Opera din junglă

De la corespondentul nostru din Brazilia

PRIVIND prin fereastra avionului, observăm două râuri care se îndreaptă unul spre altul — Solimões, de culoarea nisipului, şi Rio Negro, în care parcă ar curge coca-cola. Când se întâlnesc, ele nu se amestecă complet decât după 10 kilometri în aval. Avionul aterizează la Manaus, capitala statului brazilian Amazonas, aflată în apropiere.

„Aici noi avem două anotimpuri“, spun oamenii din Manaus. „Plouă în fiecare zi sau plouă toată ziua.“ Însă ploaia nu-i împiedică pe cei 1,5 milioane de locuitori să umble de colo până colo prin acest oraş al contrastelor. Trecând pe lângă întreprinderi de înaltă tehnicitate aflate pe bulevarde largi şi pe lângă case şi clădiri de locuinţe aflate pe străzi în pantă, ne trezim imediat în mijlocul traficului supraaglomerat din centrul oraşului, unde zgârie-norii şi monumentele măreţe atrag atenţia. Putem înţelege de ce Manausul a fost numit cândva Parisul junglei. Însă o clădire frumoasă ne atrage în mod deosebit privirile: Opera.

„Există teatre lirice în multe părţi ale lumii“, spune Inês Lima Daou, directorul teatrului, „însă Teatro Amazonas este unic. El se află la capătul pământului“. Cum a apărut un asemenea teatru liric elegant în mijlocul celei mai mari păduri tropicale din lume?

Legătura cu cauciucul

În 1669, căpitanul portughez Francisco da Mota Falcão a înălţat în junglă o fortăreaţă numită Fortaleza de São José do Rio Negro. După ce i s-a schimbat de mai multe ori numele, în 1856 ea a primit numele de Manaus, după un trib indian din zonă, numit Manáos. Prin 1900 s-au îndreptat spre Manaus 50 000 de persoane. Ce anume le-a atras pe aceste mulţimi? Hevea brasiliensis, adică arborele de cauciuc, originar din bazinul Amazonului.

Coloniştii portughezi au remarcat că indienii se jucau cu nişte mingi grele făcute din latexul extras din aceşti arbori. După un timp, coloniştii au văzut o altă întrebuinţare a acestui lichid asemănător laptelui. În 1750, regele Portugaliei, Dom José, îşi trimitea cizmele în Brazilia pentru a le impermeabiliza. Prin 1800, Brazilia exporta pantofi de cauciuc în Noua Anglie din America de Nord. Însă descoperirea lui Charles Goodyear din 1839, şi anume vulcanizarea, şi invenţia lui John Dunlop brevetată în 1888, şi anume anvelopele pneumatice, au declanşat „goana după cauciuc“. Lumea întreagă cerea cauciuc.

Nu peste mult timp, aproape 200 000 de brazilieni lucrau ca seringueiros, adică crestători de cauciuc, crestând 80 de milioane de arbori de cauciuc, împrăştiaţi prin toată pădurea tropicală din jurul oraşului Manaus.

Anii ameţitori de bogăţie i-au adus oraşului electricitate, telefonul şi chiar şi un tramvai — primul din America de Sud. Baronii cauciucului au construit vile şi serveau masa pe feţe de masă din olandă irlandeză, iar familiile lor se duceau des în Europa ca să se bucure de cultura ei — inclusiv de operă. Nu peste mult timp, ei au dorit să aibă o operă la fel ca cele din Europa.

Transplantând fărâme din Europa

Visul a început să prindă contur în 1881, când oraşul a ales un loc pe un deal aflat între doi afluenţi, în apropiere de biserică, fiind înconjurat de pădure. Imediat după aceea, vapoare încărcate cu materiale de construcţii au traversat Oceanul Atlantic şi au parcurs încă 1 300 de kilometri în sus pe Amazon, până la Manaus.

Dar staţi o clipă! Ce caută acea cupolă deasupra unei structuri neoclasice? Este adevărat, ea nu făcea parte din proiectul iniţial, însă unul dintre ingineri a mers în Franţa la un târg, a văzut o cupolă, i-a plăcut şi a cumpărat-o. S-au folosit circa 36 000 de plăcuţe de ceramică din Germania, galbene şi verzi, pentru a împodobi cupola.

În sala în formă de potcoavă puteau fi aşezate 700 de scaune cu spătarul din stuf împletit, aşezate la parter, 12 scaune în loja oficială şi 5 scaune în fiecare dintre cele 90 de loje particulare aflate la cele trei etaje superioare. Pentru a deţine loje particulare, familiile bogate au donat 22 de busturi sculptate în Grecia, care au fost aşezate deasupra coloanelor în onoarea compozitorilor, a muzicienilor şi a dramaturgilor europeni.

