O surpriză extraordinară

Dana Folz avea opt ani când a aflat că fusese înfiat. Câţiva ani mai târziu însă, el a început să se întrebe: „Cine este mama mea? Cum arată? De ce m-a abandonat ca să fiu înfiat? Am fraţi sau surori?“. Citiţi povestea lui Dana şi veţi afla cum şi-a găsit în cele din urmă mama adevărată şi ce surpriză extraordinară a urmat după aceea.

M-AM născut pe data de 1 august 1966, în Ketchikan, Alaska (S.U.A.). Sora mea, Pam, era cu doi ani mai mare decât mine. Tata lucra ca asistent social la Ministerul Afacerilor Indiene şi era plecat deseori. În Alaska ne-am mutat dintr-un loc într-altul. După aceea am locuit în Iowa, Oklahoma, Arizona şi Oregon.

În vara anului 1975, în timpul unei vizite la rudele noastre din Wisconsin, nişte veri de-ai mei au făcut unele afirmaţii răutăcioase la adresa unui alt văr de-al meu. „El este înfiat — au spus ei —, deci nu este un adevărat Folz.“ Când ne-am întors acasă, am întrebat-o pe mama despre acest lucru şi am fost surprins de expresia de uimire de pe faţa ei. Ea mi-a explicat ce înseamnă înfierea. În noaptea respectivă, cu ochii scăldaţi în lacrimi, mi-a spus că şi eu şi sora mea fuseserăm înfiaţi.

Pe atunci, înfierea nu însemna prea mult pentru mine, şi un timp nu m-am gândit prea mult la asta. Aveam o mamă şi un tată, iar viaţa mea se derula normal. Părinţii mei au hotărât să nu se mai mute şi să ne stabilim într-un loc. Când eu aveam nouă ani, ne-am stabilit în Vancouver, Washington. De tata eram foarte apropiat, de mama mai puţin. Aveam o fire independentă, uneori eram chiar rebel, iar suferinţa pe care i-o provocam mamei din cauza aceasta adâncea parcă şi mai mult prăpastia dintre noi.

Prima iubire şi facultatea

În timpul anilor de liceu am cunoscut-o pe Trina, cu care m-am împrietenit imediat. După examenul de bacalaureat am acceptat o bursă de studii la Universitatea de Stat „Oregon“, din Corvallis, Oregon. Timpul liber mi-l petreceam călătorind de la Corvallis la Vancouver şi înapoi, ca să fiu împreună cu Trina, care mai avea de făcut un an de liceu. La facultate nu m-am prea ţinut de învăţătură, dar presupuneam că, într-un fel sau altul, mă voi descurca. Carnetul meu de student era un dezastru, era carnetul cu cele mai slabe note din câte avusesem vreodată! M-a cuprins ruşinea. Dar nu am încetat să o vizitez pe Trina; îmi luam cărţile cu mine, astfel că puteam studia când mergeam la ea.

Apoi, într-o zi, când mă întorceam cu motocicleta de la Vancouver, am avut un accident grav. La puţin timp după aceea am fost şi mai grav accidentat în timp ce traversam strada. Am început să lucrez şi mi-am pierdut dorinţa de a mă întoarce la facultate.

Mă interesează religia

După un timp am început să trăiesc cu Trina. Credeam în Dumnezeu şi doream să-l cunoaştem. Însă consideram că bisericile sunt ipocrite. De aceea am început să citim Biblia singuri, dar nu am înţeles nimic.

Într-o zi, pe când munceam în Portland, Oregon, colegii de muncă au început să-l sâcâie pe un bărbat pe care îl consideram unul dintre cei mai simpatici oameni din câţi cunoscusem vreodată. Calm, Randy a pus capăt hărţuielii. Mai târziu, în ziua respectivă, l-am întrebat: „Este adevărat ce se aude, că ai fi ministru religios?“.

„Este adevărat, sunt ministru religios“, a răspuns el.

„În cadrul cărei organizaţii religioase?“, l-am întrebat eu.

„Sunt Martor al lui Iehova.“

„Cine sunt Martorii lui Iehova?“

„Chiar nu ştii?“, a întrebat el contrariat.

