„Întrucât avem acest minister, . . . noi nu renunţăm“

RELATATĂ DE RONALD TAYLOR

În vara anului 1963, am ajuns pe neaşteptate în situaţia de a lupta să-mi salvez viaţa. În timp ce mergeam prin apă de-a lungul ţărmului, am călcat fără să-mi dau seama într-o groapă şi m-am trezit că mă afund într-o apă foarte adâncă. Neştiind să înot, era cât pe ce să mă înec la numai câţiva metri de ţărm. Mă scufundasem deja de trei ori şi înghiţisem o cantitate considerabilă de apă de mare, când un prieten a observat situaţia critică în care mă aflam şi m-a tras la mal. Graţie unei prompte respiraţii artificiale, am scăpat cu viaţă.

NU ERA pentru prima dată că ajungeam să apreciez importanţa faptului de a nu renunţa niciodată, chiar dacă o situaţie părea fără ieşire. Încă din copilărie a trebuit să lupt pentru viaţa mea spirituală.

Am venit pentru prima dată în contact cu adevărul creştin în zilele întunecate ale celui de-al doilea război mondial. Eram unul dintre miile de copii care fuseseră evacuaţi din Londra pentru a fi puşi la adăpost de pericolul atacurilor aeriene cu bombe. Dat fiind că nu aveam decât 12 ani, războiul nu a însemnat, în realitate, prea mult pentru mine; a fost aproape ca o aventură.

Un cuplu în vârstă din Weston-super-Mare, localitate aflată în sud-vestul Angliei, m-a luat ca să aibă grijă de mine. La puţin timp după sosirea mea în locuinţa lor, au început să ne viziteze câţiva miniştri pionieri. Era familia Hargreaves; toţi cei patru membri ai acesteia — Reg, Mabs, Pamela şi Valeri — erau pionieri speciali. Părinţii mei adoptivi au acceptat adevărul, iar după studierea cărţii Harfa lui Dumnezeu, am luat şi eu decizia să-i slujesc lui Iehova. După numai şase săptămâni, am fost invitat să particip în lucrarea de predicare.

Îmi amintesc şi acum de acea primă zi în care am ieşit în serviciul de teren. Fără nici o altă pregătire, mi s-au dat câteva broşuri şi mi s-a spus: „Lucrezi pe partea aceea a străzii, în jos“. Şi aşa am petrecut prima mea zi în lucrarea de predicare. Pe atunci, se foloseau deseori în predicare înregistrări pentru fonograf care conţineau nişte predici pline de vigoare. Pentru mine, cele mai fericite momente erau acelea în care puteam duce fonograful din casă în casă pentru audierea predicilor înregistrate. Consideram că este un adevărat privilegiu să fiu folosit în felul acesta.

Am depus foarte multă mărturie la şcoală şi îmi aduc aminte că i-am plasat directorului mai multe volume care tratau teme biblice. La vârsta de 13 ani m-am botezat la o adunare ţinută în apropiere, la Bath. Un alt congres pe care nu-l voi uita niciodată, ţinut în perioada războiului, a fost cel de la Leicester, din 1941, care s-a ţinut în De Montfort Hall. Am urcat şi eu pe podium ca să primesc un exemplar al cărţii Children (Copii), care conţinea un mesaj personal din partea fratelui Rutherford, preşedintele de atunci al Societăţii Watch Tower. Cuvântarea însufleţitoare adresată tuturor tinerilor prezenţi mi-a întărit dorinţa de a-i sluji lui Iehova pentru totdeauna.

Astfel am petrecut doi ani fericiţi, crescând în adevăr împreună cu părinţii mei adoptivi. Însă, la vârsta de 14 ani a trebuit să mă întorc la Londra şi să încep lucrul pentru a-mi câştiga existenţa. Cu toate că eram din nou împreună cu familia mea, acum trebuia să stau pe propriile mele picioare din punct de vedere spiritual, deoarece nici unul dintre cei de-acasă nu mi-a împărtăşit convingerile. Nu peste mult timp, Iehova mi-a furnizat ajutorul de care aveam nevoie. După numai trei săptămâni de la sosirea mea la Londra, un frate mi-a făcut o vizită acasă pentru a-i cere permisiunea tatălui meu să mă ia la Sala Regatului din localitate. Acest frate era John Barr, care actualmente este membru al Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova. El a devenit unul dintre „taţii“ mei spirituali pe parcursul acelor ani critici ai adolescenţei. — Matei 19:29.