Sistemul de iluminare al operei face ca aceasta să fie o piesă de muzeu. Un imens candelabru de bronz, care a fost fabricat în Franţa şi împodobit cu cristal italian, atârnă în centrul sălii. El poate fi coborât pentru a i se schimba becurile şi pentru a fi curăţat. Cele 166 de lampadare cu picior de bronz, având 1 630 de abajururi de sticlă în formă de lalea, pun în valoare pereţii şi iluminează picturile.

Crispim do Amaral, pictor brazilian din secolul al XIX-lea, care a trăit la Paris şi a urmat şcoala în Italia, şi-a luat penelul şi a pictat pe tavan patru scene: opera, dansul, muzica şi tragedia. El a reuşit să ne dea senzaţia că stăm sub Turnul Eiffel. Pe cortina din canava de pe scenă, el a pictat un tablou exotic: întâlnirea dintre cele două râuri care formează Amazonul. Cortina, veche de 100 de ani, nu este rulată în sus, ci este ridicată cu totul în interiorul cupolei — reducând astfel deteriorarea picturilor.

La primul etaj se află sala de dans, unde câte o oglindă înaltă din cristal franţuzesc, aşezată la fiecare dintre capetele sălii, reflectă lumina celor 32 de candelabre din Italia. Această lumină strălucitoare luminează picturile cu floră şi faună amazoniană realizate de Domenico de Angelis, un pictor italian. Pentru a da mai multă măreţie interiorului, coloanele din fontă au fost acoperite cu ipsos şi apoi vopsite, ca să pară din marmură. Bateţi uşor în balustrada balcoanelor care pare a fi din marmură; este din lemn. Podeaua lustruită a fost aşezată după o metodă franţuzească, 12 000 de bucăţi de lemn fiind îmbinate fără ajutorul vreunui cui sau al vreunui adeziv. Singurul element brazilian a fost lemnul folosit pentru podele, bănci şi mese. Ne-am putea imagina că fiecare trebuie să se fi simţit aici ca acasă — şi relaxat. De ce relaxat?

Pietrarii au aşezat pavelele de piatră folosite la străzile din jurul teatrului într-o substanţă pe bază de latex. Aceasta înăbuşea în mod ingenios zgomotul făcut de caleştile întârziaţilor. De asemenea, uşile puteau fi lăsate deschise, astfel încât să poată sufla un vânt uşor printre scaunele cu spătarul din stuf împletit, iar spectatorii să suporte mai uşor căldura.

De la şampania spumoasă la norii ameninţători

În 1896, în seara inaugurării, din fântânile din faţa operei curgea şampanie, în timp ce porţile se deschideau. La acest proiect s-a muncit 15 ani, construcţia costând 10 milioane de dolari. A fost o operă măreaţă pentru voci măreţe. De-a lungul anilor, aici au sosit solişti şi trupe din Italia, Franţa, Portugalia şi Spania pentru a interpreta Boema de Puccini şi Rigoletto şi Trubadurul de Verdi. Deşi bolile tropicale, cum ar fi holera, malaria şi frigurile galbene, i-au ţinut departe pe unii cântăreţi, a apărut o altă ameninţare pentru teatru — sfârşitul „exploziei“ cauciucului. Nori prevestitori de rău pluteau deasupra oraşului Manaus. — Vezi chenarul „Răpirea care a ucis «explozia» cauciucului şi a pus capăt operei“.

În 1923, monopolul Braziliei asupra cauciucului a scăzut. Cu viteza fulgerului, magnaţii, speculanţii, negustorii şi prostituatele şi-au făcut bagajele şi au părăsit oraşul Manaus, acesta decăzând la starea de văgăună plină de buruieni. Iar opera? Anexele teatrului au devenit locuri de depozitare a cauciucului, iar scena a fost folosită pentru partidele de fotbal desfăşurate în spaţii acoperite!

Din nou vremuri măreţe

Mai târziu, Manaus a devenit un punct de atracţie pentru turiştii interesaţi de ecologie, care au venit să exploreze misterele pădurii tropicale. Alţii au venit pentru câteva zile ca să ţină în mână un şarpe, să hrănească un papagal sau să mângâie un leneş. Restaurarea operei avea să facă din Manaus un încântător punct de atracţie de cu totul alt gen!

Ca urmare, în 1974 au început să se efectueze lucrări costisitoare de restaurare a teatrului pentru a păstra stilul original şi pentru a face îmbunătăţiri tehnice. Cârpele de şters au inspectat becurile, oglinzile şi mobila. Tehnicienii au instalat un sistem hidraulic de ridicare şi de coborâre a fosei orchestrei. Ei au pus pe scenă o nouă pardoseală, iar în culise au montat un nou sistem de sonorizare, reflectoare şi echipamente video. Pe podeaua de la parter, sub scaune, ei au montat o instalaţie de aer condiţionat.

