Am semănat cu lacrimi şi secer cu bucurie

„BUCURĂ-TE de pensie în Spania cea însorită!“ Milioane de europeni au răspuns acestei oferte tentante şi s-au mutat acolo. Când am împlinit 59 de ani, m-am decis şi eu să vând totul şi să mă mut din Anglia în Spania. Însă eu aveam în vedere ceva mai mult decât soare şi o viaţă tihnită.

Am ales oraşul Santiago de Compostela — unul dintre oraşele cele mai ploioase din Spania. Am ales acest oraş pentru că obiectivul meu era acela de a sluji ca ministru cu timp integral, nu de a mă odihni la soare. Cu douăzeci şi doi de ani în urmă fusesem obligat de împrejurări să întrerup serviciul de evanghelizare pe care îl efectuam în Spania, unde mersesem să slujesc deoarece acolo era o mai mare nevoie de acest serviciu. Întotdeauna mi-am dorit să mă întorc, iar acum am reuşit în sfârşit.

Dar această schimbare de situaţie nu s-a dovedit a fi atât de uşoară pe cât credeam. Prima lună a fost un coşmar. Nu-mi amintesc să mai fi fost vreodată atât de epuizat. Locuiam într-un apartament situat la etajul cinci al unui bloc în care nu era lift. Zilnic băteam în sus şi-n jos străzile în pantă ale oraşului Santiago, urcând nenumăratele şiruri de scări în străduinţa de a predica vestea bună la cât mai mulţi oameni posibil. După această lună epuizantă au început să mă cuprindă îndoielile. Am luat oare decizia corectă? Eram prea bătrân pentru o astfel de activitate?

Însă, în decursul celei de-a doua luni, am constatat că îmi recăpătasem puterile. Era aproape la fel cum unui alergător de cursă lungă i se reînnoiesc forţele. De fapt, atunci a început una dintre cele mai fericite perioade din viaţa mea. După mulţi ani în care am semănat cu lacrimi, am început să simt bucuria de a secera (Psalmul 126:5). Permiteţi-mi să vă povestesc cum anume.

Un timp al bucuriei

Eu şi Pat, soţia mea, ne-am mutat în Spania în 1961. Pe atunci, activitatea Martorilor lui Iehova nu era recunoscută oficial în această ţară. Cu toate acestea, am fost repartizaţi să efectuăm lucrarea de predicare în însoritul oraş Sevilla, unde nu existau decât aproximativ 25 de vestitori.

Într-o zi, în timp ce eram în minister, am vorbit cu un francez care zugrăvea o casă. În ziua următoare, o doamnă a venit la mine şi la soţia mea şi ne-a întrebat dacă vorbiserăm cu vreun zugrav în ziua precedentă. Ea ne-a spus că bărbatul respectiv era Francisco, soţul ei. El ne descrisese atât de exact, încât soţia lui a putut să ne recunoască imediat. „El este acum acasă. Dacă vreţi, puteţi să-i faceţi o vizită“, ne-a spus ea.

Am acceptat imediat invitaţia, iar după puţin timp întreaga familie studia Biblia împreună cu noi. După o vreme, Francisco s-a întors în Franţa din motive financiare. Eram îngrijoraţi. Oare va pierde legătura cu Martorii? Însă la scurt timp după plecarea lui am primit de la el o scrisoare care ne-a făcut să ne vină inima la loc. El ne-a spus că noul lui şef îl întrebase câte religii existau în Spania.

„Ei bine, există două: catolică şi protestantă“, i-a răspuns Francisco circumspect. Întrucât aici lucrarea noastră încă nu era oficial recunoscută, considera că era neînţelept să spună mai mult.

„Eşti sigur?“, l-a întrebat şeful lui.

„De fapt, în realitate există trei — a răspuns Francisco —, iar eu îi aparţin celei de-a treia, şi anume, Martorii lui Iehova.“

„Excelent“, i-a răspuns şeful. „Eu sunt un slujitor din congregaţia ta!“ Chiar în seara respectivă Francisco s-a dus la întrunirea congregaţiei Martorilor lui Iehova.

În 1963 am fost transferaţi din Sevilla la Valencia, iar după puţin timp, la Barcelona. Acolo am fost instruit ca să slujesc ca ministru itinerant. Apoi am fost trimişi înapoi la Valencia pentru a efectua lucrarea itinerantă în regiunea respectivă. Dar după câţiva ani petrecuţi în acest minunat domeniu de activitate, Pat a început să aibă probleme cu echilibrul. După puţin timp, a avut probleme cu mersul. Aşa a început o perioadă în care am ‘semănat cu lacrimi’. — Psalmul 126:5.

Un timp al lacrimilor

Cu părere de rău, am plecat din Spania pentru a efectua un tratament medical în Anglia. De ce boală suferea Pat? De scleroză în plăci, o boală degenerativă, care face ca, treptat, persoana afectată să devină tot mai neputincioasă. Cu timpul, din cauza efectelor secundare şi a complicaţiilor ivite, poate surveni moartea.

