O lume învăţată să urască
OAMENII sunt egoişti din naştere. Iar egoismul, dacă nu este ţinut sub control, se poate transforma în ură. Ca şi cum nu ar fi destul de rău că oamenii se nasc egoişti, în prezent, societatea umană îi instruieşte pe oameni să fie egoişti!
Bineînţeles, nu trebuie să generalizăm, însă anumite atitudini sunt prea răspândite ca să poată fi respinse ca nişte simple aberaţii. Nu sunt oare politicienii adesea mai interesaţi să câştige alegerile decât să-i ajute pe alegătorii lor? Nu sunt oare oamenii de afaceri adesea mai interesaţi să câştige bani, fără nici un scrupul dacă este necesar, decât să împiedice intrarea pe piaţă a unor produse dăunătoare? Nu sunt oare preoţii adesea mai interesaţi să devină cunoscuţi sau să câştige bani decât să-şi îndrume turmele pe calea moralităţii şi a iubirii?
Se începe cu cei tineri
Când sunt crescuţi într-un climat de toleranţă, copiii sunt în realitate învăţaţi să fie egoişti, întrucât consideraţia şi altruismul sunt sacrificate pe altarul dorinţelor lor copilăreşti. La şcoală şi la facultate, elevii sunt învăţaţi să se străduiască să fie primii, nu numai în ce priveşte rezultatele la învăţătură, ci şi în activităţile sportive. Deviza este: „Dacă eşti al doilea, s-ar putea să fii şi ultimul!“
Jocurile video care prezintă violenţă îi învaţă pe cei tineri să-şi rezolve problemele într-un mod egoist: pur şi simplu, eliminându-şi duşmanul! Cu siguranţă, aceasta nu este o atitudine care promovează iubirea! Cu mai bine de un deceniu în urmă, ministrul american al sănătăţii a atras atenţia asupra faptului că jocurile video constituie un pericol pentru tineri. El a spus: „Totul se reduce la a trage în duşman. Nu este nimic educativ în aceste jocuri“. Într-o scrisoare adresată ziarului The New York Times se arăta că multe jocuri video „exploatează cele mai degradate instincte ale omului“, după care adăuga: „Acestea cresc o generaţie de adolescenţi fără minte şi irascibili“. Un fan al jocurilor video din Germania a fost destul de sincer şi a recunoscut că această ultimă afirmaţie este adevărată, spunând: „În timp ce jucam, mă izolam într-o lume imaginară, unde se aplica sloganul primitiv: «Ucide sau vei fi ucis»“.
Când este asociată cu rasismul, ura devine şi mai cumplită. Ca urmare, germanii sunt deosebit de îngrijoraţi în legătură cu existenţa unor jocuri video de extremă dreaptă care prezintă violenţă îndreptată împotriva străinilor, îndeosebi împotriva turcilor. Şi pe bună dreptate pot fi îngrijoraţi, întrucât, conform unui recensământ, pe 1 ianuarie 1994, turcii constituiau 27,9% din cei 6 878 100 de cetăţeni străini din Germania.
Sentimentele rasiste alimentează ceea ce naţionalismul îi învaţă pe copii de mici, şi anume că nu este greşit să-i urăşti pe duşmanii ţării. George M. Taber, colaborator al ziarului Time, spunea într-un eseu: „Dintre toate «-ism-urile» politice ale istoriei, cel mai puternic este, probabil, naţionalismul“. El a explicat în continuare: „În numele lui s-a vărsat mai mult sânge decât pentru oricare altă cauză, cu excepţia religiei. Timp de secole, demagogii au aţâţat gloate fanatice, aruncând vina pentru toate problemele lor asupra unor grupări etnice din vecinătate“.