Am început să asist la întrunirile congregaţiei Paddington, care aveau loc în Craven Terrace, aproape de Casa Betel din Londra. Întrucât eram un orfan spiritual, un frate uns în vârstă, „papa“ Humphreys, a fost desemnat să se ocupe în mod special de mine. A fost desigur o mare binecuvântare faptul că puteam să mă asociez cu un mare număr de creştini unşi, fraţi şi surori, care slujeau în acea congregaţie. Aceia dintre noi care aveam speranţă pământească — numiţi ionadabi — eram puţini la număr. De fapt, la studiul de carte al congregaţiei la care participam, eu eram singurul „ionadab“. Deşi nu prea am avut parte de asociere cu cei de vârsta mea, am învăţat multe lecţii folositoare din această preţioasă colaborare cu fraţi maturi. Probabil că cea mai importantă dintre toate a fost aceea de a nu abandona niciodată serviciul lui Iehova.

În acele zile, obişnuiam să dedicăm tot sfârşitul de săptămână activităţii de predicare. Eu aveam sarcina de a mă îngriji de „maşina sonoră“, care era de fapt o tricicletă adaptată pentru a purta echipamentul de sonorizare şi o baterie de automobil. În fiecare sâmbătă, mă urcam pe tricicletă şi mă duceam la diferite colţuri de stradă, unde prezentam câteva bucăţi muzicale înregistrate pe fonograf, după care urma una dintre cuvântările fratelui Rutherford. De asemenea, ziua de sâmbătă era folosită pentru efectuarea lucrării stradale, în care ne foloseam de sacoşele noastre speciale cu reviste. Ziua de duminică era destinată lucrării din casă în casă, în cadrul căreia ofeream broşuri şi cărţi legate.

Asocierea cu fraţi zeloşi mai în vârstă mi-a stârnit dorinţa de a face pionierat. Această dorinţă mi-a fost întărită atunci când am ascultat cuvântările adresate pionierilor la congresele de district. Un congres care a avut un efect profund asupra vieţii mele a fost cel ţinut în 1947 la Earl’s Court, Londra. Două luni mai târziu, m-am înscris în serviciul de pionier, iar de atunci încoace m-am străduit să menţin spiritul de pionier. Bucuria pe care am simţit-o conducând studii biblice cu persoane care făceau progrese m-a ajutat să repet faptul că aceasta era decizia corectă.

O mireasă spaniolă şi o numire în Spania

În anul 1957, în timp ce făceam încă pionierat ca membru al congregaţiei Paddington, am întâlnit o soră încântătoare, originară din Spania, pe nume Rafaela. După câteva luni, ne-am căsătorit. Obiectivul nostru era să facem împreună pionierat, dar ne-am dus mai întâi la Madrid, astfel încât i-am putut cunoaşte pe părinţii Rafaelei. A fost o vizită care mi-a schimbat viaţa. În timp ce mă aflam la Madrid, fratele Ray Dusinberre, supraveghetorul filialei din Spania, m-a întrebat dacă nu ne-am gândit să slujim în Spania, unde era foarte mare nevoie de fraţi cu experienţă.

Cum am fi putut refuza o asemenea invitaţie? Astfel, în 1958, ne-am început împreună serviciul cu timp integral în Spania. Pe atunci, această ţară se afla sub guvernarea lui Franco, iar activitatea noastră nu era recunoscută în mod legal, ceea ce făcea ca lucrarea de predicare să fie foarte dificilă. În plus, în primii doi ani a trebuit să lupt pentru a învăţa limba spaniolă. Din nou, nu era cazul să renunţ, cu toate că am plâns de mai multe ori din cauza frustrării resimţite fiindcă nu puteam să comunic cu fraţii din congregaţie.

