Tasmania: o insulă mică, o poveste unică

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN AUSTRALIA

„ACEASTĂ ţară a fost prima ţară pe care am întâlnit-o în Marea Sudului şi, nefiind cunoscută nici unei ţări europene, i-am dat numele de Anthoony van Diemenslandt, în onoarea Distinsului [nostru] Guvernator General.“ Acestea sunt cuvintele pe care olandezul Abel Tasman le-a rostit în data de 25 noiembrie 1642, a doua zi după ce a văzut insula Tasmaniaa, al doilea stat australian ca vechime. Tasman nu a văzut oameni, dar a văzut fumul care ieşea de la focurile din depărtare şi crestăturile făcute la un metru şi jumătate pe copacii din apropiere. Oricine ar fi făcut aceste crestături, a scris el, fie că a avut o metodă de căţărare neobişnuită, fie că era un uriaş! Şi, de fapt, crestăturile erau pentru căţărat.

După aceea, timp de 130 de ani, Ţara lui Van Diemen a dispărut de pe itinerarul exploratorilor oceanici, până când a fost vizitată de francezul Marion du Fresne şi de englezul Tobias Furneaux. Căpitanul James Cook a sosit în 1777 şi, la fel ca Du Fresne, a făcut cunoştinţă cu poporul unicat al acestei insule, aborigenii. Vizita lui însă a constituit începutul unei tragedii: „Pentru unele naţiuni [Cook] a deschis calea către civilizaţie şi religie“, spune John West în The History of Tasmania, „[dar] pentru această rasă [aborigenii], el a fost vestitorul morţii“. Ce anume a condus în cele din urmă la acest final tragic?

Tasmania devine o „Închisoare a Imperiului“

Deportarea, sau exilul, era nuiaua de disciplinare folosită de britanici, iar Tasmania a devenit una dintre coloniile de deportare ale Marii Britanii. Din 1803 până în 1852, aproximativ 67 500 de bărbaţi, femei şi chiar copii — unii în vârstă de şapte ani — au fost exilaţi din Anglia în Tasmania pentru comiterea unor delicte, începând de la furtul unei cărţi de rugăciuni până la viol. Majoritatea ocnaşilor însă lucrau pentru colonişti sau la proiectele guvernului. „Mai puţin de 10 la sută dintre ei . . . au văzut vreodată interiorul unei colonii de deportare“, se arată în The Australian Encyclopaedia, „şi mulţi dintre cei care au fost duşi într-o astfel de colonie au stat acolo doar pentru puţin timp“. Portul Arthur, din peninsula Tasman, a fost principala colonie de deportare, dar ocnaşii cei mai înrăiţi erau trimişi în Macquarie Harbour, închisoare care a rămas în amintire ca fiind „destinată geniului torturii“. Intrarea îngustă din port şi-a câştigat înfiorătorul nume de Poarta Iadului.

În cartea This Is Australia, dr. Rudolph Brasch vorbeşte despre o altă faţetă importantă a acestei colonii în devenire: spiritualitatea sau, mai degrabă, lipsa acesteia. El scrie: „Încă de la început, în Australia [şi, implicit, în Tasmania] religia a fost neglijată şi ignorată şi, ceea ce este şi mai important, a fost folosită şi exploatată de Comandament spre propriul avantaj. Colonia a fost fondată fără să se rostească vreo rugăciune, iar prima slujbă religioasă efectuată pe pământul australian se pare că a avut loc mult mai târziu“. În timp ce pelerinii Americii de Nord construiau biserici, „primii locuitori ai lumii sudice au dat foc primei lor biserici ca să scape auditoriul de plictiseală“.

Această morală deja degradată era şi mai contaminată de abundenţa romului. Pentru civili şi pentru soldaţi deopotrivă, romul era „calea sigură spre bunăstare“, afirmă istoricul John West.

Totuşi, hrana era insuficientă uneori. În aceste ocazii, ocnaşii eliberaţi şi coloniştii foloseau puştile ca să vâneze aceeaşi pradă pe care aborigenii o urmăreau cu lăncile. E de la sine înţeles deci motivul pentru care situaţia devenea din ce în ce mai încordată. Acum adăugaţi la acest amestec exploziv şi aroganţa rasială a albilor, belşugul de rom şi neînţelegerile culturale ireconciliabile. Europenii fixează graniţe şi înalţă garduri; aborigenii vânează şi se strâng dintr-un loc într-altul. Nu mai era necesară decât o scânteie.

Dispare un popor

Scânteia s-a produs în mai 1804. Fără vreun motiv anume, un detaşament condus de locotenentul Moore a deschis focul asupra unui grup mare de bărbaţi, femei şi copii aborigeni care vânau, în felul acesta ucigându-i şi rănindu-i pe mulţi. „Războiul negru“ — lăncile şi pietrele împotriva gloanţelor — a început.