Ura foarte veche faţă de alte grupări etnice, rase sau naţionalităţi se află în spatele multora dintre problemele cu care se confruntă în prezent lumea. Iar xenofobia, teama faţă de necunoscuţi sau faţă de străini, se amplifică tot mai mult. Este interesant însă că un grup de sociologi germani au descoperit că aceasta este accentuată cel mai mult acolo unde trăiesc puţini străini. Acest lucru pare să demonstreze că la baza xenofobiei stau de foarte multe ori prejudecăţile şi nu experienţa personală. „Prejudecăţile celor tineri sunt alimentate îndeosebi de prieteni şi de familie“, au descoperit sociologii. Într-adevăr, 77% din cei chestionaţi, chiar dacă au recunoscut că au prejudecăţi, nu au avut deloc sau aproape deloc contact direct cu străinii.
Nu este greu să învăţăm lecţia despre egoism, deoarece cu toţii am moştenit, într-o oarecare măsură, egoismul de la părinţii noştri imperfecţi. Însă ce rol joacă religia în acest conflict dintre iubire şi ură?
Ce învaţă religia?
În general, oamenii cred că religia promovează iubirea. Însă, dacă aşa ar sta lucrurile, de ce sunt diferenţele religioase cauza fundamentală a tensiunilor din Irlanda de Nord, din Orientul Mijlociu şi din India, ca să nu menţionăm decât trei exemple? Bineînţeles, unii oameni susţin că diferenţele politice, nu cele religioase, sunt răspunzătoare pentru aceste neînţelegeri. Aceasta este o chestiune controversată. În orice caz, este clar că religia organizată nu a reuşit să sădească în oameni o iubire destul de puternică pentru a învinge prejudecăţile politice şi etnice. De fapt, mulţi credincioşi catolici şi ortodocşi, precum şi cei din alte credinţe tolerează prejudecăţile, ceea ce duce la violenţă.
Nu este deloc greşit dacă cineva încearcă să respingă învăţăturile şi practicile unei grupări religioase pe care le consideră, probabil, incorecte. Însă îi dă acest lucru dreptul să recurgă la violenţă, luptând împotriva ei sau a membrilor acesteia? The Encyclopedia of Religion recunoaşte cu sinceritate: „De-a lungul timpului, în Orientul Apropiat şi în Europa, conducătorii religioşi au ordonat de repetate ori atacuri violente împotriva altor grupări religioase“.
Această enciclopedie dezvăluie că violenţa este o parte integrantă a religiei, declarând următoarele: „Darwiniştii nu sunt singurii care acceptă ideea că şi pentru procesul de dezvoltare la nivel social, şi pentru cel de dezvoltare la nivel psihologic este necesar conflictul. Religia a fost o sursă nesfârşită de conflicte, de violenţă şi, prin urmare, de dezvoltare“.
Violenţa nu poate fi justificată prin faptul că unii o consideră necesară în vederea dezvoltării, întrucât acest lucru ar fi în contradicţie cu un bine cunoscut principiu enunţat de Isus Cristos când Petru a încercat să-l apere. Petru „a întins mâna, a scos sabia, a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea. Atunci Isus i-a zis: «Pune-ţi sabia la locul ei, căci toţi cei care scot sabia, de sabie vor pieri»“. — Matei 26:51, 52; Ioan 18:10, 11.
Violenţa îndreptată împotriva persoanelor — fie că sunt bune sau rele — nu este calea iubirii. Prin urmare, oamenii care recurg la violenţă dezmint pretenţia lor că imită căile unui Dumnezeu iubitor. Scriitorul Amos Oz a făcut recent următoarea remarcă: „Este ceva caracteristic fanaticilor religioşi . . . ca «ordinele» pe care le primesc de la Dumnezeu să se reducă întotdeauna, în esenţă, la acelaşi ordin: Trebuie să ucizi. Dumnezeul tuturor fanaticilor pare să semene mai mult cu diavolul“.
Biblia spune ceva foarte asemănător: „Prin aceasta sunt arătaţi copiii lui Dumnezeu şi copiii Diavolului. Oricine nu practică dreptatea nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său. Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş; şi ştiţi că nici un ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în el. Dacă cineva zice: «Eu iubesc pe Dumnezeu» şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? Şi aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său“. — 1 Ioan 3:10, 15; 4:20, 21.
