinuit de incertitudine cu privire la convingerile mele religioase.

Ca urmare a îndoctrinării mele din copilărie, credeam că Isus Cristos s-a referit la Biserica Catolică atunci când i-a spus apostolului Petru: „Pe această stâncă voi zidi Biserica Mea“ (Matei 16:18). Ajunsesem să cred că aspectele pozitive ale bisericii vor triumfa în cele din urmă, iar eu doream să colaborez cu biserica la atingerea acestui obiectiv.

Căsătoria şi familia

Fiind cel mai mare fiu din familie, am lucrat cu tata la fermă până când următorul frate a putut să-mi ia locul. Apoi m-am înscris la o şcoală catolică cu profil agricol, în urma căreia mi-am luat licenţa. După aceea, am început să-mi caut o parteneră de căsătorie.

Am  cunoscut-o pe Maria prin intermediul uneia dintre surorile mele. Am  aflat că se rugase să găsească un soţ împreună cu care să se străduiască să obţină viaţa veşnică. Pe invitaţia de nuntă am scris: „Uniţi în iubire căutăm fericirea şi spre Dumnezeu ochii ni-i aţintim. Pe calea vieţii noi înaintăm, de fericiri eterne să ne bucurăm“. Ne-am căsătorit în 26 iunie 1958 la mănăstirea Fahr de lângă Zürich.

Eu şi Maria aveam multe în comun. Ea provenea dintr-o familie foarte religioasă şi era cel mai mare copil dintre cei şapte. Toţi erau foarte ocupaţi cu munca la fermă, cu temele pentru şcoală, cu participarea la serviciile religioase şi, astfel, le rămânea puţin timp pentru joacă. Primii ani de căsătorie nu au fost uşori. Din cauza multelor mele întrebări în legătură cu religia, Maria ajunsese să se îndoiască de faptul că se căsătorise cu bărbatul potrivit. Ea nu punea sub semnul întrebării învăţăturile bisericeşti sau practica bisericii de a susţine războaiele, cruciadele şi Inchiziţia. Cu toate acestea, amândoi ne-am pus încrederea în Dumnezeu şi eram ferm convinşi că, atâta timp cât încercam din răsputeri să facem voinţa lui, el nu avea să ne părăsească niciodată.

În 1959 am luat în arendă o fermă de lângă Homburg, în estul Elveţiei. Aceasta a fost casa noastră timp de 31 de ani. În 6 martie 1960 s-a născut primul nostru fiu, Josef. Mai târziu a fost urmat de şase fraţi şi o soră, Rachel. Maria s-a dovedit a fi o mamă dreaptă şi nepărtinitoare, fidelă principiilor ei adânc înrădăcinate. A fost o adevărată binecuvântare pentru familie.

Căutăm adevărul biblic

Treptat, ignoranţa noastră religioasă devenea din ce în ce mai insuportabilă. Spre sfârşitul anilor ’60 am început să asistăm la conferinţe în cadrul Liceului Popular Catolic, dar ne întorceam acasă mai derutaţi ca niciodată. Oratorii îşi expuneau punctele de vedere personale, lipsite de orice suport biblic. Pe la începutul anilor ’70 am reflectat la cuvintele lui Isus: „Orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da. . . . Cereţi şi veţi primi“. — Ioan 16:23, 24.

Asigurarea de mai sus, dată de Cuvântul lui Dumnezeu, m-a determinat să mă rog de repetate ori: „Părinte, dacă Biserica Catolică este religia adevărată, te rog dezvăluie-mi-o în mod clar. Dar dacă este falsă, dezvăluie-mi-o tot atât de clar şi le voi face cunoscut acest lucru tuturor“. Am  cerut fără încetare, în conformitate cu sfatul lui Isus din Predica de pe Munte, şi anume: „Continuaţi să cereţi“. — Matei 7:7, 8, NW.

Conversaţiile mele cu Maria — în special cele referitoare la schimbările ce au avut loc în cadrul învăţăturilor catolice în anii ’60 cu privire la venerarea „sfinţilor“, la faptul de a consuma carne vinerea şi la alte schimbări — în final au făcut-o să aibă îndoieli. Odată, în primăvara anilor ’70, când asistam la liturghie, ea s-a rugat: „O, Dumnezeule, arată-ne calea care duce la viaţă eternă. Nu mai ştim care este calea cea bună. Mă voi supune oricărui lucru, numai arată-ne calea cea bună pentru toată familia“. Nu am ştiut nimic despre rugăciunea ei, dar nici ea nu a ştiut despre a mea, până când am realizat că rugăciunile noastre fuseseră ascultate.

