Insula Cocos: Legende despre comori ascunse

De la corespondentul nostru din Costa Rica

LA CIRCA 480 de kilometri sud-vest de ţărmul Republicii Costa Rica se află o insulă renumită pentru legendele ei despre comori ascunse. Unii sunt de părere că Robert Louis Stevenson şi-a scris faimoasa carte Comoara din insulă inspirându-se din poveştile despre comorile îngropate de piraţi pe această insulă.

Din secolul al XVI-lea, când a fost descoperită, cartografii şi marinarii i-au pus insulei mai multe nume. În prezent, în rândul băştinaşilor vorbitori de limbă spaniolă insula este cunoscută drept Isla del Coco (Insula Nucii de Cocos). În limba română i se spune Insula Cocos.

Între Costa Rica şi insulele Galapagos, sub apele oceanului, se află o masă muntoasă cunoscută sub numele de Lanţul Cocos. Activitatea vulcanică a acestui lanţ muntos a dat naştere unei singure insule. Acest petic de pământ sălbatic este singura insulă principală din estul Oceanului Pacific, în zona tropicelor, unde există suficiente precipitaţii care să întreţină o pădure tropicală. Cantitatea de precipitaţii care cade anual pe această insulă este de circa 7 000 mm!

Samuel Coleridge, un poet englez din secolul al XVIII-lea, a descris starea deplorabilă a marinarului din trecut care avea „apă, apă peste tot, dar nici o picătură de băut“. Însă în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, apele bune de băut ale Insulei Cocos au făcut din aceasta o oază în ocean pentru marinarii care reuşeau să găsească insula.

O legendă despre o comoară ascunsă

În vremurile în care comunicaţiile şi comerţul pe plan internaţional depindeau de călătoriile pe ocean, jaful înarmat pe mare, adică pirateria, constituia un pericol pentru societate. În plus, piraţii constituiau o ameninţare şi unii pentru alţii.

După ce un orăşel de coastă sau o corabie era jefuită, bunurile furate erau împărţite între membrii echipajului. Astfel, fiecare pirat era pus în faţa unei dileme: cum să-şi păzească partea din acest câştig obţinut prin mijloace necinstite ca să nu-i fie furată de camarazii săi. Metoda aleasă era ascunderea comorii într-un loc secret, cu speranţa de a reveni pentru a o lua mai târziu. Hărţile cu comori, caracterizate prin trasee criptice, înţelese doar de cel care le întocmea, au devenit cheia pentru găsirea comorilor ascunse.

Una dintre legendele despre Insula Cocos vorbeşte despre nişte atacuri asupra unor corăbii şi a unor oraşe de pe coasta Americii Centrale, dinspre Oceanul Pacific, atacuri care i-au adus unui grup de piraţi victorioşi o grămadă de aur şi de giuvaiere. Deoarece insula avea apă de băut din belşug şi o rezervă bună de carne (porcii fuseseră aduşi aici la sfârşitul secolului al XVIII-lea), căpitanul corabiei a plănuit să facă din Insula Cocos cartierul său general.

Potrivit unei versiuni a legendei, o zi întreagă au tot împărţit prada. Aurul a fost măsurat cu oala plină vârf. De teamă ca nu cumva camarazii lor lacomi să le ia bunurile, toţi piraţii au hotărât să-şi îngroape partea din comoară într-un loc de pe această insulă. Cu ajutorul unor funii, piraţii s-au căţărat pe stâncile ce dominau ţărmul insulei, dispărând cu toţii în pădurea tropicală. În timp ce unii piraţi şi-au pus încrederea în propria memorie, alţii s-au întors cu hărţi pe care numai ei le puteau descifra, hărţi care aveau să-i ducă înapoi la comorile lor. Însă tot acest efort istovitor a fost în zadar. Legenda spune în continuare că, după ce şi-au ascuns bunurile, piraţii au pornit pe mare cu galionul lor în căutarea unor câştiguri şi mai mari. Când au ajuns în următorul port, căpitanul, temându-se de o revoltă, a ridicat ancora după ce i-a trimis pe rebelii suspecţi pe ţărm. El spera că aceşti piraţi vor fi recunoscuţi şi, ca urmare, vor fi spânzuraţi. Speranţa lui era cât pe-aci să se împlinească. Ceea ce nu a anticipat acesta a fost iscusinţa celor doi membri ai echipajului său care se aflau în fruntea rebelilor, care au ajuns la o înţelegere cu autorităţile, dornice să-l prindă pe căpitan. Flota militară britanică a trimis o corabie în urmărirea galionului, iar în urma acestei acţiuni hotărâte, căpitanul şi echipajul lui au fost prinşi şi omorâţi.

