Servicii şi resurse Internet

O RESURSĂ obişnuită oferită de Internet este un sistem internaţional prin care se poate trimite şi primi poşta electronică, cunoscută sub numele de e-mail. De fapt, poşta electronică reprezintă o mare parte a întregului trafic de pe Internet şi pentru mulţi este singura resursă Internet pe care o utilizează. Cum se realizează acest lucru? Pentru a răspunde la această întrebare, să examinăm mai întâi sistemul obişnuit de poştă.

Imaginaţi-vă că locuiţi în Canada şi doriţi să-i trimiteţi o scrisoare fiicei dumneavoastră care locuieşte în Moscova. După ce aţi scris adresa corectă pe plic, puneţi scrisoarea la poştă şi astfel începe călătoria acesteia. Ajunsă la un oficiu poştal, scrisoarea este dirijată spre următorul popas, probabil, un centru regional sau naţional de distribuire, după care ajunge la o poştă locală aflată în apropierea locuinţei fiicei dumneavoastră.

Un proces asemănător are loc şi cu poşta electronică. După ce v-aţi compus scrisoarea pe calculator, trebuie să specificaţi adresa e-mail care o identifică pe fiica dumneavoastră. Odată ce aţi trimis această scrisoare electronică, ea călătoreşte de cele mai multe ori printr-un dispozitiv numit modem, care vă conectează calculatorul la Internet prin liniile telefonice. Şi astfel, scrisoarea îşi începe călătoria, mergând spre diferite calculatoare care îndeplinesc aceeaşi funcţie ca şi oficiile poştale locale şi naţionale care dirijează scrisorile. Aceste calculatoare deţin suficiente informaţii pentru ca scrisoarea să ajungă la un calculator-destinatar, unde fiica dumneavoastră o poate recupera.

Spre deosebire de poşta obişnuită, e-mail ajunge la destinaţia ei, chiar şi pe alte continente, în câteva minute sau chiar mai puţin, dacă unele componente ale reţelei nu sunt foarte congestionate sau temporar scoase din funcţiune. Când fiica dumneavoastră îşi va verifica cutia poştală electronică, ea va găsi mesajul e-mail trimis de dumneavoastră. Viteza mesajelor e-mail şi uşurinţa cu care acestea pot fi trimise chiar mai multor destinatari în toată lumea a făcut din poşta electronică cel mai popular mijloc de comunicare.

Grupurile de discuţii

Un alt serviciu bine cunoscut poartă numele de UseNet. UseNet-ul oferă accesul la newsgroup pentru discuţii în grup care se axează pe un anumit subiect. Unele grupuri de discuţii se concentrează asupra cumpărării sau vânzării unor articole diverse. Există mii de grupuri de discuţii şi, odată ce un utilizator a obţinut acces la UseNet, nimic nu-l mai împiedică să subscrie la aceste grupuri de discuţii.

Să ne imaginăm că cineva participă la un grup de discuţii a cărui temă este colecţionarea mărcilor poştale. Pe măsură ce noi mesaje despre acest hobby sunt transmise de către alte persoane care au subscris la acest grup, mesajele ajung şi la acest nou-venit. El nu urmăreşte doar ceea ce o persoană a transmis grupului de discuţii, ci şi ceea ce alţii au scris ca răspuns. De exemplu, dacă cineva cere informaţii despre o anumită serie de mărci poştale, la scurt timp după aceea se primesc, probabil, din toată lumea, o mulţime de răspunsuri care oferă informaţii ce se vor afla imediat la dispoziţia tuturor celor care au subscris la acest grup de discuţii.

O variantă a acestei idei este sistemul de avizier electronic (BBS). Sistemele BBS sunt asemănătoare cu UseNet-ul, cu excepţia faptului că toate fişierele sunt localizate pe un singur calculator, care, de obicei, este întreţinut de o persoană sau de un grup. Conţinutul grupurilor de discuţii reflectă o diversitate de interese, opinii şi valori morale ale celor care le utilizează şi, prin urmare, trebuie să fiţi atenţi.

Partajarea fişierelor şi căutarea subiectelor

Unul dintre obiectivele iniţiale ale Internetului era acela de a împărtăşi informaţiile la nivel mondial. Profesorul menţionat în articolul anterior a localizat pe Internet un alt profesor care a fost dispus să-i dea din materialele care fuseseră deja pregătite pentru orele de curs. În câteva minute, fişierele au fost transferate, chiar dacă îi despărţeau mai mult de 3 000 km.