Religia adevărată trebuie să urmeze un model al iubirii, care include şi faptul de a arăta iubire chiar şi faţă de duşmani. Iată ce citim despre Iehova: „El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Matei 5:44, 45; vezi şi 1 Ioan 4:7–10). Cât de diferit este Satan, dumnezeul urii! El îi atrage şi îi ademeneşte pe oameni să ducă o viaţă caracterizată prin orgii, crime şi egoism şi, ca urmare, viaţa lor este plină de durere şi suferinţă. El continuă să facă acest lucru, deşi ştie foarte bine că acest stil de viaţă pervertit va duce, în final, la distrugerea lor. Merită oare acest gen de dumnezeu să i se slujească, un dumnezeu care nu poate — şi care în mod clar nici nu vrea — să-şi ocrotească discipolii?
Teamă, mânie sau sentimentul că s-a comis o nedreptate
Faptul că aceşti factori duc la ură se poate verifica cu uşurinţă. Într-un raport apărut în revista Time se spuneau următoarele: „Colecţia pestriţă a mişcărilor de extremă dreaptă din Europa a reuşit să profite de multele aparente posibilităţi oferite nu numai în perioada tulbure a anilor ’30. . . . Temându-se pentru locurile lor de muncă, oamenii se lasă pradă mâniei reci îndreptate împotriva neputinţei guvernelor de centru şi îi fac pe străinii din mijlocul lor ţapi ispăşitori“. Într-un articol din ziarul Rheinischer Merkur/Christ und Welt, Jörg Schindler a atras atenţia asupra zecilor de mii de refugiaţi politici care au venit în număr mare în Germania pe parcursul ultimilor 20 de ani. Ziarul The German Tribune a dat publicităţii următorul avertisment: „Rasismul este în ascensiune în toată Europa“. Afluenţa unui număr atât de mare de imigranţi dă naştere la sentimente de ură. Oamenii sunt auziţi plângându-se astfel: „Ne costă prea mulţi bani; ne iau locurile de muncă; constituie un pericol pentru fiicele noastre“. Theodore Zeldin, membru al Colegiului St. Antony, Oxford, a spus că oamenii „sunt violenţi deoarece se simt ameninţaţi sau umiliţi. Aceasta este cauza mâniei lor care necesită atenţie“.
Joan Bakewell, redactor la televiziunea britanică, descrie în cuvinte potrivite lumea în care trăim, o lume care îi învaţă pe cetăţenii ei să urască. Ea scrie: „Nu sunt o creştină aşa cum se cere, însă în învăţătura lui Isus sesizez un adevăr absolut şi profund: răul este absenţa catastrofală a iubirii. . . . Văd că trăim într-o societate care nu prea dă crezare unei doctrine a iubirii. Într-adevăr, o societate atât de superficială care respinge o asemenea doctrină considerând-o naivă, sentimentală, utopică, o societate care zâmbeşte dispreţuitor la ideea de a pune grija şi altruismul mai presus de profit şi de propriul interes. «Să fim realişti», spune societatea, în timp ce încheie ultima afacere, în timp ce se sustrage de la obligaţiile sale şi nu ia în serios dovezile care arată în mod clar că greşeşte. O astfel de lume produce rataţi, singuratici, oameni care nu reuşesc să obţină ceea ce constituie priorităţi în societate, şi anume, succes, respect de sine şi familii fericite“.
În mod clar, dumnezeul acestei lumi, Satan, învaţă omenirea să urască. Însă la nivel individual putem învăţa să iubim. Următorul articol va arăta că acest lucru este posibil.
[Legenda fotografiei de la pagina 7]
Ar putea oare jocurile video să-i înveţe pe copiii voştri să urască?
[Legenda fotografiei de la pagina 8]
Violenţa din timpul războiului este un semn de ignoranţă şi ură
[Provenienţa fotografiei]
Pascal Beaudenon/Sipa Press