Potrivit Bibliei

Ar trebui oare creştinii să fie pacifişti?

„Bisericile ar trebui să redevină pacifiste, aşa cum erau ele în primele secole ale creştinismului.“ — Hubert Butler, scriitor irlandez.

ÎN URMA unei vizite efectuate în Iugoslavia după cel de-al doilea război mondial, Hubert Butler a aşternut în scris cu îndrăzneală cuvintele de mai sus într-un eseu redactat în 1947, dar care nu a fost publicat decât anul trecut! El a fost şocat de modul în care „Biserica Creştină a închis ochii la crimele îngrozitoare care s-au comis în timpul războiului şi de cât de mult s-a depărtat aceasta de învăţătura lui Cristos“.

Lui Butler nu i-a fost teamă să vorbească deschis în favoarea unor cauze sau grupări nepopulare. Iar când a făcut acest lucru, în general, el a vorbit singur. El s-a exprimat fără teamă când a comparat comportamentul bisericilor cu atitudinea curajoasă a Martorilor lui Iehova, care au fost descrişi în ziarul The Irish Times ca fiind „cu siguranţă cea mai inocentă şi mai nevinovată sectă religioasă apolitică din câte există“. În eseul său, intitulat „Raport despre Iugoslavia“, el a scris că Martorii, care ‘au respins toate subtilităţile prin care conducătorii justificau necesitatea războiului în viaţa politică şi religioasă’, au fost duşi în faţa tribunalelor de către autorităţile iugoslave pentru că au refuzat să participe la mişcarea care susţinea războiul.

Este însă corect din punct de vedere scriptural să-i prezentăm pe Martorii lui Iehova drept pacifişti? Să lămurim această problemă: ea depinde, probabil, de ceea ce se înţelege prin cuvântul „pacifist“. Butler a folosit acest termen pentru a-i lăuda pe Martori pentru curajul lor de a refuza să pună mâna pe arme în timp de război, lucru care i-a costat foarte mult pe fiecare în parte. Din nefericire însă, mulţi oameni prinşi de febra războiului văd într-un pacifist doar „un laş sau un trădător, care [este] nerăbdător să se sustragă responsabilităţii pe care o are faţă de patria sa“. Este acest punct de vedere corect?

Opoziţie faţă de război sau violenţă

Webster’s Ninth New Collegiate Dictionary defineşte un pacifist drept o persoană care „se opune cu tărie şi în mod activ unui conflict şi (mai ales) unui război“. Tot el defineşte „pacifismul“ drept „opoziţie faţă de război sau violenţă ca mijloc de reglementare a disputelor; (mai ales) refuzul de a purta armele din considerente morale sau religioase“. Cum s-ar aplica aceste definiţii la credincioşii din congregaţia creştină din secolul I?

Ei au ‘refuzat să poarte armele din considerente morale şi religioase’ şi au evitat toate ‘conflictele şi războaiele’. De ce? Deoarece ei ştiau că Isus a spus că discipolii săi ‘nu fac parte din lume’ şi că „toţi cei care scot sabia, de sabie vor pieri“ (Ioan 15:19, NW; Matei 26:52). În lucrarea The Early Church and the World, un istoric ne spune că „cel puţin până în timpul domniei lui Marcus Aurelius [161–​180 e.n.], nici un creştin nu a devenit soldat după botez“. În lucrarea The New World’s Foundations in the Old, un alt istoric declară următoarele: „Primii creştini considerau că este greşit să lupte şi nu au slujit în armată nici chiar atunci când Imperiul avea nevoie de soldaţi“.