Ce ajutor există atunci când cineva nu ştie unde se află localizat un subiect pe Internet? Aşa cum găsim un număr de telefon apelând la o carte de telefoane, un utilizator poate să găsească pe Internet acele locuri care îl interesează dacă are acces mai întâi la ceea ce numim situri de căutare. Utilizatorul furnizează un cuvânt sau o expresie; apoi situl răspunde cu o listă a locurilor de pe Internet unde se poate găsi informaţia respectivă. În general, căutarea este gratuită şi nu ia decât câteva secunde!

Fermierul menţionat mai înainte a auzit despre o nouă metodă numită agricultură de precizie, metodă care utilizează calculatoare şi hărţi întocmite de sateliţi. Furnizând unui sit de căutare expresia respectivă, şi anume „agricultură de precizie“, el a găsit numele fermierilor care au folosit noua metodă, precum şi informaţii detaliate în legătură cu aceasta.

World Wide Web

Componenta Internetului numită World Wide Web (sau Web) le permite autorilor să folosească o idee demodată — cea a notelor de subsol — într-un mod cu totul nou. Când un autor al unui articol de revistă sau al unei cărţi introduce un simbol de notă de subsol, noi examinăm subsolul paginii şi, probabil, suntem îndrumaţi spre o altă pagină sau spre o altă carte. Autorii documentelor Internet pot face în esenţă acelaşi lucru, folosind o tehnică ce va sublinia sau evidenţia un cuvânt, o expresie sau o imagine din documentul lor.

Cuvântul sau imaginea evidenţiată este un indiciu pentru cititor că există o resursă Internet asociată, adeseori un alt document. Acest document Internet poate fi accesat şi afişat imediat pe ecran pentru cititor. Documentul poate să se afle chiar şi pe un alt calculator şi să fie localizat într-o altă ţară. David Peal, autorul lucrării Access the Internet!, declară că această tehnică „te leagă de documente active, nu doar face referire la ele“.

Web-ul face posibilă şi stocarea şi regăsirea, sau redarea, fotografiilor, a imaginilor grafice, a imaginilor animate şi a secvenţelor video şi audio. Loma, soţia casnică menţionată la începutul articolului anterior, a obţinut şi a redat un scurt film color despre teoriile actuale referitoare la Univers. Ea a auzit naraţiunea cu ajutorul sistemului audio al calculatorului ei.

Surfing prin Net

Utilizând un browser Web, o persoană poate să vadă rapid şi uşor informaţiile şi imaginile grafice care sunt stocate, probabil, pe calculatoarele aflate în diferite ţări. Utilizarea unui browser Web se poate asemăna în multe privinţe cu o călătorie adevărată, cu singura diferenţă că se face mai uşor. O persoană poate vizita exponatele Web referitoare la Manuscrisele de la Marea Moartă sau la Muzeul Holocaustului. Capacitatea de a te mişca rapid pe Internet, înainte şi înapoi, dintr-un sit Web într-altul, poartă numele, în general, de surfing prin Net.

Societăţile comerciale şi alte organizaţii au început să fie interesate de Web pentru a-l folosi ca mijloc de a-şi face publicitate la produsele sau serviciile lor, precum şi de a oferi alt gen de informaţii. Ei creează o pagină Web, un fel de vitrină electronică. Odată ce adresa paginii Web a organizaţiei respective este cunoscută, posibilii clienţi pot utiliza un browser pentru a merge „la cumpărături“, adică pentru a naviga după informaţii. Însă, ca în orice piaţă, nu toate produsele, serviciile sau informaţiile oferite pe Internet sunt bune.

Cercetătorii încearcă să-i asigure Internetului o securitate suficient de bună pentru ca tranzacţiile încheiate să fie confidenţiale şi protejate. (Vom discuta mai pe larg despre securitate puţin mai târziu.) Se află în curs de elaborare un alt Internet internaţional — numit de unii Internet II —, din cauza traficului tot mai mare generat de această activitate comercială.

Ce este „Chat-ul“?

