Abandonarea crimei organizate: „Am fost un yakuza“

„TATI, când vei veni acasă, vom merge împreună la întruniri. Îmi promiţi, nu-i aşa?“ Am primit această scrisoare de la cea de-a doua fiică a mea, în timp ce mă aflam pentru a treia oară în închisoare. Ea asista cu regularitate la întrunirile Martorilor lui Iehova împreună cu soţia mea. Întrucât scrisorile pe care le primeam de la familie erau singura mea sursă de mângâiere, i-am promis că voi face ceea ce mi-a cerut.

„De ce oare duc o viaţă plină de delicte, care mă îndepărtează de familia mea?“, mă gândeam. Îmi aminteam de zilele când eram foarte tânăr. Tata a murit când eu nu aveam decât un an şi jumătate, astfel că nici măcar nu pot să-mi amintesc cum arăta la faţă. După aceea, mama s-a recăsătorit de două ori. Această situaţie familială m-a afectat profund, iar în liceu am început să mă asociez cu vagabonzii. Am devenit violent şi, deseori, mă amestecam în unele bătăi care se dădeau în afara şcolii. Când eram în clasa a X-a, am organizat un grup de elevi ca să se bată cu un alt grup. Ca urmare, am fost arestat şi trimis pentru un timp la o casă de corecţie.

Eram ca o minge care se rostogoleşte pe pantă spre o viaţă marcată de violenţă. În curând am format o bandă de delincvenţi, care ne învârteam prin preajma biroului unei grupări yakuza. La vârsta de 18 ani am devenit un membru cu drepturi depline al grupării. La 20 de ani am fost arestat, întrucât comisesem diverse acte de violenţă, şi condamnat la trei ani de închisoare. Mai întâi am executat o parte din pedeapsă la Închisoarea pentru Adolescenţi din Nara, dar comportamentul meu nu s-a îmbunătăţit. Aşa că am fost trimis într-o altă închisoare, într-una pentru adulţi. Dar am devenit şi mai rău, iar, în cele din urmă, am ajuns într-o închisoare din Kyoto pentru criminali înrăiţi.

„De ce continuu să comit asemenea delicte?“, mă întrebam. Privind retrospectiv, îmi dau seama că motivul era raţionamentul meu prostesc. Pe atunci credeam că un astfel de comportament este bărbătesc, constituind o dovadă a masculinităţii mele. La vârsta de 25 de ani, când am fost eliberat din închisoare, membrii bandei mele mă considerau o persoană importantă. Acum aveam toate şansele să urc pe scara succesului în lumea criminală.

Reacţiile familiei mele

Cam în acea perioadă m-am căsătorit şi, la puţin timp după aceea, soţia mea şi cu mine am avut două fetiţe. Cu toate acestea, viaţa mea nu s-a schimbat. Continuam să fiu când acasă, când la poliţie: îi băteam pe oameni şi practicam şantajul. Fiecare incident m-a ajutat să câştig respectul gangsterilor din banda mea şi încrederea şefului. În cele din urmă, „fratele“ meu mai mare din yakuza a ajuns la conducerea bandei, devenind şeful. Am fost în culmea fericirii când am ajuns mâna dreaptă a şefului.

„Oare ce părere au soţia şi fiicele mele despre modul meu de viaţă?“, mă gândeam eu. Ele trebuie să fi fost jenate din cauza faptului că aveau un soţ şi, respectiv, un tată delincvent. Am fost închis din nou la vârsta de 30 de ani şi apoi încă o dată când aveam 32 de ani. De data aceasta mi-a fost extrem de greu să suport cei trei ani de închisoare. Fetele mele nu aveau voie să vină şi să mă viziteze. Îmi era dor să vorbesc cu ele şi să le strâng în braţe.

Cam pe vremea când am fost închis pentru ultima oară, soţia mea a început să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova. În fiecare zi îmi scria despre adevărul pe care îl învăţa. „Ce este adevărul despre care îmi vorbeşte soţia mea?“, mă întrebam. În închisoare am citit întreaga Biblie. Am reflectat la ceea ce îmi spunea soţia mea în scrisorile ei referitor la o speranţă de viitor şi la scopul lui Dumnezeu.

Speranţa că oamenii se vor bucura de viaţă veşnică în paradis pe pământ mă captiva, întrucât ideea morţii mă speria cu adevărat. Întotdeauna am gândit că, „dacă mori, eşti învinsul“. Pe măsură ce stau şi analizez lucrurile, îmi dau seama că frica de moarte a fost cea care m-a determinat să-i lovesc pe alţii înainte ca ei să mă poată lovi. Scrisorile soţiei mele m-au conştientizat totodată de deşertăciunea ţelului meu, şi anume acela de a urca pe scara succesului în lumea bandelor.

Totuşi nu m-am simţit îndemnat să studiez adevărul. Soţia mea i s-a dedicat lui Iehova şi a devenit Martoră botezată. Deşi în scrisoarea mea consimţisem să merg la întrunirile lor, nici nu-mi trecea prin cap să devin Martor al lui Iehova. Aveam sentimentul că soţia şi fiicele mele se îndepărtaseră mult de mine, lăsându-mă în urmă.

Ies din închisoare

În sfârşit a venit şi ziua eliberării mele. La poarta închisorii Nagoya se strânseseră mulţi gangsteri pentru a-mi ura bun venit. Totuşi, în marea mulţime de oameni, eu îmi căutam numai soţia şi fiicele. Când mi-am văzut fetele, care crescuseră mult în cei trei ani şi şase luni, mi-au dat lacrimile.