Mulţi europeni au fost indignaţi de măcelărirea aborigenilor. Guvernatorul Sir George Arthur a fost atât de îndurerat, încât a declarat că era dispus să facă orice ca să ‘compenseze daunele pe care guvernul le-a adus fără să vrea aborigenilor’. Astfel, el a iniţiat un program prin care să-i „adune“ şi să-i „civilizeze“. Într-o campanie numită „Linia neagră“, aproximativ 2 000 de soldaţi, colonişti şi ocnaşi au înaintat prin tufişuri, străduindu-se să-i prindă şi să-i ducă pe aborigeni într-un loc sigur. Misiunea însă a fost un eşec umilitor; nu au prins decât o femeie şi un băiat. Apoi George A. Robinson, un renumit wesleyanist, a condus tratativele într-un mod mult mai conciliator, fapt care a avut succes. Aborigenii au avut încredere în el şi au fost de acord să se stabilească pe insula Flinders, din nordul Tasmaniei.

În cartea sa A History of Australia, Marjorie Barnard afirmă următoarele despre reuşita lui Robinson: „În realitate, deşi, probabil, nu era câtuşi de puţin conştient de aceasta, tratativele lui aveau un iz de Iuda. Sub supravegherea lui Robinson, nefericiţii băştinaşi au fost izolaţi pe insula Flinders, din strâmtoarea Bass. Treptat, ei s-au stins din viaţă“. În loc să fie ucişi de muschete, au fost ucişi de stilul de viaţă şi de hrana care le-au fost impuse. Potrivit unei lucrări de referinţă, „ultimul aborigen tasmanian pur sânge a fost Fanny Cochrane Smith, care a murit în Hobart în anul 1905“. Experţii însă nu au ajuns la un numitor comun în această privinţă. Unii spun că este vorba despre Truganini, o femeie care a murit în Hobart în 1876, alţii că este vorba despre o femeie care a murit pe Insula Cangurului în 1888. Descendenţii care nu au sânge de aborigen pur tasmanian sunt în viaţă şi o duc destul de bine. În lungul „pomelnic“ al abuzurilor comise de omenire, acest episod a fost pe bună dreptate numit „cea mai mare tragedie a acestei ţări“. Ea adevereşte şi mai mult adevărul biblic care spune că „un om stăpâneşte peste alt om, ca să-l facă nenorocit“. — Eclesiastul 8:9.

Contraste tasmaniene evidente

În prezent, dacă nu aţi vedea muzee, biblioteci sau ruine de închisoare, cu greu v-aţi putea da seama de botezul de foc prin care a trecut această frumoasă insulă. Tasmania se află la sud de ecuator, aproximativ la aceeaşi distanţă la care se află Roma, Sapporo şi Boston spre nord. Şi, aşa cum îi este şi istoria, şi geografia Tasmaniei este plină de contraste evidente, cu toate că, oriunde te-ai afla pe insulă, nu ai fi la o distanţă mai mare de 115 kilometri de mare.

Din suprafaţa totală a Tasmaniei, 44 la sută este pădure, iar 21 la sută parc naţional. Rareori se întâlnesc astfel de proporţii! Potrivit cărţii The Little Tassie Fact Book, „moştenirea pe care Tasmania Occidentală o lasă lumii constă într-una din ultimele mari savane nedistruse care mai există în lume“. Mereu umplute de ploi şi zăpezi, lacurile, râurile şi cascadele — în care abundă păstrăvii — udă pădurile de pin, eucalipt, mirt, acacia, sasafra, ca să nu menţionăm decât câţiva. Nu este de mirare că priveliştea oferită de câmpiile înalte ale platoului central-vestic şi piscurile acoperite deseori cu zăpadă îi determină pe iubitorii naturii să se întoarcă atât de des în aceste locuri.

Dar ocrotirea „moştenirii lăsate lumii“ nu s-a realizat fără împotrivire. Iar oamenii interesaţi de mediul înconjurător încă se opun aprig profiturilor pe care le aduce mineritul, producerea hârtiei şi energia hidroelectrică. Peisajul selenar al oraşului minier Queenstown este o amintire dureroasă a consecinţelor exploatării necugetate a resurselor naturale.

Animalele de prin partea locului au suferit şi ele, în special thylacin-ul, sau tigrul tasmanian, un marsupial maro-roşcat, cu înfăţişare de câine. Numele de tigru i se trage de la dungile negre pe care le are pe spate. Din nefericire, acest animal carnivor slab şi timid a prins gustul cărnii de pui şi de oaie. Punându-se o recompensă pe capul lui, a fost exterminat în 1936.

Un alt marsupial tasmanian unic, diavolul tasmanian, este departe de a fi pe cale de dispariţie. Folosindu-şi colţii şi fălcile puternice, acest gunoier musculos, cu o greutate de 6 până la 8 kilograme, poate consuma un cadavru de cangur cu craniu cu tot.

Tasmania este renumită şi pentru furtunarul cu coada scurtă, sau vestitorul de furtună. După ce porneşte din Marea Tasman şi, practic, înconjurând Pacificul, această pasăre se întoarce în fiecare an la acelaşi cuib din nisip, o caracteristică ce îi aduce o adevărată onoare Proiectantului şi Creatorului ei.

