Matera: oraşul unor locuinţe rupestre unice
DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN ITALIA
CU APROXIMATIV 50 de ani în urmă, unii credeau că ciudatele locuinţe deveniseră un fel de „infern“ al lui Dante, ceea ce le-a determinat pe autorităţi să decreteze evacuarea lor. Parţial repopulate, în prezent ele sunt incluse în patrimoniul cultural şi natural al omenirii, aflat sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO).
Despre ce este vorba? Şi de ce au generat acestea reacţii atât de diferite de-a lungul timpului? Răspunsul la prima întrebare este simplu: despre Sassi (literalmente, „Stâncile“, din italiană) din Matera, situate în sudul Italiei, exact deasupra tocului „cizmei“ Italiei. Însă, pentru a răspunde la cea de-a doua întrebare, trebuie să vedem ce sunt acestea şi să aflăm câte ceva despre istoria lor. Haideţi să vizităm împreună aceste Sassi şi să le cunoaştem mai bine!
„Între peisajele Italiei care stârnesc cea mai mare stupoare“, este de părere scriitorul Guido Piovene, Sassi constituie, practic, un oraş înzestrat cu „atracţia neverosimilului“. Ca să ne putem face o imagine de ansamblu, ne croim drum spre un punct de observaţie natural, de unde se poate vedea bine în defileul adânc. Pe partea cealaltă a acestui defileu, în faţa noastră, se află oraşul Matera. În lumina strălucitoare a verii, vedem casele lipite de stâncă; parcă ar fi crescut una deasupra celeilalte. Pe măsură ce străzile înguste dintre ele coboară spre partea de jos a defileului, acestea le formează un nod încâlcit, asemănător întrucâtva cu scările unui amfiteatru imens. Numeroasele găuri de pe partea vizibilă a stâncii sunt, sau au fost, locuinţe. În câteva cuvinte, acestea sunt Sassi: case de piatră scobite în stâncă!
O atmosferă ireală
Ca să ajungem la Sassi, centrul străvechi al oraşului Matera, trebuie să traversăm oraşul modern, cu traficul şi vacarmul lui. Intrarea în oraşul vechi este ca trecerea prin tunelul timpului; pătrundem într-o atmosferă ireală, în care haosul prezentului ne duce treptat cu gândul la vremurile apuse.
Nu vă aşteptaţi să vedeţi locuitori ieşind din grote. Astăzi abia dacă se mai poate vedea câte un locuitor al străvechilor grote originale, deoarece în faţa acestora au fost construite faţade, dacă nu chiar clădiri întregi, din calcar, toate în stiluri specifice diferitelor perioade: medieval, baroc şi contemporan. Pe măsură ce înaintăm, chiar înaintea ochilor noştri scena parcă ia mereu forme noi.
Potrivit părerii arheologilor, cu câteva mii de ani în urmă, în această regiune s-au stabilit mai multe grupuri de nomazi, probabil păstori. Numeroasele cavităţi naturale care împânzeau regiunea i-au adăpostit de stihiile naturii şi de duşmani. După puţin timp, multe grote erau locuite. Descoperirile arheologilor par să indice că de atunci încoace zona a fost mereu populată.
Treptat însă, chiar şi Sassi au ajuns să fie locuite. În perioada greco-romană, pe cel mai înalt vârf al unui colţ de stâncă era o mică aşezare, centrul de azi al vechiului oraş. În acele timpuri străvechi — scrie Raffaele Giura Longo —, Sassi semănau cu „două văi pustii, două bazine care se deschideau spre pantele colinei de deasupra, pe care se afla vechiul oraş, de unde se putea privi în jos, în defileu; nu erau locuite, dar . . . erau acoperite de o vegetaţie deasă“. Încă de la începutul evului mediu, odată cu săpăturile sistematice în calcarul moale şi cu construirea de şosele, pieţe şi case clădite cu piatra obţinută în urma excavărilor, Sassi au început să-şi ia forma tipică.
Era nevoie de case şi de adăposturi pentru animale şi pentru îndeplinirea anumitor activităţi legate de creşterea animalelor, cum ar fi producerea brânzei. Principala îndeletnicire a rămas totuşi agricultura. Grădinile de legume erau amplasate pe terasele largi săpate pe pantele văii adânci peste care domină Sassi. Şi în prezent se mai văd urmele teraselor. Cea mai mare parte a vieţii sociale se desfăşura în cadrul aşezărilor, în curţile câtorva locuinţe din vecini.
Un impresionant sistem de colectare a apei
S-ar putea spune că istoria acestor Sassi este istoria omului care se luptă şi, în acelaşi timp, trăieşte în simbioză cu stânca şi apa. Deşi nu exista apă din supraabundenţă, în anotimpul ploios, când se scurgea pe pantele văii, ploaia eroda terenul agricol de pe terasele făcute cu mari eforturi. De aceea, locuitorii din Sassi au înţeles că trebuie să dirijeze şi să colecteze apa de ploaie.
Dar cum şi unde putea fi ea colectată? Pe terase au fost săpate bazine, care au fost izolate. Printr-un sistem de canale şi şănţuleţe, toată apa se strângea în aceste bazine — folosite la început îndeosebi în agricultură. Potrivit părerii arhitectului Pietro Laureano, numărul bazinelor, „mult mai mare decât cel al grotelor locuite sau decât al celor necesare pentru apa potabilă“, demonstrează faptul că, „iniţial, bazinele din Sassi formau un impresionant sistem de colectare a apei folosite pentru irigaţii“.