Pe tot parcursul ultimului secol, această legendă a alimentat speranţele căutătorilor de comori. Însă, aşa cum se observă din următoarea relatare, cei care doresc să devină căutători de comori trebuie să stea şi să se gândească de două ori înainte de a se îmbarca pentru o expediţie de săpături în Insula Cocos. Într-un articol publicat în ziarul The New York Times din 14 august 1892 se vorbea despre căpitanul August Gisler care a pornit în căutarea unei comori de aur, argint şi giuvaiere, în valoare de 60 000 000 $. În această expediţie, Gisler s-a rupt de civilizaţie şi s-a supus celor mai aspre condiţii de trai de pe această insulă părăsită, acoperită de junglă. El a cheltuit cel puţin 50 000 $ din banii lui şi a petrecut mai mult de 19 ani în căutarea acestei comori. În 1908, Gisler a părăsit Insula Cocos, ruinat şi deprimat, fără să fi găsit vreo comoară, în ciuda tuturor eforturilor sale.

Faptul că Gisler nu a reuşit să găsească comoara de pe insulă nu i-a descurajat pe alţii. Pe această insulă au mai fost organizate peste 500 de expediţii. Din cât se ştie, nimeni nu a scos la iveală legendarele bogăţii.

Comorile naturii de pe Insula Cocos

Recent, un alt gen de căutători de comori au fost atraşi de Insula Cocos. Turiştii interesaţi de ecologie, precum şi naturaliştii şi alţi oameni de ştiinţă au fost atraşi de flora şi fauna insulei şi de bogăţia vieţii marine din apele aflate în apropierea insulei.

Insula este acoperită cu o vegetaţie tropicală luxuriantă. Au fost identificate circa 450 de specii de insecte şi de artropode, deşi se estimează că pe această insulă există peste 800 de astfel de specii. Aici curg 28 de râuri, care şerpuiesc printre terenurile accidentate şi cad peste stâncile măreţe, formând magnifice cascade.

Una dintre cele 97 de specii de păsări de pe insulă este rândunica de mare Gygis alba. Aceasta are amuzantul obicei de a plana în aer exact deasupra capetelor oamenilor, de parcă nu i-ar fi deloc frică de vizitatorii umani ai insulei. Datorită acestei caracteristici încântătoare, pasărea a primit în spaniolă numele espíritu santo, adică spiritul sfânt, avându-se în vedere relatarea biblică despre botezul lui Isus. — Vezi Matei 3:16.

În adâncurile apelor din jurul Insulei Cocos se află o lume plină de comori naturale. Printre turiştii ecologişti care vin să viziteze această insulă se numără şi scafandrii, care rămân încântaţi în faţa marelui număr de rechini ciocan. Rechinul ciocan şi rechinul Triaenodon obesus sunt văzuţi în mod frecvent în aceste ape şi s-a observat că umblă în grupuri de câte 40 până la 50 de exemplare. Scafandrii sunt impresionaţi şi de extraordinara limpezime a apei. Ei rămân uimiţi în faţa spectacolului de culori, de pildă imaginea oferită de un peşte tropical care se hrăneşte cu alge şi plancton.

Costa Rica a preţuit mereu comorile ei biologice. În prezent, 18% din suprafaţa acesteia reprezintă un parc naţional şi o reţea de rezervaţii, unde natura este ocrotită. În 1978, Insula Cocos a fost introdusă în această reţea de parcuri, care în prezent este formată din 56 de zone ocrotite în toată ţara. În 1991, suprafaţa ocrotită a fost extinsă pentru a include o zonă-tampon de 24 de kilometri în jurul insulei. Este foarte greu să se patruleze şi să se ocrotească mediul marin de navele comerciale de pescuit. Ecologiştii se tem că pescuitul fără limite poate distruge delicatele ecosisteme ale lumii subacvatice din jurul insulei.

Până în zilele noastre, Insula Cocos continuă să fie cunoscută pentru povestirile sale despre piraţi necruţători şi despre comorile lor îngropate. Încă îi mai face curioşi şi îi mai atrage pe căutătorii de comori din lumea întreagă. Cu toate acestea, cea mai mare bogăţie a insulei zace îngropată în resursele ei naturale.

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 25, 26]

Imaginile de la paginile 25 şi 26: Prin amabilitatea José Pastora, Okeanos

[Legenda fotografiilor de la pagina 26]

Rechinul Triaenodon obesus (1) şi rechinul ciocan (2, 3) înoată în apele din jurul Insulei Cocos în grupuri de câte 40 până la 50 de exemplare