Parcul Naţional Everglades: Un strigăt disperat din pustietate

ANUAL, aproape un milion de vizitatori se revarsă spre acest uluitor paradis tropical pentru a vedea minunile extraordinare ale lucrării Marelui Creator. Aici nu există canioane foarte adânci sau stânci abrupte ce ajung până la nori, în faţa cărora să rămâi încremenit, nici cascade măreţe pe care să le fotografiezi, nici elani rătăcitori sau urşi grizzly ce se mişcă agale, pe care să-i admiri de la distanţă. În schimb, Parcul Naţional Everglades, aflat în Florida, este primul parc naţional din lume, înfiinţat mai degrabă pentru abundenţa lui biologică decât pentru peisaje care-ţi taie respiraţia.

Deoarece o parte este păşune semiaridă, iar restul, mlaştină tropicală, a fost denumit un „râu de verdeaţă“. Pentru locuitorii lui, viaţa îşi urmează de secole cursul ei normal. Aligatori cu o lungime de aproape 3 metri stau tolăniţi la soare într-o căldură umedă, cu un ochi deschis pentru a ochi următoarea pradă uriaşă. Noaptea, mlaştina răsună de urletele lor, iar pământul se cutremură în timp ce aceştia îşi desfăşoară ritualurile de împerechere. Broaşte ţestoase uriaşe îşi croiesc drum anevoie prin iarbă în căutare de hrană. Vidre iuţi şi jucăuşe locuiesc în acelaşi habitat. În mâlul moale pot fi văzute urmele proaspete ale pumelor aflate în căutarea prăzii. Cerbii cu coadă albă trebuie să fie vigilenţi tot timpul, deoarece pumele nu pierd niciodată ocazia de a se ospăta din ei. Ratonii, fotografiaţi adesea spălându-şi hrana în râurile din împrejurimi, se simt ca la ei acasă în Everglades, unde găsesc hrană din abundenţă.

De asemenea, există viaţă din belşug care trece aproape neobservată de vizitatorii Parcului Everglades. Broaşte de multe soiuri stau camuflate în frunzele de pe pământ, în frunzele de nuferi şi în frumoasele zambile de apă din canalele artificiale. Melcii de apă dulce (Viviparus contectus), nişte moluşte de mărimea mingii de golf, se târăsc într-adevăr ca melcul printre plantele acvatice, fiind prevăzuţi cu branhii şi cu un plămân simplu, care le permite să respire şi în apă, şi la suprafaţa ei. Apele mai puţin adânci mişună de raci împlătoşaţi, crabi şi peşti de multe feluri. Există o sumedenie de şerpi, insecte şi târâtoare, care aşteaptă cu toţii să mănânce sau să fie mâncaţi.

Printre creaturile înaripate se pot vedea frumoşii lopătari roz, ibişi şi egrete albe ca zăpada care se învârtesc deasupra, în timp ce partenerii lor şi-au abandonat poate zborul pentru a încălzi ouăle cu viitorii lor puişori. Imaginea oferită de albastrul închis al stârcilor, care zboară prea repede ca să poată fi număraţi, nu se va şterge uşor din memorie. Pescăruşi de mare, pelicani şi găinuşe purpurii împart cerul împreună cu maiestuosul vultur pleşuv, simbolul naţional al Americii.

Apoi este cormoranul cu gâtul lung şi anhinga, sau pasărea-gât-de-şarpe, care a primit această denumire deoarece, atunci când îşi întinde peste apă gâtul lung în formă de S, seamănă mai degrabă cu o reptilă decât cu o pasăre. Ambele soiuri de păsări, lacome din fire, se iau la întrecere după hrană în apele mai puţin adânci din Everglades. Când sunt ude, ambele îşi întind aripile şi îşi înfoiază coada, creând o expoziţie plină de culoare de parcă ar sta să fie pozate. Păsările se avântă în zbor numai atunci când penele sunt uscate complet.