Porunca dată creştinilor era aceea de a predica vestea bună (Matei 24:14; 28:19, 20). Ei au înţeles că nu au primit nici o poruncă din partea lui Dumnezeu de a purta război împotriva duşmanilor săi, mai precis, de a acţiona ca executori ai lui Dumnezeu (Matei 5:9; Romani 12:17–21). Numai când aşa-zişii creştini ‘s-au îndepărtat mult de învăţătura lui Cristos’, cum s-a exprimat Butler, ei s-au lăsat prinşi de febra războiului dintre naţiuni. Apoi clerul a binecuvântat armatele şi s-au rugat pentru victorie, adesea în ambele tabere implicate în conflict (compară cu Ioan 17:16; 18:36). De exemplu, în evul mediu, protestanţii şi catolicii au purtat între ei multe războaie sângeroase, ceea ce a dus la „acte oribile care [au împânzit toată] Europa Occidentală, ambele tabere proclamându-se instrumente ale mâniei lui Dumnezeu“, scrie Kenneth Clark în cartea sa Civilisation. Argumentele prezentate pentru a justifica acest tip de război „s-au născut în mod evident din dorinţa de a linişti puterea civilă şi sunt în mod clar contrare doctrinei creştine din vechime, precum şi întregului spirit al Evangheliei“, se spune în Cyclopedia of Biblical, Theological, and Ecclesiastical Literature, de McClintock şi Strong. — Iacov 4:4.

Se opun ei în totalitate războiului?

Erau însă ‘doctrina creştină din vechime, precum şi întregul spirit al Evangheliei’ cu adevărat pacifiste? Puteau fi prezentaţi primii creştini drept pacifişti, aşa cum fuseseră definiţi mai înainte? Nu! De ce nu? În primul rând, ei au recunoscut dreptul lui Dumnezeu de a purta războaie (Exodul 14:13, 14; 15:1–4; Iosua 10:14; Isaia 30:30–32). În plus, ei nu au contestat niciodată dreptul lui Dumnezeu de a autoriza Israelul antic să lupte pentru el atunci când această naţiune a servit ca unic instrument al său pe pământ. — Psalmul 144:1; Faptele 7:45; Evrei 11:32–34.

Dumnezeu nu numai că are dreptul, ci şi obligaţia bazată pe justiţie de a înlătura oamenii răi de pe pământ. Mulţi răufăcători nu vor răspunde niciodată la rugăminţile pline de răbdare ale lui Dumnezeu de a se îndrepta (Isaia 45:22; Matei 7:13, 14). Dumnezeu nu va tolera la nesfârşit răul (Isaia 61:2; Faptele 17:30). Prin urmare, creştinii înţeleg că, în cele din urmă, Dumnezeu îi va înlătura cu forţa pe cei răi de pe pământ (2 Petru 3:9, 10). Aşa cum profeţeşte Biblia, aceasta se va întâmpla la „descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, aducând răzbunare peste cei care nu cunosc pe Dumnezeu şi peste cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos“. — 2 Tesaloniceni 1:6–9.

Ultima carte a Bibliei prezintă acest conflict drept „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic“, adică Armaghedonul (Apocalipsa 16:14, 16). Aici se spune că Isus Cristos va prelua comanda, astfel că el ‘Se va lupta cu dreptate’ (Apocalipsa 19:11, 14, 15). Isus Cristos este numit pe bună dreptate „Prinţ al păcii“ (Isaia 9:6). Însă el nu este un pacifist. El a purtat deja un război în cer ca să-l cureţe de toţi duşmanii care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu (Apocalipsa 12:7–9). În curând el va mai lupta într-un alt război în care îi ‘va distruge pe cei care distrug pământul’. Cu toate acestea, continuatorii săi de pe pământ nu vor lua parte la această judecată divină. — Apocalipsa 11:17, 18.

Adevăraţii creştini iubesc pacea. Ei rămân complet neutri în conflictele militare, politice şi etnice din lume. Însă, în sensul strict al cuvântului, ei nu sunt pacifişti. De ce? Deoarece ei întâmpină cu bucurie războiul lui Dumnezeu care, în cele din urmă, va impune voinţa sa pe pământ — un război care va reglementa marea controversă referitoare la suveranitatea universală şi care va curăţa pământul de toţi duşmanii păcii odată pentru totdeauna. — Ieremia 25:31–33; Daniel 2:44; Matei 6:9, 10.

[Provenienţa ilustraţiei de la pagina 22]

Batjocorirea lui Cristos/The Doré Bible Illustrations/Dover Publications, Inc.