Am trecut printr-o perioadă foarte dificilă, în care a trebuit să ne schimbăm modul de viaţă şi să acceptăm această boală. Dar, în tot acest timp, ne-am convins de adevărul cuvintelor psalmistului: „DOMNUL îl va sprijini pe patul de zăcere [pe oricine acţionează plin de consideraţie faţă de cel umil]“. — Psalmul 41:3.

Timp de aproximativ zece ani ne-am mutat dintr-o casă într-alta. Pat era foarte sensibilă la zgomote, de aceea am căutat un loc optim pentru ea, însă, în cele din urmă, ne-am dat seama că era imposibil să găsim aşa ceva. Pat a trebuit să se obişnuiască să folosească un scaun cu rotile. Deşi putea să gătească şi să facă multe alte treburi, faptul că nu putea să se mişte o deprima. Fiind o persoană foarte activă, handicapul ei fizic a ajuns să fie în permanenţă un stres.

Putere cu lacrimi

Am învăţat cum să o ajut pe Pat să se ridice, să se aşeze, să se îmbrace, să se spele şi să urce sau să coboare din pat. Participarea cu regularitate la întrunirile creştine a fost o adevărată problemă. Trebuia să depunem mari eforturi ca să ne pregătim. Însă ştiam că singura modalitate de a ne menţine tari spiritualiceşte era aceea de a ne asocia cu fraţii creştini.

Timp de 11 ani am îngrijit-o pe Pat acasă, perioadă în care pe parcursul zilei lucram ca desenator tehnic. În cele din urmă ne-am dat seama că, din cauza agravării bolii, ea avea nevoie de o îngrijire specializată, iar eu nu puteam să-i ofer aşa ceva. Aşadar, în cursul săptămânii stătea în spital, iar la sfârşit de săptămână, când o aduceam acasă, o îngrijeam eu.

În fiecare duminică după-amiaza o duceam pe Pat la Întrunirea Biblică şi la Studiul Turnului de veghere, singurele întruniri la care mai putea participa. După întrunire o duceam înapoi la spital. Acest program regulat mă obosea mult, dar merita efortul, deoarece a menţinut-o pe Pat tare din punct de vedere spiritual. Uneori mă întrebam cât voi mai rezista, dar Iehova mi-a dat puterea necesară de a continua. În fiecare sâmbătă dimineaţa, înainte să o aduc pe Pat de la spital, conduceam întrunirea premergătoare lucrării de predicare. În această perioadă dificilă am constatat că participarea la activităţile creştine mă ajută să perseverez.

Între timp, Pat a făcut tot posibilul să predice vestea bună. În spital ea a putut să înceapă două studii biblice cu infirmierele care o îngrijeau. Una dintre ele, pe nume Hazel, a progresat şi a ajuns să se dedice lui Iehova. Din nefericire, Pat nu a putut să asiste la botezul lui Hazel deoarece a murit cu puţin timp înainte, pe data de 8 iulie 1987.

Moartea lui Pat a însemnat uşurare şi durere deopotrivă. Faptul că suferinţa ei a luat sfârşit a fost o uşurare, însă pierderea partenerei mele m-a îndurerat profund. Moartea ei mi-a lăsat sufletul pustiu.

Din nou bucurie

Poate vi se pare ciudat, dar Pat şi cu mine deja stabiliserăm ce urma să fac după moartea ei. Fiindcă amândoi ştiam că nu mai are mult de trăit, am discutat împreună despre modul în care puteam să-i slujesc cel mai bine lui Iehova după moartea ei. Am decis împreună ca eu să mă întorc în Spania, locul unde fusesem repartizaţi să slujim şi de unde am fost obligaţi să plecăm.

După trei luni de la moartea lui Pat m-am prezentat la Biroul filialei Martorilor lui Iehova din Spania ca să mă interesez unde puteam să slujesc cât mai bine. Am fost trimis ca pionier special în bătrânul şi ploiosul oraş Santiago de Compostela.

La scurt timp după aceasta am primit de la Biroul filialei adresa unei persoane interesate pe nume Maximino. În cele din urmă, după trei săptămâni de căutări, l-am găsit acasă. Maximino, care lucra într-un spital ca om de serviciu, primise tractul O viaţă paşnică într-o lume nouă, după care a comandat cartea Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pământa. Când l-am vizitat, el citise deja cartea de trei ori. S-a scuzat că nu citise prea mult din Biblie — ‘partea veche’ numai o dată, iar ‘partea nouă’ de două ori. A făcut toate acestea în timp ce aştepta să fie vizitat de cineva.

El mi-a mai spus că fusese la Sala Regatului cu intenţia de a asista la una dintre întrunirile noastre. Însă, fiind foarte timid, nu intrase în sala de întruniri. Am început un studiu biblic cu el şi chiar din săptămâna respectivă a început să asiste la întruniri. Sorbea adevărul, însă a trebuit să ducă o luptă aprigă împotriva dependenţei de tutun. Cu ajutorul lui Iehova, în cele din urmă a reuşit să renunţe la obiceiul de a fuma, iar acum este un Martor botezat.