Nevoia de supraveghetori era atât de mare, încât, deşi abia puteam vorbi puţin limba spaniolă, în decurs de o lună eram deja supraveghetor al unui mic grup. Deoarece lucrarea noastră era clandestină, eram organizaţi în grupuri mici, care cuprindeau între 15 şi 20 de vestitori şi funcţionau mai mult sau mai puţin ca nişte mici congregaţii. La început, faptul de a conduce întrunirile îmi punea nervii la încercare, deoarece nu reuşeam să înţeleg întotdeauna răspunsurile date de auditoriu. Însă soţia mea se aşeza în spate şi, dacă observa că eram în încurcătură, îmi făcea un semn discret cu capul pentru a confirma că răspunsul era corect.

Nu am înclinaţii la limbi şi nu o dată am dorit să mă întorc în Anglia, unde puteam face toate lucrurile mult mai uşor. Cu toate acestea, încă de la început, iubirea şi prietenia manifestate de fraţii şi surorile noastre dragi din Spania au compensat frustrările mele în privinţa limbii. Iar Iehova m-a binecuvântat cu privilegii speciale care făceau să pară că toate acestea merită osteneala. În 1958, am fost invitat să asist la congresul internaţional de la New York, ca delegat al Spaniei. Apoi, în 1962, am primit o instruire preţioasă în cadrul Şcolii pentru Ministerul Regatului, care a fost organizată pentru noi la Tanger, în Maroc.

O altă problemă cu care m-am confruntat, în afară de cea a limbii, a fost grija permanentă de a nu fi arestaţi de poliţie. Ca străin, ştiam că faptul de a fi arestat însemna expulzare imediată. Pentru a reduce riscurile, lucram în doi. În timp ce unul depunea mărturie, celălalt era atent la orice eventual pericol. După ce vizitam unul sau două apartamente, deseori de la ultimul etaj al unui bloc, ne duceam cu două sau trei blocuri mai departe şi vizitam alte două sau trei locuinţe. Foloseam foarte mult Biblia şi nu duceam cu noi decât câteva broşuri ascunse în palton, pentru a le oferi persoanelor interesate.

După ce am petrecut un an la Madrid, am fost repartizaţi la Vigo, un oraş mare din nord-vestul Spaniei, unde nu existau deloc Martori. Societatea ne-a sfătuit ca, timp de aproape o lună, soţia mea să efectueze cea mai mare parte a mărturiei — pentru a da impresia că eram în vizită ca turişti. În pofida acestei metode pline de precauţie, predicarea noastră a atras atenţia. În decurs de o lună, unii preoţi catolici au început să ne acuze în emisiunile de la radio. Ei îşi avertizau enoriaşii că un cuplu căsătorit umbla din casă în casă discutând despre Biblie, care era pe timpul acela o carte aproape proscrisă. „Cuplul căutat“ de poliţie consta dintr-un străin şi soţia sa spaniolă, care întreţinea aproape singură toată conversaţia!

Preoţii au declarat că simplul fapt de a vorbi cu acest cuplu periculos constituia un păcat care putea fi iertat numai dacă era mărturisit imediat unui preot. Şi, aşa cum era de aşteptat, la încheierea unei conversaţii plăcute cu o doamnă, aceasta s-a scuzat, spunându-ne că va trebui să meargă să se confeseze. După ce am plecat de la locuinţa ei, am văzut-o grăbindu-se spre biserică.

Expulzarea

După numai două luni de la sosirea noastră la Vigo, am fost prinşi de poliţie. Poliţistul care ne-a arestat a manifestat înţelegere faţă de noi şi nu ne-a pus cătuşele în timp ce ne conducea la secţia de poliţie. La secţie am întâlnit o figură cunoscută: o dactilografă căreia îi depusesem recent mărturie. Era vizibil jenată să ne vadă trataţi ca nişte criminali şi s-a grăbit să ne asigure că nu ne adusese nici o învinuire. Totuşi, am fost acuzaţi că punem în pericol „unitatea spirituală a Spaniei“ şi, după şase săptămâni, am fost expulzaţi.