După aceea, orchestra simfonică din Rio de Janeiro a readus cultura pe scena teatrului. Mai târziu, celebra balerină Margot Fonteyn a onorat această scenă, dansând în Lacul lebedelor, după care şi-a lăsat poantele cu care dansase pentru a fi expuse în muzeul teatrului.

Pentru mai mult confort, frumuseţe şi siguranţă, mai erau necesare şi alte retuşuri. După cercetări amănunţite şi după elaborarea unor planuri atente, 600 de muncitori şi 30 de tehnicieni au mişunat prin teatru timp de patru ani. Sub opt straturi de vopsea, ei au găsit culoarea originală, şi anume culoarea roz. Cupola trebuia refăcută. Au fost scoase vechile plăcuţe de ceramică. Ele au fost înlocuite cu altele noi, asemănătoare, fabricate în Brazilia. Scaunele au fost tapiţate din nou cu catifea roşie din Franţa. Dalta şi pensula au fost folosite pentru a aranja obiectele delicate de artă şi picturile. Din nefericire, umiditatea a afectat lucrările de artă de pe coridoare, astfel că a fost ales un brocart chinezesc verde ca jadul pentru a acoperi panelurile. Mai mult, termitele şi-au făcut cuib în coloanele şi balustradele balcoanelor de lemn. Pentru a scăpa de ele, în lemn au fost injectaţi aproape 14 000 de litri de insecticid.

În 1990 au răsunat din nou voci măreţe într-o operă măreaţă. Ariile sopranei braziliene Celine Imbert şi recitalurile la pian ale lui Nelson Freire au înnobilat teatrul.

S-a auzit cumva sunetul vreunui gong? Da, este sunetul gongului care ne avertizează că mai sunt cinci minute până la începerea spectacolului.

„Pentru a sărbători cei 100 de ani de existenţă ai teatrului liric Teatro Amazonas, spune directorul teatrului Daou, l-am invitat pe celebrul tenor José Carreras. El a verificat acustica («perfectă»).“ Acea seară s-a încheiat cu un dans în sala de dans. Festivităţile au continuat cu vizita dirijorului Zubin Mehta, a tenorului Luciano Pavarotti şi a unui cor argentinian care a prezentat opera plină de viaţă Carmen.

Acesta a fost gongul care anunţă că mai sunt trei minute până la începerea spectacolului. Ar fi mai bine să ne ocupăm locurile.

Cât a fost ziua de lungă, cei 60 de angajaţi au alergat de colo până colo prin culise ca să pregătească spectacolul. Şi vor mai pregăti şi alte spectacole — concerte de jazz, spectacole folclorice şi piese de teatru. Însă în această seară este prezentat un balet.

Gongul care anunţă un minut. Linişte!

Aşadar, când veniţi la opera din junglă?

[Chenarul/Fotografia de la pagina 17]

Răpirea care a ucis „explozia“ cauciucului şi a pus capăt operei

În 1876, Henry Wickham, un tânăr englez aventurier, a pus la cale un complot prin care să dea o lovitură „exploziei“ cauciucului din Brazilia. Cu ajutorul indienilor, el „a răpit“ 70 000 de răsaduri de Hevea brasiliensis, de cea mai bună calitate, care fuseseră adunate din pădurea amazoniană, le-a încărcat la bordul unui vapor cu aburi şi le-a trecut ilegal graniţa, fără să plătească taxele vamale braziliene, sub pretextul că erau „mostre de plante rare pentru regina Victoria“. El le-a îngrijit în timp ce au trecut Atlanticul şi le-a transportat rapid cu un tren închiriat la serele Grădinii Botanice Regale de la Kew, Anglia, unde răsadurile au încolţit după câteva săptămâni. De aici, ele au fost transportate în Asia la bordul unui vapor şi au fost plantate în solul mlăştinos din Ceylon şi peninsula Malay. Prin 1912, răsadurile răpite au crescut, dând naştere la plantaţii de cauciuc lipsite de boli, iar atunci când a venit vremea ca aceşti copaci să producă latex, „«explozia» cauciucului din Brazilia s-a stins pentru totdeauna“, se arată într-o sursă.

[Harta de la pagina 14]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Manaus

[Provenienţa hărţii]

Mountain High Maps® Copyright © 1995 Digital Wisdom, Inc.

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Cele două râuri care nu vor să se amestece

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Cupola teatrului — un punct de referinţă la îndemână

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Eleganţă în mijlocul pădurii tropicale

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Din nou o măreaţă operă