Sistemul furniza, de asemenea, suficientă apă potabilă şi, odată cu creşterea populaţiei, acest factor a devenit tot mai important. Din acest motiv, s-a inventat un sistem ingenios. Bazinele, atât cele de la acelaşi nivel, cât şi cele de pe terasele de la nivele diferite, au fost legate între ele. „Asemenea unui sistem de distilare enorm, ele permiteau purificarea treptată a lichidului, în timp ce acesta trecea dintr-un bazin într-altul.“ Apa era apoi adusă dintr-una din multele fântâni care împodobeau aceste Sassi. Gurile câtorva dintre aceste fântâni pot fi văzute şi astăzi. O cantitate atât de mare de apă, într-o regiune, de altfel, aridă, era o excepţie.
O casă în stâncă
Pe măsură ce coborâm şirurile de scări şi urmăm labirintul de străzi înguste, ne dăm seama că aceste aşezări străvechi sunt construite în trepte, astfel încât, de multe ori, constatăm că mergem pe acoperişurile caselor ale căror uşi dau în terasele de dedesubt. În anumite locuri, există zece nivele de locuinţe, una deasupra celeilalte. Aici, omul trăieşte în strânsă legătură cu stânca. Încă de la începutul secolului al XIII-lea, documentele oficiale au numit aceste aşezări „Sassi“.
Ne oprim în faţa unei locuinţe. Nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de faţada îngrijită şi destul de modernă, deoarece aici a fost adăugată la cea originală o nouă intrare din calcar. Aceasta este o locuinţă Sassi tipică. După ce trecem pragul, coborâm pe o serie de trepte într-o cameră largă, unde, cândva, se desfăşurau cele mai multe dintre activităţile gospodăreşti ale familiei. Coborâm mai departe, într-o a doua cameră, dincolo de care se află o alta. Câteva dintre camere sunt vechi bazine, care au fost transformate în locuinţe; deschizătura de deasupra, pe unde cândva intra apa, a fost închisă, iar intrarea a fost săpată într-o parte a terasei. Camerele cele mai din interior erau folosite cândva numai pentru adăpostirea animalelor de tracţiune, în timp ce familia locuia în camerele mai apropiate de intrare. Lumina şi aerul veneau printr-o deschizătură largă făcută deasupra uşii. Bineînţeles, astăzi locuitorii din Sassi nu-şi mai ţin animalele de tracţiune în casă!
Multe dintre locuinţe se află sub nivelul străzii. De ce? Deoarece intrarea şi chiar câteva dintre casele-grotă erau săpate uşor în pantă, pentru ca astfel să se profite de razele soarelui. Iarna, când soarele ajunge în cel mai scăzut punct al orizontului, razele lui puteau pătrunde în casă, iluminând-o şi încălzind-o; în timpul verii, razele soarelui nu ajungeau dincolo de intrare, iar interiorul casei rămânea răcoros şi umed. În zidul din spate al grotei pe care o vizităm vedem o nişă sculptată, cu câteva „rafturi“. Este un cadran solar, care indică mişcarea pe care o face soarele pe parcursul unui an întreg. Când ieşim, avem o senzaţie ciudată. Răcoarea din grotă ne-a făcut să uităm deja de căldura verii de afară!
Degradarea şi restaurarea
Cu excepţia atmosferei ireale, Sassi au suferit câteva schimbări. Deşi secole de-a rândul ele au rămas un centru urban unit şi destul de prosper, pe parcursul secolului al XVIII-lea au avut loc schimbări. Noi clădiri şi străzi au blocat eficientul sistem de distribuire a apei, fapt care a creat probleme în eliminarea regulată a reziduurilor. Ca urmare a acestui fapt, s-au înmulţit bolile. Mai mult, schimbările petrecute în economia locală au dus la creşterea sărăciei în rândul familiilor de agricultori din Sassi, care deveneau din ce în ce mai înghesuite.
Decăderea treptată a acestei regiuni, cândva atrăgătoare, părea inevitabilă. De aceea, dorind să rezolve problema o dată pentru totdeauna, la începutul anilor ’50 s-a decis în mod oficial evacuarea ei. Pentru cei peste 15 000 de locuitori ai oraşului Matera, aceasta a fost o experienţă cu adevărat dureroasă, îndeosebi din punct de vedere social, întrucât a dus la ruperea legăturilor de prietenie încheiate în aceste locuri.
Însă mulţi sunt de părere că acest oraş de o formă incredibilă nu ar trebui să dispară. Astfel, graţie lucrărilor de restaurare eficiente, Sassi sunt treptat refăcute şi repopulate. Azi, mulţi turişti sunt atraşi de scuarurile străvechi şi de străzile întortocheate din Sassi. Dacă vreodată aveţi drum prin acest colţ de lume, de ce nu aţi vizita şi acest oraş centenar, crescut din stâncă?
[Legenda fotografiilor de la paginile 16, 17]
1. Panorama acestor Sassi din oraşul Matera; 2. „aşezări“, cu o fântână în prim-plan; 3. interiorul unei locuinţe tradiţionale; 4. nişă folosită drept cadran solar; 5. canal folosit cândva pentru colectarea apei în bazine