Un alt serviciu cunoscut de pe Internet este Internet Relay Chat („discuţie prin Internet“), sau Chat. Chat-ul permite unui grup de persoane, care utilizează pseudonime, să-şi transmită mesaje unii altora într-un timp foarte scurt. Deşi este utilizat de diferite categorii de vârstă, acest serviciu este popular mai ales în rândul tinerilor. Odată conectat, utilizatorul este pus în legătură cu o mulţime de alţi utilizatori din toată lumea.

Aşa-numitele spaţii de discuţii, sau „canale“ de discuţii, permit gruparea discuţiilor pe anumite teme, cum ar fi science-fiction, film, sport sau romane de dragoste. Toate mesajele tastate într-un spaţiu de discuţii apar aproape simultan pe ecranele calculatoarelor tuturor participanţilor la acel spaţiu de discuţii.

Un spaţiu de discuţii se aseamănă mult cu un grup de persoane care intră în legătură unii cu alţii şi discută în acelaşi timp real, cu singura deosebire că toţi tastează mesaje scurte. Spaţiile de discuţii sunt active, în general, timp de 24 de ore pe zi. Bineînţeles, creştinii îşi dau seama că principiile biblice referitoare la asocieri, cum ar fi cel din 1 Corinteni 15:33, se aplică şi la participarea la grupurile pentru discuţii exact la fel cum se aplică în toate aspectele vieţii.a

Cine plăteşte pentru Internet?

Poate că vă întrebaţi: „Cine plăteşte pentru distanţele mari pe care poate călători o persoană pe Internet?“ Toţi utilizatorii participă, colectiv sau individual, la aceste cheltuieli. Cu toate acestea, utilizatorul Internet nu primeşte neapărat o factură telefonică pentru distanţe mari, chiar dacă el a vizitat multe situri internaţionale. Majoritatea utilizatorilor au un contract cu o societate locală care serveşte ca furnizor de servicii Internet şi care, în general, îl încarcă pe utilizator cu o taxă lunară fixă. De obicei, furnizorii de servicii Internet pun la dispoziţie un număr de telefon local, pentru a evita cheltuielile telefonice suplimentare. În general, o taxă lunară de acces este de aproximativ 20$.

După cum puteţi vedea, potenţialul Internetului este enorm. Însă ar trebui să intraţi pe această supermagistrală de informaţii?

[Notă de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 7]

Adresele Internet — Ce sunt acestea?

Identificarea persoanelor conectate la Internet se realizează cu adresele e-mail. Imaginaţi-vă că doriţi să-i trimiteţi un mesaj e-mail unui prieten a cărui adresă e-mail este drg@tekwriting.com.b În acest exemplu, identitatea persoanei, adică login-ul ei, este „drg“. Oamenii folosesc adesea ca login iniţialele lor sau numele lor întreg. Termenul care urmează după simbolul „@“ (a rond) poate fi patronul lor, firma la care lucrează sau furnizorul lor de servicii e-mail. În cazul de faţă, „tekwriting“ identifică o astfel de firmă. Ultima parte a adresei identifică tipul organizaţiei cu care prietenul dumneavoastră are un login. În acest caz, „com“ se referă la o organizaţie comercială. Organizaţiile cu caracter educativ au o tehnică asemănătoare de a se identifica, însă la sfârşit ele pun „edu“, iar organizaţiile nonprofit pun „org“. O altă normă e-mail pune la sfârşit codul ţării în care trăieşte persoana respectivă. De exemplu, adresa lvg@spicyfoods.ar indică faptul că persoana al cărei login este „lvg“ este afiliată la o firmă numită „spicyfoods“ din Argentina.

Un alt tip de adresă localizează documentele Web de pe Internet. Să presupunem că informaţiile despre cercetările efectuate în legătură cu pădurile tropicale pot fi găsite în documentul Web localizat la adresa http: //www.ecosystems.com/research/forests/rf. Literele „http“ (Hypertext Transfer Protocol — Protocolul de transfer al hipertextului) identifică protocolul necesar pentru folosirea unui anumit tip de document Web, iar „www.ecosystems.com“ indică numele serverului Web, un calculator — în acest caz o firmă comercială numită „ecosystems“. Adevăratul document Web este ultima parte a adresei — „/research/forests/rf“. Adresele Web sunt numite adesea Uniform Resource Locators, sau, pe scurt, URL.

[Notă de subsol]