Găsim adevărul biblic

Pe la începutul anilor ’70, într-o duminică dimineaţa, după ce ne-am întors de la biserică, cineva a bătut la uşa noastră. Un bărbat, însoţit de fiul lui în vârstă de zece ani, s-a prezentat ca Martor al lui Iehova. Am  fost de acord să port o discuţie biblică. Credeam că voi putea să-i dovedesc foarte uşor că se înşela în privinţa convingerilor lui, deoarece, din câte ştiam despre Martorii lui Iehova, eram sigur că nu erau foarte bine informaţi.

Discuţia noastră a durat două ore fără să dea rezultate satisfăcătoare şi aşa s-a întâmplat şi duminica următoare. Aşteptam cu nerăbdare şi a treia discuţie, dar Martorul nu a mai venit. Maria mi-a spus că acesta trebuie să-şi fi dat seama că nu merita. M-am bucurat când s-a întors două săptămâni mai târziu. Imediat am spus: „De 35 de ani îmi pun întrebări cu privire la iad. Pur şi simplu nu pot accepta ideea că Dumnezeu, care este iubire, îşi chinuie creaturile într-un mod atât de crud“.

„Aveţi dreptate“, mi-a răspuns Martorul. „Biblia nu spune că iadul este un loc de chin.“ Mi-a demonstrat că termenul ebraic „sheol“ şi cel grecesc „hades“, adesea redaţi prin „iad“ în Biblia catolică, se referă, pur şi simplu, la mormântul comun (Geneza 37:35; Iov 14:13; Faptele 2:31). De asemenea, mi-a citit versete care dovedesc că sufletul uman moare şi că pedeapsa pentru păcat este moartea, nu chinul (Ezechiel 18:4; Romani 6:23). În acel moment am început să văd clar că toată viaţa fusesem orbit de falsităţi religioase. Am  început să mă întreb dacă nu cumva şi alte doctrine ale bisericii erau eronate.

Pentru că nu voiam să mai fiu înşelat, mi-am cumpărat un dicţionar al Bibliei catolice şi o lucrare de istorie a papilor editată în cinci volume. Aceste publicaţii aveau imprimatur, adică autorizaţia episcopală de tipărire din partea Bisericii Romano-Catolice. După ce am citit istoria papilor, mi-am dat seama că unii dintre ei se numărau printre cei mai mari criminali ai lumii! Şi, consultând dicţionarul biblic, am ajuns la concluzia că Trinitatea, focul iadului, purgatoriul şi multe alte învăţături ale bisericii nu se bazează pe Biblie.

Acum eram pregătit să încep un studiu biblic cu Martorii. La început, Maria asista doar din politeţe, dar, la scurt timp, a început să îndrăgească ceea ce învăţa. După patru luni am părăsit Biserica Catolică şi l-am informat pe preot că copiii noştri nu vor mai participa la orele de religie. Duminica următoare, preotul şi-a avertizat enoriaşii cu privire la Martorii lui Iehova. M-am oferit să îmi apăr convingerile folosind Biblia, dar preotul nu a fost de acord să poarte o asemenea discuţie.

După aceea, noi am făcut progrese rapide. În cele din urmă, în 13 decembrie 1970, eu şi soţia mea ne-am simbolizat dedicarea la Iehova prin botezul în apă. Un an mai târziu, a trebuit să petrec două luni în închisoare din cauza neutralităţii mele creştine (Isaia 2:4). Nu a fost uşor să îmi părăsesc soţia cu cei opt copii, chiar şi pentru acea scurtă perioadă de timp. Copiii aveau doar între 4 luni şi 12 ani. Pe lângă toate acestea, aveam o fermă şi animale de îngrijit. Dar cu ajutorul lui Iehova, ei s-au putut descurca şi fără mine.