După multe lacrimi, mai multă bucurie

După numai un an de la întoarcerea mea în Spania am fost invitat să slujesc din nou ca supraveghetor itinerant. Dar, înainte de a accepta această repartiţie, în viaţa mea s-a produs o schimbare neaşteptată. Am întâlnit-o pe Paquita, o pionieră care slujea lângă Santiago. Ea era o văduvă care slujise de mulţi ani în ministerul cu timp integral. După puţin timp am descoperit că avem multe lucruri în comun. În 1990, exact după şase luni de când începusem lucrarea itinerantă, ne-am căsătorit, fapt care ne-a adus din nou bucurie.

La fel ca mine, Paquita ‘semănase cu lacrimi’. Prima ei repartiţie ca pionier special a fost marcată de o tragedie. În timp ce-şi ducea mobila la Orense, unde urma să fie noua lor locuinţă, soţul ei a murit într-un accident rutier: s-a ciocnit cu un camion care venea din direcţie opusă şi care i-a tăiat calea, trecând pe banda lui. Paquita şi fiica ei în vârstă de zece ani se aflau deja în Orense când au primit vestea despre decesul lui. În pofida uriaşei pierderi suferite, după două zile de la înmormântare, Paquita şi-a început serviciul de pionier, aşa cum fusese planificat.

De-a lungul anilor, Paquita nu a întrerupt ministerul cu timp integral. Apoi a avut parte de o altă tragedie. Un alt accident rutier i-a răpit viaţa fiicei ei, în vârstă de 23 de ani. Durerea pricinuită a fost imensă, fapt care i-a sporit suferinţa. La fel ca înainte, activităţile creştine şi sprijinul primit din partea altor creştini au fost esenţiale pentru restabilirea ei. Am cunoscut-o pe Paquita în 1989, după numai doi ani de la moartea fiicei ei.

Din 1990, anul în care ne-am căsătorit, slujim în Spania în lucrarea itinerantă. Deşi aceşti ultimi câţiva ani care au trecut au constituit una dintre cele mai satisfăcătoare perioade din viaţa noastră, nu regretăm că am trecut prin încercări. Suntem convinşi că ele ne-au modelat în sens pozitiv. — Iacov 1:2–4.

Lecţiile pe care le-am învăţat

Cred că până şi în cele mai grele încercări există ceva pozitiv, deoarece tragem multe învăţăminte din ele. Mai presus de toate, încercările m-au învăţat cât de importantă este empatia, o calitate esenţială pentru un supraveghetor creştin. De exemplu, cu puţin timp în urmă am vorbit cu un frate creştin care are un fiu handicapat. Am înţeles perfect eforturile uriaşe pe care le face în fiecare săptămână ca să-şi ia fiul la toate întrunirile. După discuţia avută, mi-a mulţumit şi mi-a spus că a fost prima dată când cineva înţelegea pe deplin greutăţile cu care se confruntau el şi soţia lui.

O altă lecţie valoroasă pe care am învăţat-o a fost aceea de a mă bizui pe Iehova. Când toate merg bine, avem tendinţa de a ne baza pe propria noastră putere şi capacitate. Însă, atunci când an de an te confrunţi cu o încercare grea pe care nu o poţi depăşi prin forţe proprii, înveţi să te bizui pe Iehova (Psalmul 55:22). Mâna lui Dumnezeu m-a susţinut şi mi-a dat putere să continuu.

Desigur, aceasta nu înseamnă că mi-a fost întotdeauna uşor. Trebuie să recunosc că, în perioada în care soţia mea era bolnavă, uneori mă înfuriam şi mă descurajam din cauza situaţiei în care mă aflam, şi aceasta îndeosebi când eram obosit. După aceea, mă simţeam vinovat pentru ceea ce simţeam. Am vorbit despre aceasta cu un bătrân de congregaţie plin de compasiune, care era un specialist experimentat în tratarea persoanelor ce suferă de o boală cronică. El m-a asigurat că mă descurcam bine, având în vedere situaţia în care mă aflam, şi că este foarte firesc ca un om imperfect să greşească în felul acesta atunci când este stresat un timp îndelungat.

Deşi, în prezent, Paquita şi cu mine avem mari bucurii în serviciul cu timp integral, întotdeauna vom aprecia la justa lor valoare binecuvântările de care avem parte. Iehova ne-a răsplătit în multe feluri şi ne-a încredinţat o lucrare care ne aduce multe satisfacţii şi pe care putem s-o efectuăm împreună. De-a lungul anilor, amândoi am semănat cu lacrimi, dar acum, graţie lui Iehova, secerăm cu strigăte de bucurie. — Relatată de Raymond Kirkup.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Împreună cu Paquita ne bucurăm în minister.