În apropiere de coloniile nocturne de furtunari trăieşte o altă pasăre, una care „zboară“ pe sub apă: drăgălaşa mogâldeaţă de blană, cu o greutate de 1 kilogram şi cu ciocul mic, numită manşotul pitic. Acesta este cel mai mic, dar şi cel mai gălăgios dintre toţi pinguinii! Cântecul şi mişcările lui variază în intensitate, uneori vocea şi mişcările corpului atingând culmea entuziasmului. Când sunt îndrăgostiţi, cei doi interpretează chiar împreună un cântec care confirmă ataşamentul pe care îl au unul faţă de celălalt. Din nefericire însă, mulţi pinguini sunt ucişi de năvoadele pescarilor, de scurgerile de petrol, de obiectele din plastic pe care le înghit fiindcă le confundă cu mâncarea sau de câinii şi pisicile sălbatice.

Faţa mai blândă a insulei

Priviţi spre nord sau spre est din vârful platoului central şi veţi vedea faţa mai civilizată a Tasmaniei, cu terenurile ei ciocolatii cultivate, cu râurile şi pâraiele ei unduitoare, cu şoselele ei mărginite de copaci şi cu păşunile ei de smarald, pe care se găsesc răzleţ oi şi vite. Pe parcursul lunii ianuarie, în apropiere de oraşul Lilydale, dinspre nord, terenurile cu levănţică înflorită adaugă un miros îmbătător la acest mozaic rural, în nuanţe de mov-pastel.

Traversată de fluviul Derwent, nu departe de livezile de meri care i-au adus Tasmaniei numele de Insula-Măr, se află oraşul Hobart, capitala ţării, care are o populaţie de 182 000 de locuitori. Aceasta este dominată de ţinuta impunătoare a capriciosului munte Wellington, înalt de 1 270 de metri. Într-o zi senină, din creştetul deseori acoperit cu zăpadă al acestei santinele, se poate vedea panorama oraşului Hobart, situat la poale. Din 1803, când locotenentul John Bowen şi cei 49 de oameni ai lui, între care 35 de ocnaşi, au debarcat pentru prima dată la Risdon Cove, Hobartul a străbătut o cale într-adevăr lungă. Este adevărat, corăbiile cu pânze de cort şi bârnele care scârţâiau au dispărut, dar, anual, istovitoarea cursă de iahturi ţinută între Sydney şi Hobart ne aminteşte de acele zile de început, în timp ce spinachere colorate şi carene hidrodinamice trec în viteză pe lângă mulţimile vesele, direct spre inima oraşului Hobart.

Dintr-o ţară a persecuţiei într-un paradis spiritual

Geoffrey Butterworth, unul dintre cei 2 447 de delegaţi la Congresul de District „Teama sfântă“, ţinut de Martorii lui Iehova în 1994 în Launceston, afirmă următoarele: „Îmi amintesc de vremurile în care în toată Tasmania nu existau mai mult de 40 de Martori“. Acum există aproximativ 26 de congregaţii şi 23 de săli ale Regatului.

„Dar timpurile nu au fost întotdeauna atât de bune“, adaugă Geoff. „În 1938, de exemplu, Tom Kitto, Rod McVilly şi cu mine purtam pancarte-sandviş, care anunţau discursul biblic intitulat «Înfruntaţi realitatea». Acest discurs demasca în mod usturător religia falsă şi urma să fie transmis printr-o reţea de radio de la Londra. Când m-am alăturat colegilor mei, aceştia erau încolţiţi de o ceată de tineri. Iar poliţia privea fără să facă nimic! Am fugit să-i ajut şi imediat am fost luat şi eu la bătaie. Dar un bărbat m-a înhăţat de spatele cămăşii şi m-a tras deoparte. În loc să mă lovească, bărbatul a strigat: «Daţi-le pace!» Apoi s-a întors spre mine şi mi-a spus încet: «Amice, ştiu ce înseamnă să fii persecutat. Eu sunt irlandez».“

Iehova i-a binecuvântat pe aceşti primi pionieri, întrucât, până în prezent, vestea bună a Regatului lui Dumnezeu a ajuns în toate colţurile acestei insule cu 452 000 de locuitori. Mulţi dintre descendenţii ocnaşilor şi ai aborigenilor aşteaptă cu nerăbdare revenirea pe un pământ curat a tuturor celor care — negri şi albi deopotrivă — au murit într-un mod atât de nedrept în acele crude zile de început. Şi asta pentru că Biblia promite „o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi“ (Faptele 24:15). Situaţia va fi îndreptată într-o măsură deplină, astfel încât „nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute“. — Isaia 65:17.

[Notă de subsol]

[Hărţile/Fotografiile de la pagina 25]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Sus: muntele Cradle şi lacul Dove

Sus, dreapta: diavolul tasmanian

Jos, dreapta: pădurea tropicală din sud-vestul Tasmaniei

Australia

TASMANIA

[Provenienţa]

Diavolul tasmanian şi harta Tasmaniei: Department of Tourism, Sport and Recreation – Tasmania; harta Australiei: Mountain High Maps® Copyright © 1995 Digital Wisdom, Inc.