„Vorbesc serios“, am răspuns eu. „Cine sunt Martorii lui Iehova? Ar trebui să ştiu?“

„Da — a răspuns el zâmbind —, ar trebui să ştii. Ce faci la prânz?“

Aceasta a fost prima dintre numeroasele discuţii pe care le-am purtat în timpul prânzului. Într-o seară am vorbit cu Trina despre ele. „Nu vorbi cu Martorii lui Iehova!“, a exclamat ea. „Sunt nişte oameni ciudaţi! Nici măcar nu sunt creştini. Ei nu ţin Crăciunul.“ Şi a continuat să-mi spună şi alte lucruri pe care le auzise despre Martorii lui Iehova.

„Cineva ţi-a spus o mulţime de lucruri care pur şi simplu nu sunt adevărate“, i-am spus eu. După o discuţie îndelungată, am reuşit să o conving că auzise lucruri neadevărate. După aceea, mă punea să-i pun lui Randy tot felul de întrebări, iar eu urma să-i aduc unul după altul răspunsurile scripturale clare. În cele din urmă, Trina a spus: „Habar nu am avut că scrie despre toate acestea în Biblie, însă eu tot mai cred că sunt ciudaţi. Dacă vrei să discuţi în continuare cu el din Biblie, n-ai decât; dar, când vii acasă, nu încerca să mă convingi şi pe mine“.

O perioadă deprimantă

Credeam în lucrurile pe care le învăţam din Biblie, dar simţeam că nu mă pot conforma acestora. Se părea că eu şi Trina aveam tot mai des discuţii aprinse. De aceea, eu şi un prieten de-al meu ne-am hotărât să ne părăsim prietenele şi să începem o viaţă nouă în Oklahoma. Mi-am luat o învoire de la lucru. După puţin timp m-am stabilit împreună cu prietenul meu într-un apartament dintr-un orăşel situat lângă graniţa cu statul Texas. N-a trebuit să treacă mult timp ca să-mi dau seama cât de mult îmi lipsea Trina, dar am hotărât să mă distrez orice-ar fi.

Am aflat că în Texas nu puteai consuma băuturi alcoolice dacă aveai sub 19 ani, aşa că, într-o noapte, când prietenul meu era plecat într-o excursie, am trecut graniţa ca să mă distrez într-un binecunoscut bar rock-’n’-roll. M-am îmbătat zdravăn, mi-am tamponat maşina şi am fost dus la închisoare. În cele din urmă am reuşit să iau legătura cu tata, iar acesta m-a eliberat. De asemenea, Trina m-a primit înapoi, lucru pentru care i-am fost recunoscător! M-am întors la vechiul loc de muncă şi am reînceput discuţiile biblice cu Randy.

Îmi ţin viaţa în frâu

Trecuseră aproape doi ani de când auzisem pentru prima dată de Martorii lui Iehova şi m-am decis să mă concentrez şi mai mult asupra studiului meu biblic. Acum aveam 20 de ani, iar întrebările menţionate la începutul acestui articol, referitoare la înfierea mea, au început să mă tulbure tot mai tare. De aceea, am început să-mi caut şi mai serios mama adevărată.

Am sunat la spitalul din Alaska, unde fusesem născut, şi am întrebat cum trebuia să procedez. După ce am aflat ce aveam de făcut, am obţinut o copie după originalul certificatului meu de naştere şi am descoperit astfel că mama mea se numea Sandra Lee Hirsch; dar în spaţiul prevăzut pentru numele tatălui nu figura nimeni. Sandra m-a născut pe când avea 19 ani, de aceea, am presupus eu, trebuie să fi fost o fată speriată, necăsătorită, care a dat de bucluc şi a trebuit să ia o decizie foarte grea. Pe certificat nu erau trecute suficiente date care să mă ajute să-mi găsesc mama.

Între timp, în urma studiului meu biblic cu Randy, m-am convins că găsisem religia adevărată. Dar nici de data aceasta nu am reuşit să-mi înving obiceiul de a fuma (2 Corinteni 7:1). Simţeam că Iehova nu mai avea încredere în mine. Apoi, un Martor de la Sala Regatului a spus ceva care într-adevăr m-a ajutat. El a spus că Satan doreşte ca noi să greşim şi că este trist să vedem că unii au ratat viaţa veşnică fiindcă au renunţat. „Trebuie să ne aruncăm poverile asupra lui Iehova şi să ne bazăm complet pe el ca să ne ajute în acest timp de necaz“, a mai spus el. — Psalmul 55:22.