Şi, pentru a nu fi trecut cu vederea, cocorul cârstei îi va speria pe vizitatori cu strigătele lui stridente. Această pasăre mare, cu picăţele cafenii şi albe, a primit denumirea de pasărea plângăreaţă, deoarece scoate nişte sunete care seamănă cu cele ale unui om îndurerat ce plânge în disperare. Gaia melcilor — o pasăre de pradă rară, aflată pe cale de dispariţie, de mărimea unui corb şi a cărei supravieţuire depinde de existenţa melcului de apă dulce — este o privelişte de neuitat pentru spectatori. Dacă îşi vor ridica privirile, vizitatorii se vor minuna de imensa aglomerare de păsări cocoţate în stejarii maiestuoşi, plini de frunze lucioase veşnic verzi şi împodobiţi cu fire de muşchi spaniol. Florile verzi şi roşii care atârnă din lianele plăpânde încolăcite în jurul copacilor se contopesc cu culorile păsărilor. Aici, vizitatorii vor uita în ce ţară şi pe ce continent se află. Ah, aici este o lume unică, un adevărat paradis natural şi admirabil.

În sfârşit, întâlnim apele puţin adânci şi rogozul auriu, semnătura inconfundabilă a regiunii Everglades. Cât vezi cu ochii se întinde acest tăcut râu de verdeaţă sclipitor, ce pare la fel de neted ca tăblia unei mese, înclinat spre sud cu mai puţin de 4 cm/km. Imperceptibilă, aparent fără unduiri, apa curge domol spre mare. Apa este însuşi sufletul Parcului Everglades; fără ea, Glades ar înceta să mai existe.

În primele decenii ale acestui secol, înainte ca Everglades să fie deteriorat atât de grosolan de mâna omului, această mare de verdeaţă măsura 80 de kilometri de la est la vest şi se întindea pe o distanţă de 500 de kilometri de la fluviul Kissimmee la golful Florida. Un bărbat de talie mijlocie ar putea străbate prin apă această distanţă fără să-şi ude umerii. Bărci cu aeromotor brăzdează suprafaţa apelor puţin adânci prin iarba înaltă şi aurie, cu viteze care-ţi întorc stomacul pe dos, oferindu-le turiştilor biciuiţi de vânt cea mai palpitantă experienţă din viaţa lor. De generaţii, pescarii vin să pescuiască bibani şi alţi peşti de apă dulce şi sărată.

Un strigăt disperat după ajutor

Pe la începutul secolului nostru, politicienii şi antreprenorii din Florida au considerat că Everglades este o mocirlă cu creaturi nedorite, care ar trebui înlăturate pentru a face loc noilor proprietăţi imobiliare, extinderii urbane şi dezvoltării agricole. Sloganul lor a devenit „Stăviliţi-l, îndiguiţi-l, asanaţi-l, deviaţi-l“. În 1905, înainte de a fi ales guvernator al Floridei, N. B. Broward a jurat că va scoate ultima picătură de apă din această „mlaştină distrusă de molimă“.

Acestea nu au fost simple promisiuni. Au fost aduse excavatoare enorme şi utilaje pentru dragare. Sub îndrumarea şi supravegherea Corpului de Ingineri al Armatei Americane, au fost săpaţi 90 de kilometri de canaluri cu o adâncime de 9 metri, ocazie cu care s-au distrus peste un milion de metri pătraţi de mlaştină. S-au construit diguri enorme, baraje şi staţii de pompare, în timp ce tot mai multe canale şi şosele străbăteau dintr-o parte într-alta regiunea Everglades. Preţioasele ape dătătoare de viaţă au fost deviate din acest ţinut plin cu viaţă pentru a iriga marile terenuri agricole de curând formate. Oraşele de pe litoral s-au extins şi ele spre vest, acaparând o mare parte din Everglades pentru a construi complexe de locuinţe enorme, autostrăzi, centre comerciale şi terenuri de golf.

Deşi în 1947 o parte din Everglades a fost declarată parc naţional, asanarea şi devierea apelor a continuat într-un ritm dezastruos. Ecologii sunt de părere că asanarea regiunii Everglades, pentru care s-au cheltuit milioane de dolari, a fost o greşeală enormă. Puţini şi-au dat seama că devierea cursului apei va avea un impact devastator asupra vieţii din Everglades. Numai după zeci de ani stricăciunile au devenit evidente.