Punem interesele Regatului pe primul loc în viaţă

Nici un membru al familiei noastre nu lipsea de la nici o întrunire a congregaţiei, decât în caz de boală. Şi ne-am organizat munca în aşa fel, încât nu am lipsit niciodată de la nici un congres. La scurt timp, jocurile copiilor, care aveau loc în mansardă, au devenit puneri în scenă a ceea ce observau la întrunirile congregaţiei. De exemplu, ei îşi repartizau teme unul altuia şi exersau prezentări pentru teren, de parcă ar fi fost cursanţi. Din fericire, toţi dădeau rezultate bune în urma instruirii spirituale pe care le-o acordam. Îmi aduc aminte cu plăcere de un interviu pe care l-am dat eu şi soţia mea la o adunare de circumscripţie, cu cei opt copii ai noştri stând aşezaţi în rând — de la cel mai mare la cel mai mic —, ascultând cu mare atenţie.

Faptul de a ne creşte copiii în „disciplina şi avertismentele lui Iehova“ a devenit preocuparea noastră principală (Efeseni 6:4, NW). Ne-am decis să ne debarasăm de televizor şi ne-am făcut obiceiul de a invita la noi acasă colaboratori creştini zeloşi, astfel încât copiii noştri să poată învăţa din experienţele şi entuziasmul lor. Eram atenţi să nu vorbim într-un mod lipsit de consideraţie şi să nu fim critici la adresa altora. Dacă cineva greşea, discutam despre această chestiune şi căutam circumstanţe atenuante. Am  încercat să-i ajutăm pe copiii noştri să evalueze o situaţie în mod rezonabil şi drept. Am  evitat cu mare atenţie să-i comparăm cu alţi tineri. Eram conştienţi cât de important este faptul de a nu-i răsfăţa şi de a nu-i scuti de consecinţele acţiunilor lor. — Proverbele 29:21.

Totuşi, creşterea copiilor noştri nu a fost lipsită de probleme. Mai demult, de exemplu, colegii de şcoală i-au convins pe copiii noştri să ia bomboane dintr-un magazin fără să le plătească. Când am auzit ce se întâmplase, i-am trimis înapoi la magazin ca să le plătească şi să-şi ceară iertare. S-au simţit jenaţi, dar au învăţat o lecţie de cinste.

În loc să-i obligăm pe copii să ne însoţească în lucrarea de predicare, noi am stabilit un exemplu prin faptul că dădeam prioritate acestei activităţi. Ei au văzut că noi situam întrunirile şi serviciul de teren înaintea muncii pe care trebuia să o efectuăm la fermă. Eforturile noastre de a-i creşte pe cei opt copii ai noştri pe calea lui Iehova au fost cu certitudine binecuvântate.

În prezent, fiul nostru cel mai mare, Josef, este bătrân de congregaţie, iar timp de mai mulţi ani a slujit împreună cu soţia sa la Filiala din Elveţia a Martorilor lui Iehova. Thomas este bătrân de congregaţie, iar el şi soţia lui sunt pionieri, cum sunt numiţi miniştrii cu timp integral. Daniel, care şi-a abandonat cariera de campion la ciclism, este bătrân de congregaţie, iar el şi soţia lui sunt pionieri într-o altă congregaţie. Benno şi soţia lui sunt vestitori activi într-o congregaţie din centrul Elveţiei. Christian, cel de-al cincilea fiu al nostru, slujeşte ca bătrân în cadrul congregaţiei noastre. El este căsătorit şi are doi copii. Franz slujeşte ca pionier şi bătrân într-o congregaţie din Berna, iar Urs, care a slujit o perioadă la Filiala din Elveţia, este căsătorit şi efectuează serviciul de pionier. Singura noastră fiică, Rachel, împreună cu soţul ei au slujit şi ei ca pionieri timp de mai mulţi ani.

Urmând exemplul copiilor, am devenit şi eu pionier după ce am ieşit la pensie în iunie 1990. Analizând viaţa mea şi cea a familiei mele, pot afirma cu certitudine că Iehova ne-a netezit cărarea şi a revărsat asupra noastră binecuvântări „care [dau] pe deasupra“. — Maleahi 3:10.

Textul favorit al iubitei mele soţii este: „Aruncă-ţi povara asupra lui Iehova şi el însuşi te va susţine. El nu va permite niciodată ca cel drept să se clatine“ (Psalmul 55:22, NW). Iar al meu este: „Delectează-te în Iehova şi el îţi va da cererile inimii tale“ (Psalmul 37:4, NW). Amândoi am trăit adevărul acestor cuvinte minunate. Obiectivul nostru este să-l lăudăm pe Iehova, Dumnezeul nostru, pentru eternitate împreună cu copiii noştri şi familiile lor. — Relatată de Josef Heggli.