Erau exact cuvintele de care aveam nevoie! Am început să pun în practică cele spuse de el, rugându-mă deseori la Iehova pentru ajutor. După puţin timp am renunţat la tutun, m-am căsătorit cu Trina şi am început să studiez Biblia cu regularitate. După un timp a început să studieze şi Trina. Mi-am simbolizat dedicarea la Iehova prin botezul în apă pe data de 9 iunie 1991. După aproape două săptămâni s-a născut Breanna Jean, prima noastră fiică.

Relaţiile dintre mine şi tata

Eram apropiat de tatăl meu. El era un om foarte bun, care mă încuraja întotdeauna când mă aflam în impas. Totuşi, când aveam nevoie de disciplină era ferm. De aceea, la începutul anului 1991, când am auzit că tata era în ultima fază de cancer pulmonar, m-am întristat foarte mult. Pe atunci, mama şi tata se mutaseră în oraşul Hamilton, Montana. Mergeam deseori la ei în vizită şi încercam să o încurajăm pe mama.

I-am putut oferi tatei cartea Se sfârşeşte totul cu viaţa actuală?. El mi-a promis că o va citi, după care mi-a mărturisit că era îngrijorat de bunăstarea familiei lui. La ultima mea vizită mi-a spus cât era de mândru că eram fiul lui şi cât de mult mă iubea. Apoi, izbucnind în lacrimi, şi-a întors capul spre fereastră. Înainte să plec, ne-am îmbrăţişat de câteva ori. Până la moartea sa, survenită pe data de 21 noiembrie 1991, tata citise o treime din carte.

După moartea tatei şi după ce ne-am mutat în Moses Lake, Washington, mi-am dorit şi mai mult să-mi cunosc trecutul. Dar, cu toate că am dedicat căutărilor un timp îndelungat, nu ne-am neglijat interesele spirituale. Trina s-a botezat pe data de 5 iunie 1993, iar şase luni mai târziu a născut-o pe cea de-a doua fiică a noastră, Sierra Lynn.

Cum mi-am găsit mama adevărată

Am continuat să obţin câteva informaţii interesându-mă la tribunalul din Alaska, scriind numeroase scrisori la diferite agenţii, precum şi făcând personal cercetări pe computer. Dar totul a fost în zadar. Apoi, spre sfârşitul anului 1995, am făcut un examen medical în urma căruia am descoperit că am o deficienţă la inimă. Aveam numai 29 de ani, iar medicul meu dorea să-mi cunoască antecedentele medicale.

Medicul a făcut o cerere amănunţită, precisă, în care accentua faptul că informaţiile din dosarul meu de înfiere ar putea fi esenţiale pentru bunăstarea sănătăţii mele. După un timp, am primit răspuns. Era decizia judecătorului, care îmi aducea la cunoştinţă faptul că nu considera că starea sănătăţii mele era atât de gravă, încât să necesite deschiderea dosarelor. Eram complet dezamăgit. Însă, câteva săptămâni mai târziu, am primit o altă scrisoare de la un alt judecător. Un ordin judecătoresc îmi garanta accesul la dosarul de înfiere!

Am primit dosarul de înfiere la începutul lunii ianuarie a anului 1996. Am aflat din el numele oraşului natal al mamei şi provenienţa. Am făcut imediat nişte cercetări pe computer la numele Sandra, precum şi la oraşul ei natal şi am găsit şase liste cu numere de telefon. Am decis împreună cu Trina că cel mai bine ar fi să sune ea. La al treilea telefon, o femeie a spus că Sandra este nepoata ei şi i-a dat Trinei numărul ei de telefon.

Telefonul şi surpriza

Când Trina a sunat la numărul respectiv, femeia care a răspuns a refuzat să spună cine este. În cele din urmă, Trina a spus clar ce voia: „Soţul meu s-a născut în Ketchikan, Alaska, pe data de 1 august 1966 şi vreau să ştiu dacă dumneavoastră sunteţi persoana pe care o caut“. A urmat o tăcere lungă, după care, cu o voce tremurândă, femeia i-a cerut Trinei numele şi numărul de telefon, spunând că o va suna ea. Nu mă aşteptam să sune imediat. De aceea, m-am decis să merg la magazin ca să cumpăr câteva lucruri de care aveam nevoie.