Era un pas înapoi, dar noi nu aveam de gând să renunţăm. Era încă mult de lucru în Peninsula Iberică. După ce am stat trei luni la Tanger, am fost repartizaţi în Gibraltar — un alt teritoriu nelucrat. Aşa cum spunea apostolul Pavel, dacă ne preţuim ministerul, vom continua să lucrăm şi vom fi răsplătiţi (2 Corinteni 4:1, 7, 8). Aşa au stat lucrurile şi în cazul nostru. Chiar la prima locuinţă pe care am vizitat-o în Gibraltar, am început un studiu biblic cu o familie întreagă. În scurt timp, fiecare dintre noi conducea 17 studii. Multe dintre persoanele cu care am studiat au devenit Martori, iar în decurs de doi ani s-a format aici o congregaţie alcătuită din 25 de vestitori.

Dar, la fel ca în Vigo, clerul a început o campanie împotriva noastră. Episcopul anglican al Gibraltarului l-a avertizat pe şeful poliţiei că eram „persoane indezirabile“, iar în cele din urmă, presiunile exercitate de acesta au dat rezultate. În ianuarie 1962 am fost expulzaţi şi din Gibraltar. Unde să ne ducem în continuare? Nevoia de lucrători era încă mare în Spania, aşa că ne-am întors aici, sperând că dosarul nostru precedent nu mai era în atenţia poliţiei.

Noua noastră reşedinţă a fost însoritul oraş Sevilla. Aici am avut bucuria să colaborăm îndeaproape cu un alt cuplu de pionieri, Ray şi Pat Kirkup. Cu toate că Sevilla avea o jumătate de milion de locuitori, nu existau aici decât 21 de vestitori, aşa că era mult de lucru. În prezent, aici există 15 congregaţii, având 1 500 de vestitori. Un an mai târziu, am avut o surpriză plăcută: am fost invitaţi să slujim în lucrarea itinerantă din zona oraşului Barcelona.

Lucrarea de circumscripţie într-o ţară în care lucrarea noastră nu era recunoscută legal era puţin diferită. În fiecare săptămână vizitam grupuri mici, majoritatea acestora având foarte puţini fraţi capabili. Aceşti fraţi care lucrau cu asiduitate aveau nevoie de toată instruirea şi de tot sprijinul pe care li-l puteam acorda noi. Ne-a plăcut această numire! După ce petrecuserăm câţiva ani în regiuni în care existau foarte puţini Martori sau nu existau deloc, eram încântaţi să vizităm atât de mulţi fraţi şi surori! În plus, lucrarea de predicare era mai uşor de efectuat la Barcelona, iar multe persoane doreau să studieze Biblia.

Lupta cu depresia

După numai şase luni însă, viaţa mea s-a schimbat dramatic. Prima noastră vacanţă petrecută pe ţărmul mării aproape că s-a transformat într-o tragedie din cauza accidentului pe care l-am descris la început. Fiziceşte, m-am refăcut foarte repede în urma şocului produs de faptul că era gata să mă înec, însă incidentul mi-a lăsat urme de neşters asupra sistemului nervos.

Timp de câteva luni, m-am străduit din toate puterile să continuu lucrarea de circumscripţie, dar, în cele din urmă, a trebuit să mă întorc în Anglia pentru a urma un tratament medical. După doi ani, m-am refăcut destul de bine pentru a putea să ne reîntoarcem în Spania, unde ne-am reluat lucrarea itinerantă. Cu toate acestea, nu a fost decât pentru scurt timp. Părinţii soţiei mele s-au îmbolnăvit grav, iar noi a trebuit să părăsim serviciul cu timp integral pentru a-i îngriji.

Viaţa a devenit şi mai dificilă după ce, în 1968, am suferit o depresie nervoasă gravă. Existau momente când atât Rafaela, cât şi eu credeam că nu mă voi reface niciodată. Era ca şi cum m-aş fi înecat din nou, dar într-un mod diferit! Pe lângă faptul că mă făcea să fiu copleşit de sentimente negative, depresia îmi răpea toată puterea. Aveam crize de epuizare totală, care mă obligau să mă odihnesc aproape tot timpul. Pe vremea aceea, nu toţi fraţii înţelegeau acest gen de probleme; fireşte, ştiam că Iehova le înţelegea. A fost o mare satisfacţie pentru mine să citesc în revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă! acele minunate articole care s-au dovedit a fi pline de înţelegere şi utile pentru cei deprimaţi.