La jumătatea anilor ’80 însă, ecologii şi biologii au tras semnalul de alarmă anunţând că Everglades este pe moarte. Se părea că orice făptură vie se tânguia şi striga după ajutor. Ochiurile de apă în care trăiau aligatorii au început să sece în timpul secetelor. Când au venit ploile, iar unele suprafeţe au fost inundate, cuiburile şi ouăle lor au fost luate de ape. În prezent, numărul lor se micşorează în mod drastic. Potrivit unor rapoarte, aligatorii îşi mănâncă puii. Păsările de baltă exotice din acea zonă, care numărau cândva peste un milion de exemplare, s-au redus la mii, scăzând cu 90 la sută. Frumoşii lopătari roz, care odinioară întunecau zările când se întorceau în coloniile lor, s-au redus doar la câţiva. Începând din anii ‘60, numărul tantalului american a scăzut de la 6 000 de exemplare care cuibăreau la numai 500, fiind ameninţată supravieţuirea speciei. Totodată, sunt ameninţate şi bogatele pepiniere pentru industria de moluşte a statului. Populaţia tuturor celorlalte vertebrate, de la cerbi până la broaşte ţestoase, a scăzut cu 75 până la 95 la sută, a informat un biolog.

Odată cu progresul constant şi rapid al agriculturii şi al altor activităţi ale omului şi-au făcut apariţia poluanţii proveniţi din scurgerile de îngrăşăminte chimice şi pesticide, care au contaminat treptat apa şi solul. Au fost depistate cantităţi mari de mercur la toate nivelurile lanţului trofic, începând cu peştii din mlaştini şi terminând cu ratonii, aligatorii şi broaştele ţestoase. Pescarilor li se recomandă să nu consume bibanul şi somnul din anumite ape în care s-a infiltrat mercur din sol. Panterele au fost şi ele victime ale invaziei omului, fiind ucise nu numai de intoxicaţia cu mercur, ci şi de braconieri. Acest animal este atât de ameninţat cu dispariţia, încât se crede că în parc mai există 10 exemplare, iar în întregul stat numărul lor este mai mic de 30. Mai multe plante care cresc numai în Everglades sunt şi ele la un pas de dispariţie.

Unii observatori şi ecologi cred că Everglades a ajuns în punctul de unde nu se mai poate întoarce. Funcţionari ai parcului şi oficialităţi guvernamentale, precum şi numeroşi ecologi cred însă că, dacă statul şi organizaţiile federale vor aloca fonduri şi vor lua măsuri rapide, Everglades va putea fi salvat. „Nimeni nu ştie cu exactitate în ce moment ceva aşa de mare şi de complex va ajunge în punctul de unde nu se mai poate întoarce, a spus un funcţionar. Poate că s-a şi întâmplat deja.“ Biologul John Ogden recunoaşte că nu sunt prea multe şanse de a recupera regiunea Everglades, însă el este optimist. „Trebuie să fiu, a spus el. Alternativa este un deşert biologic, cu o rămăşiţă de parc cu câţiva aligatori într-o parte, cu câteva cuiburi de păsări în altă parte şi cu un frumos muzeu cu o panteră împăiată în mijloc.“

Protestul funcţionarilor din Florida, precum şi al biologilor şi al ecologilor din întreaga ţară a fost auzit de funcţionarii federali şi de politicienii din Washington, inclusiv de preşedintele şi de vicepreşedintele Statelor Unite. În prezent, acest proiect se află din nou pe masa de lucru a Corpului de Ingineri al Armatei Americane, ai căror predecesori au făcut o treabă de mântuială cu ani în urmă. Viziunea lor complet diferită este aceea de a salva Everglades şi viaţa de aici în loc de a-l asana, îndigui şi devia.