Când m-am întors, Trina vorbea la telefon cu ochii scăldaţi în lacrimi. Mi-a întins telefonul. În timp ce eu şi mama ne salutam şi schimbam câteva cuvinte, Trina îmi şoptea insistent: „Te-a dorit cu adevărat“. Mi se rupea inima în timp ce o ascultam pe mama povestindu-mi despre ea. „Vreau să-ţi mulţumesc că mi-ai dat viaţă“, i-am spus. „Am o viaţă frumoasă şi am tot ce-mi trebuie. Am avut părinţi buni şi multă iubire, iar acum am o soţie minunată şi două fiice frumoase. Sunt foarte fericit.“

Ea a început să plângă. În timp ce discutam, mi-a povestit că a fost violată, că a rămas însărcinată şi că a fost constrânsă să mă abandoneze; apoi s-a căsătorit, iar mai târziu, în timp ce era internată în spital ca să se refacă după o operaţie, fiica ei, care era doar un bebeluş, şi mama ei au murit într-un incendiu. A spus că în momentul în care i s-au întâmplat toate acestea credea că Dumnezeu îi luase pe cei care îi erau dragi ca s-o pedepsească fiindcă îşi abandonase fiul. „Nu este aşa“, am spus eu imediat. „Dumnezeu nu acţionează în felul acesta!“ Ea mi-a spus că acum ştia lucrul acesta, întrucât, după acea tragedie, a început „să cerceteze adevărul Bibliei“, iar în prezent „studiază cu regularitate Biblia“.

În momentul acela mi-am zis: „Nu poate fi adevărat“, apoi am întrebat-o: „Cu cine studiezi?“. A urmat o tăcere lungă. După aceea a spus: „Cu Martorii lui Iehova“. Am amuţit de uimire. Cu lacrimi în ochi, am făcut eforturi să pot spune: „Şi eu sunt Martor“. După ce am repetat şi mai clar lucrul acesta, nu mai putea de bucurie. Totul era prea minunat!

Mama a devenit Martoră în 1975, la puţin timp după decesul fetiţei ei. Când soţul ei a început să progreseze pe plan spiritual, i-a vorbit despre mine. El a consolat-o şi i-a spus că mă vor căuta. Dar după puţin timp, soţul ei a murit într-un accident rutier, lăsând-o cu trei copii mici pe care să-i crească. Am discutat ore în şir în serile care au urmat. În cele din urmă ne-am decis să ne întâlnim în Phoenix, Arizona, în a doua săptămână din luna februarie a anului 1996. Mama deja planificase să mă viziteze împreună cu o altă soră creştină.

O întâlnire de neuitat

Am pornit la drum împreună cu Trina, iar pe copii i-am lăsat acasă. În timp ce coboram din avion, am văzut-o pe mama şi, în sfârşit, am putut s-o strâng la piept. În timp ce ne îmbrăţişam, mama mi-a spus că a aşteptat 29 de ani momentul acesta şi că nu-i venea să mă mai lase din braţe. A fost o vizită minunată, în care am schimbat fotografii şi am depănat amintiri. Momentele cele mai importante însă le-au constituit clipele în care şedeam lângă mama la Sala Regatului din Phoenix! Am asistat la întrunire împreună şi am stat unul lângă altul în timp ce cântam melodiile Regatului. Nu voi uita niciodată sentimentul extraordinar pe care l-am avut atunci.

În aprilie 1996 am avut un vizitator din Iowa, pe Laura, sora mea vitregă. Cât de minunat a fost să ne bucurăm împreună de asocierea creştină plină de atât de multă căldură! Am discutat la telefon şi cu cei doi fraţi vitregi ai mei de care am aflat abia acum. Faptul de a fi împreună cu familia este un lucru minunat, însă a fi unit în iubire cu organizaţia lui Iehova este un dar pe care numai minunatul nostru Dumnezeu, Iehova, ni l-ar putea oferi. — Relatată de Dana Folz.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Împreună cu mama mea adevărată