Potrivit Bibliei
Este ascetismul calea spre înţelepciune?
„PUSTNICII purtau verigi de fier, lanţuri, cingători cu ghimpi şi colane cu ţinte . . . Alţii, înfăşuraţi în spini şi urzici, atrăgeau intenţionat insecte care să-i muşte, îşi dădeau foc şi îşi iritau rănile până când acestea deveneau purulente. Întrucât înfometarea era ceva obişnuit, unii au mers mai departe, consumând numai mâncare stricată sau, altminteri, dezgustătoare.“ — The Saints, de Edith Simon.
Aceştia erau asceţi. De ce îşi impuneau ei un tratament atât de sever? Autorii cărţii For the Sake of the World — The Spirit of Buddhist and Christian Monasticism arată că „încă de pe vremea lui Socrate (secolul al V-lea î.e.n.), era acceptată ideea conform căreia o viaţă care se rezumă la lucrurile strict necesare, şi care nu este împovărată de plăceri senzuale şi materiale, era o primă condiţie pentru dobândirea adevăratei înţelepciuni“. Asceţii credeau că chinuirea corpului le mărea sensibilitatea spirituală şi le aducea adevărata iluminare.
Este greu de definit cu exactitate ascetismul. Pentru unii, el înseamnă pur şi simplu autodisciplină sau autorenegare. Primii creştini considerau valoroase aceste virtuţi (Galateni 5:22, 23; Coloseni 3:5). Însuşi Isus Cristos a recomandat o viaţă simplă, neîmpovărată de îngrijorările pe care le poate implica un stil de viaţă materialist (Matei 6:19–33). Cel mai adesea însă, ascetismul este asociat cu măsuri mult mai severe, deseori extreme, cum sunt cele descrise mai înainte. Constituie oare aceste practici ascetice, şi în special formele lor extreme, adevărata cale spre înţelepciune?
Bazat pe presupuneri false
Dintre filozofiile care au dus la naşterea ascetismului face parte şi ideea că lucrurile materiale şi plăcerile fizice sunt rele în sine şi, deci, că frânează progresul spiritual. Un alt concept care deschide calea spre ascetism este credinţa larg acceptată, potrivit căreia omul este format din corp şi suflet. Asceţii cred că corpul material este temniţa sufletului, iar carnea este duşmanul acestuia.
Ce spune Biblia? Scripturile arată că, după încheierea lucrării de creare a pământului, Dumnezeu a declarat că toate cele pe care le făcuse — toată creaţia sa fizică, materială — erau „foarte bune“ (Geneza 1:31). Dumnezeu dorea ca bărbatul şi femeia din grădina Edenului să se bucure de lucrurile materiale. Însuşi numele de „Eden“ înseamnă „Plăcere“ sau „Încântare“ (Geneza 2:8, 9). Adam şi Eva erau perfecţi şi se bucurau de o relaţie bună cu Creatorul lor, până în momentul când au păcătuit. Începând de atunci, imperfecţiunea a devenit o barieră între Dumnezeu şi om. Cu toate acestea, satisfacerea dorinţelor legitime ale omenirii sau gustarea plăcerilor fizice oferite de Dumnezeu, când acestea sunt în armonie cu legile lui morale, nu ar putea fi niciodată o piedică în comunicarea dintre Dumnezeu şi închinătorii săi! — Psalmul 145:16.
În plus, Biblia ne învaţă cu claritate că omul, creat din ţărână şi făcut din carne, este un suflet. Scripturile nu susţin ideea că sufletul este un fel de entitate imaterială, nemuritoare, închisă într-un corp fizic, aşa cum nu susţin nici ideea că, într-un mod oarecare, carnea împiedică o persoană să fie într-o relaţie apropiată cu Dumnezeu. — Geneza 2:7.
Este clar deci că ascetismul prezintă într-un mod deformat relaţiile dintre om şi Dumnezeu. Apostolul Pavel a avertizat că unii aşa-numiţi creştini preferă filozofiile omeneşti înşelătoare în locul adevărurilor biblice elementare (1 Timotei 4:1–5). Referitor la cei care împărtăşeau această opinie, un istoric religios afirmă: „Credinţa că materia este rea . . . şi că sufletul oamenilor trebuie eliberat din încătuşarea materiei a dat naştere unui ascetism sever ce interzicea consumul de carne, relaţiile sexuale etc., care putea fi respectat numai de elita «celor perfecţi» sau de aşa-numiţii perfecti care erau supuşi unei iniţieri speciale“. Acest mod de gândire nu are un suport biblic şi nu era împărtăşit de primii creştini. — Proverbele 5:15–19; 1 Corinteni 7:4, 5; Evrei 13:4.
Ascetismul nu este necesar
Isus şi discipolii săi nu erau asceţi. Ei au suportat diferite încercări şi persecuţii, însă acestea nu erau niciodată autoimpuse. Apostolul Pavel i-a avertizat pe creştini să fie atenţi ca nu cumva filozofiile omeneşti înşelătoare să-i îndepărteze de adevărul Cuvântului lui Dumnezeu şi să-i implice în practici neraţionale, extreme. Pavel s-a referit în mod concret la „un tratament dur al corpului“. Iată ce a spus el: „Aceste lucruri au, într-adevăr, o aparenţă de înţelepciune într-o formă autoimpusă de închinare şi de falsă umilinţă, într-un tratament dur al corpului; dar ele nu au nici o valoare în combaterea satisfacţiei cărnii“ (Coloseni 2:8, 23, NW). Ascetismul nu aduce o sfinţenie deosebită sau adevărata iluminare.
Este adevărat, calea ascultării creştine implică eforturi susţinute şi autodisciplină (Luca 13:24; 1 Corinteni 9:27). Pentru dobândirea cunoştinţei lui Dumnezeu sunt necesare eforturi asidue (Proverbele 2:1–6). De asemenea, Biblia ne îndeamnă cu tărie să nu ne lăsăm înrobiţi de „pofte şi de plăceri“ şi să nu devenim astfel „iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu“ (Tit 3:3; 2 Timotei 3:4, 5). Totuşi, aceste pasaje scripturale nu susţin ascetismul. Isus Cristos, un om perfect, s-a bucurat de ocaziile plăcute, unde se servea mâncare şi băutură şi unde era muzică şi dans. — Luca 5:29; Ioan 2:1–10.
Adevărata înţelepciune este rezonabilă, nu cade în extreme (Iacov 3:17, NW). Iehova Dumnezeu ne-a creat corpul cu capacitatea de a ne bucura de numeroasele plăceri de care avem parte în viaţă. El doreşte să fim fericiţi. În Cuvântul său se spune: „Ştiu că nu este altă fericire pentru ei decât să se bucure şi să facă bine în viaţa lor; dar şi faptul că un om mănâncă şi bea şi vede binele în mijlocul întregii lui munci este un dar de la Dumnezeu“. — Eclesiastul 3:12, 13.
[Provenienţa ilustraţiei de la pagina 20]
Sf. Ieronim în cavernă/The Complete Woodcuts of Albrecht Dürer/Dover Publications, Inc.