Este lesne de înţeles, chestiunea cea mai critică este apa. „Temelia succesului este o apă mai curată, şi aceasta din abundenţă“, scria U.S.News & World Report, iar „belşugul de apă nu poate fi asigurat decât dacă se reduce apa furnizată pentru terenurile agricole sau pentru zonele urbane. Foarte probabil, ţinta sunt plantaţiile de trestie-de-zahăr şi fermele de zarzavaturi din sudul Floridei. Repartizarea cotelor de apă va fi o sarcină dificilă, însă noi am dat destulă apă şi nu mai putem da deloc“, a declarat directorul Parcului Everglades, Robert Chandler. „Păstrarea ei trebuie privită cu seriozitate“, a spus el. Susţinătorii planului de recuperare a regiunii Everglades se tem că cei care se vor opune cel mai mult proiectului vor fi cultivatorii de trestie-de-zahăr din Florida şi fermierii care deţin mari proprietăţi în Everglades. Cu preţul vieţii din Everglades, cantităţi enorme de apă sunt sifonate pentru a satisface necesităţile acestor fermieri.

Recuperarea şi salvarea regiunii Everglades va fi cel mai îndrăzneţ şi cel mai costisitor plan de recuperare din istorie. „Aceasta atrage după sine o groază de bani, o groază de terenuri şi refacerea ecosistemului la o scară nemaiîntâlnită până în prezent“, a afirmat funcţionarul care se ocupă de proiectul Everglades la World Wildlife Fund. „În decursul următorilor 15 până la 20 de ani, cu suma de aproximativ 2 miliarde de dolari, explica revista Science, Corpul de Ingineri al Armatei Americane şi guvernul statului Florida, precum şi alte organizaţii federale îşi propun să sistematizeze întregul ecosistem al regiunii Everglades, Florida, care cuprinde 14 000 de kilometri pătraţi de mlaştini şi canale navigabile construite.“

În plus, planul pretinde cumpărarea a aproximativ 40 000 de hectare de teren agricol lângă lacul Okeechobee şi transformarea lui în teren mlăştinos care va filtra agenţii poluanţi ce se scurg de pe terenurile agricole rămase. Cultivatorii de trestie-de-zahăr protestează cu vehemenţă împotriva unei posibile reduceri a subvenţiei federale acordate industriei cu un cent la o livră de zahăr, cu scopul de a se aduna bani pentru curăţarea regiunii Everglades. „Refacerea trebuie plătită de cei care au beneficiat cel mai mult de pe urma distrugerii acestei regiuni: cultivatorii de trestie-de-zahăr din Florida şi fabricanţii“, se spunea într-un editorial al ziarului USA Today. S-a estimat că taxa de un cent la o livră impusă zahărului din Florida va produce 35 de milioane de dolari pe an.

Se crede că lupta dintre fermieri şi cultivatorii de trestie-de-zahăr pe de o parte şi biologi, ecologi şi iubitorii naturii pe de altă parte va continua, aşa cum s-a întâmplat şi în alte părţi ale Statelor Unite, unde aceleaşi facţiuni se află în opoziţie. Vicepreşedintele Gore a cerut cooperare. „Lucrând împreună, a spus el, putem remedia acest dezacord şi putem asigura un mediu sănătos şi o economie dinamică. Însă acum este momentul să acţionăm. Nu mai există nici un alt Everglades în lume.“

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Aligator

[Provenienţa fotografiei de la pagina 13]

USDA Forest Service

[Legenda fotografiei de la pagina 14]

Vultur pleşuv

[Legenda decupajului de la pagina 15]

Ibis alb

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

O pereche de anhinga, sau păsări-gât-de-şarpe, ce cuibăresc

[Legenda decupajului de la pagina 16]

Un trio format din ratoni care se bălăcesc

[Legenda decupajului de la pagina 16]

Egretă

[Legenda decupajului de la pagina 17]

Cocorul cârstei, numit şi pasărea plângăreaţă

[Legenda fotografiei de la paginile 16, 17]

Stârc de culoare albastru închis

[Legenda decupajului de la pagina 17]

Puişori de cormoran