După două zile de la întoarcerea mea acasă mi-am ţinut promisiunea pe care i-o făcusem celei de-a doua fiice a mele şi am asistat la o întrunire a Martorilor lui Iehova. Am rămas uimit când am văzut bucuria tuturor celor prezenţi. Martorii mi-au urat un călduros bun venit, dar eu mă simţeam stânjenit. Mai târziu, când am aflat că cei care mă salutaseră ştiau despre trecutul meu plin de delicte, am fost nedumerit. Totuşi am simţit căldura manifestată de ei şi am fost captivat de cuvântarea ţinută pe baza Bibliei. Ea trata subiectul referitor la viaţa veşnică a oamenilor în paradis pe pământ.

Gândul că soţia şi fiicele mele vor supravieţui şi vor intra în paradis, iar eu voi fi distrus, mă frământa foarte mult. Am meditat cu seriozitate la ceea ce aveam de făcut pentru a trăi veşnic împreună cu familia mea. Am început să reflectez la ideea abandonării vieţii mele de gangster şi m-am apucat să studiez Biblia.

Îmi abandonez viaţa de delincvent

Am încetat să mai particip la întrunirile bandei şi să mă mai asociez cu yakuza. Nu a fost uşor să-mi schimb modul de gândire. Mă plimbam prin toate părţile la volanul unei mari maşini de import doar de plăcere: era o călătorie care mă măgulea. Mi-au trebuit trei ani ca să-mi schimb maşina cu o alta, o marcă mai modestă. De asemenea, aveam tendinţa de a căuta cea mai uşoară cale de rezolvare a lucrurilor. Însă, pe măsură ce am învăţat adevărul, am putut vedea că trebuia să mă schimb. Dar, aşa cum se spune în Ieremia 17:9, „inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea“. Ştiam care era modul corect de acţiune, însă îmi era greu să aplic ceea ce învăţam. Problemele cu care mă confruntam păreau asemenea unui munte uriaş. M-a cuprins îngrijorarea şi, de multe ori, m-am gândit să încetez să mai studiez şi să renunţ la ideea de a deveni Martor al lui Iehova.

Apoi, persoana care studia Biblia cu mine l-a invitat pe un supraveghetor itinerant ce avusese o viaţă asemănătoare cu a mea să ţină o cuvântare publică în congregaţia noastră. El a parcurs tot drumul din Akita până la Suzuka, 640 de kilometri, pentru a mă încuraja. După aceea, ori de câte ori eram extenuat şi mă gândeam să renunţ, primeam o scrisoare de la el prin care mă întreba dacă umblam cu fermitate pe calea Domnului.

Am continuat să-l rog pe Iehova să mă ajute să rup toate legăturile pe care le aveam cu yakuza. Aveam încredere că Iehova îmi va răspunde la rugăciune. În aprilie 1987 am reuşit, în sfârşit, să mă retrag din organizaţia yakuza. Întrucât afacerile mele mă purtau peste hotare în fiecare lună, despărţindu-mă de familie, mi-am schimbat serviciul şi am început să lucrez ca intendent. La acest loc de muncă nu lucram după-amiezele, astfel că puteam să le dedic activităţilor spirituale. Pentru prima dată am primit un plic cu salariul: un plic uşor, dar care m-a făcut foarte fericit.

Pe vremea când eram mâna dreaptă a şefului într-o organizaţie yakuza mă bucuram de prosperitate materială, dar acum beneficiez de bogăţii spirituale care nu îşi pierd valoarea. Îl cunosc pe Iehova. Cunosc scopurile sale. Beneficiez de principii după care îmi ghidez viaţa. Am prieteni adevăraţi care sunt plini de atenţie. În lumea grupării yakuza, la prima vedere gangsterii manifestau atenţie, dar nici un yakuza pe care îl ştiam, nici unul măcar, nu s-ar fi sacrificat de dragul altora.

În luna august a anului 1988 mi-am simbolizat dedicarea la Iehova prin botezul în apă, iar începând din luna următoare am început să petrec cel puţin 60 de ore lunar pentru a le vorbi altora despre vestea bună care îmi schimbase viaţa. Din martie 1989 slujesc ca ministru cu timp integral, iar acum mi s-a acordat privilegiul de a fi slujitor ministerial în congregaţie.

Am reuşit să mă debarasez de cele mai multe dintre rămăşiţele vieţii mele de yakuza. Totuşi este una care rămâne. Este vorba despre un tatuaj de pe corpul meu care îmi reaminteşte atât mie, cât şi familiei mele şi altora despre trecutul meu ca membru yakuza. Odată, fiica mea mai mare a venit plângând de la şcoală; spunea că nu va mai merge niciodată la şcoală pentru că prietenele ei i-au zis că eu eram un yakuza şi că aveam tatuaje. Am reuşit să discut problema în întregime cu fiicele mele, iar ele au înţeles în cele din urmă situaţia. Aştept cu nerăbdare ziua în care pământul va fi un paradis, iar carnea mea va deveni „mai fragedă ca în copilărie“. Atunci, tatuajele mele şi amintirile celor 20 de ani de viaţă ca yakuza vor aparţine trecutului (Iov 33:25; Apocalipsa 21:4). — Relatată de Yasuo Kataoka.

[Legenda fotografiei de la pagina 11]

Tânjesc după ziua în care tatuajele mele vor fi şterse.

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

La Sala Regatului împreună cu familia mea