Pe tot parcursul acestei perioade dificile, soţia mea a fost o sursă permanentă de încurajare. Faptul de a înfrunta problemele împreună întăreşte, într-adevăr, legătura conjugală. Părinţii Rafaelei au murit şi, după 12 ani, starea sănătăţii mele s-a ameliorat în aşa măsură, încât am considerat că ne puteam întoarce în serviciul cu timpul integral. În 1981, spre surprinderea şi încântarea noastră, am fost invitaţi din nou să servim în lucrarea de circumscripţie.

În Spania avuseseră loc schimbări teocratice foarte mari de la experienţa noastră anterioară din ministerul itinerant. Acum predicarea era liberă, aşa încât a trebuit să mă familiarizez cu noile condiţii. Totuşi, faptul de a sluji iarăşi ca supraveghetor de circumscripţie a fost un mare privilegiu. Faptul de a fi făcut pionierat în pofida condiţiilor dificile ne-a permis să-i încurajăm pe pionierii care se confruntau cu probleme. Şi, nu de puţine ori, am reuşit să-i ajutăm şi pe alţii să intre în rândurile pionierilor.

După 11 ani petrecuţi în lucrarea itinerantă la Madrid şi Barcelona, problemele noastre de sănătate au făcut necesară o nouă schimbare a repartiţiei. Am fost numiţi pionieri speciali la Salamanca, unde puteam fi de folos ca bătrân. Imediat, fraţii din Salamanca ne-au făcut să ne simţim ca acasă. După un an, o altă problemă avea să ne pună la încercare perseverenţa.

În mod inexplicabil, Rafaela s-a anemiat foarte mult, iar analizele au scos la iveală faptul că avea cancer la colon. Acum, eu trebuia să fiu cel tare şi să-i dau soţiei mele tot sprijinul posibil. Prima noastră reacţie a fost un refuz de a crede, urmat apoi de teamă. Oare avea să supravieţuiască Rafaela acestei boli? În momente ca acestea, încrederea deplină în Iehova este aceea care ne ajută să continuăm. Sunt bucuros să spun că Rafaela a suportat cu succes intervenţia chirurgicală şi sperăm ca boala să nu recidiveze.

Cu toate că, în cei 36 de ani petrecuţi în Spania, am avut suişurile şi coborâşurile noastre, parcurgerea acestei perioade de creştere spirituală a fost emoţionantă. Am văzut cum micul grup de 800 de vestitori, câţi erau în 1958, a crescut, devenind în prezent o armată de peste 100 000 de vestitori. Dificultăţile au fost depăşite de numeroasele noastre bucurii, cum ar fi faptul de a-i ajuta pe alţii să accepte adevărul şi să se maturizeze pe plan spiritual, faptul de a colabora ca soţ şi soţie, precum şi sentimentul că ne-am folosit viaţa în cel mai bun mod posibil.

Pavel spune în a doua sa scrisoare către Corinteni: „Întrucât avem acest minister potrivit îndurării care ne-a fost arătată, noi nu renunţăm“ (2 Corinteni 4:1, NW). Privind în urmă, cred că în viaţa mea au existat mai mulţi factori care m-au ajutat să nu renunţ. Un fundament excelent a fost pus de exemplul unor fraţi unşi fideli, care s-au ocupat de mine în timpul anilor de formare a personalităţii mele. Faptul de a avea un partener care împărtăşeşte aceleaşi obiective spirituale constituie un minunat ajutor; când am suferit de depresie, Rafaela m-a încurajat, iar eu am făcut acelaşi lucru pentru ea. A avea simţul umorului constituie, de asemenea, o mare calitate. Faptul de a putea să râdem împreună cu fraţii — şi să râdem de noi înşine — ne ajută, într-un fel, ca problemele să ni se pară mai puţin copleşitoare.

Dar, pentru a persevera în faţa încercărilor, este necesară, mai presus de orice, forţa pe care o dă Iehova. Îmi amintesc întotdeauna de cuvintele lui Pavel: „Am vigoare pentru toate lucrurile, datorită aceluia care îmi dă putere“. Avându-l pe Iehova alături de noi, nu trebuie să renunţăm niciodată! — Filipeni 4:13, NW.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Ronald şi Rafaela Taylor în 1958

[Legenda fotografiilor de la paginile 24, 25]

Întrunire ţinută în Spania, sub interdicţie (1969)