Să recunoaştem simptomele şi să acţionăm

CÂND apar unele simptome ale infarctului, este absolut necesar să se caute imediat ajutor de specialitate, întrucât riscul de a muri este cel mai mare în prima oră de la infarct. Un tratament aplicat rapid poate ajuta ca muşchiul inimii să nu fie afectat în mod irecuperabil. Cu cât muşchiul inimii este afectat mai puţin, cu atât inima va pompa mai bine după infarct.

Însă unele infarcte sunt „mute“, adică nu există nici un simptom exterior. În aceste cazuri, persoana poate că nu ştie că suferă de o boală coronariană (BC). Din nefericire, în cazul unora, un infarct grav poate fi primul semn că au probleme cu inima. Dacă în cazul unui stop cardiac (inima nu mai pompează) nu este chemată imediat salvarea şi nu se face pe loc o resuscitare cardiopulmonară (RCP), există puţine şanse de supravieţuire.

Aproape jumătate din majoritatea celor care prezintă simptome de BC vor întârzia să caute imediat ajutor medical, semnalează Harvard Health Letter. De ce? „De obicei, din cauză că ei nu recunosc semnificaţia simptomelor lor sau nu le iau în serios.“

Johna, un Martor al lui Iehova care a avut un infarct, adresează următoarea rugăminte: „Când sesizaţi că ceva nu este în regulă, nu amânaţi să mergeţi la doctor de teamă că acest lucru va părea melodramatic. Era să-mi pierd viaţa pentru că nu am reacţionat destul de rapid“.

Ce s-a întâmplat

John explică următoarele: „Cu un an şi jumătate înainte de infarct, un medic m-a avertizat în legătură cu colesterolul meu ridicat, un factor de risc major în apariţia BC-ului. Însă nu am vrut să iau în seamă acest lucru, deoarece îmi ziceam că sunt tânăr — aveam mai puţin de 40 de ani — şi sănătos. Regret foarte mult că nu am acţionat atunci. Am avut şi alte semnale de avertizare: respiram greu când făceam efort fizic, aveam dureri, despre care credeam că provin de la o indigestie, iar timp de mai multe luni înainte de infarct fusesem extrem de obosit. Pe cele mai multe dintre acestea le-am pus pe seama faptului că dormeam prea puţin şi că eram prea stresat la serviciu. Cu trei zile înainte de infarct am crezut că am avut un spasm muscular în piept. Fusese un mic infarct înainte de cel mare, pe care l-am avut după trei zile“.

Durerea sau apăsarea simţită în piept, numită angină pectorală, constituie un avertisment în cazul a circa jumătate din numărul celor care fac infarct. Simptomele unora sunt respiraţie greoaie sau oboseală şi slăbiciune, ceea ce indică faptul că inima nu primeşte suficient oxigen din cauza unui blocaj coronarian. Aceste semnale avertizatoare ar trebui să-l determine pe cel bolnav să meargă la un medic pentru un examen la inimă. Dr. Peter Cohn declară următoarele: „După ce angina este tratată, nu există nici o garanţie că se va preveni un infarct, însă, cel puţin, este redus riscul apariţiei la scurt timp a unui infarct“.

Infarctul

John continuă: „În acea zi am mers să jucăm soft-ball, un fel de base-ball. În timp ce înfulecam un hamburger şi nişte cartofi prăjiţi la prânz, am avut o uşoară senzaţie de durere, o stare de greaţă şi am simţit o apăsare în partea de sus a corpului, dar nu le-am dat importanţă. Când am ajuns însă pe teren şi am început să joc, am fost sigur că ceva nu era în ordine. Pe parcursul după-amiezii m-am simţit din ce în ce mai rău.

De câteva ori m-am întins pe spate pe banca jucătorilor şi am încercat să-mi întind muşchii pieptului, însă ei mă strângeau din ce în ce mai tare. În timp ce jucam, mă gândeam: «Poate că am răcit», deoarece uneori simţeam o slăbiciune şi aveam transpiraţii reci. Când am alergat, mi-a fost clar că respiram foarte greu. M-am întins pe bancă din nou. Când m-am ridicat, nu mai aveam nici cea mai mică îndoială că mă aflam în mare pericol. Am strigat la băiatul meu James: «Trebuie să mă duceţi la spital ACUM!» Îmi simţeam pieptul de parcă intrase în mine. Durerea era atât de mare, încât nu m-am putut ridica. Mă gândeam: «Nu poate fi un infarct, nu-i aşa? N-am decât 38 de ani!»“

Fiul lui John, care avea pe atunci 15 ani, povesteşte: „În numai câteva minute, tatăl meu şi-a pierdut puterile, astfel că a trebuit să fie dus pe braţe până la maşină. În timp ce conducea, prietenul meu îi tot punea întrebări tatălui meu ca să ştie cum se simţea. În cele din urmă, tata nu a mai răspuns. «John!», a strigat prietenul meu. Însă tatăl meu tot nu răspundea. Apoi el s-a contractat brusc în scaun şi a început să aibă convulsii şi să vomite. Eu strigam încontinuu: «Tată! Te iubesc! Te rog, nu muri!» După criză, întregul său trup s-a prăbuşit fără vlagă în scaun. Am crezut că a murit“.

La spital

„Am intrat în fugă în spital ca să cerem ajutor. Trecuseră două sau trei minute de când am crezut că tata murise, dar speram că va putea fi readus la viaţă. Mare mi-a fost surpriza când am văzut vreo 20 de prieteni Martori ai lui Iehova care fuseseră pe terenul de joc stând în sala de aşteptare. Ei m-au făcut să mă simt mângâiat şi iubit, lucru care m-a ajutat foarte mult în acele momente groaznice. După aproape 15 minute, un medic a venit şi mi-a spus: «Am putut să-l reanimăm pe tatăl tău, dar a avut un infarct foarte grav. Nu suntem siguri că va trăi».

După aceea m-a lăsat să-l văd puţin pe tata. Cuvintele pline de iubire pe care tata le-a spus pentru familia noastră m-au copleşit. Având mari dureri, el a spus: «Fiule, te iubesc. Niciodată să nu uiţi că Iehova este cea mai importantă persoană din viaţa noastră. Să nu încetezi niciodată să-i slujeşti şi să o ajuţi pe mama şi pe fraţii tăi să-i slujească mereu. Noi avem o speranţă sigură în înviere şi, dacă mor, vreau să vă întâlnesc pe toţi atunci când voi fi înviat». Amândoi am vărsat lacrimi de iubire, de teamă şi de speranţă.“

Mary, soţia lui John, a sosit după o oră. „Când am intrat în sala de urgenţe, medicul mi-a spus: «Soţul dumneavoastră a avut un infarct foarte grav». Am fost şocată. El mi-a explicat că inima lui John fusese defibrilată de opt ori. Această măsură de urgenţă constă în aplicarea unui curent electric pentru a opri bătăile haotice ale inimii şi pentru a restabili ritmul normal. Însoţită de RCP, de administrarea de oxigen şi de medicamente introduse pe cale intravenoasă, defibrilarea este o metodă avansată pentru salvarea vieţii în astfel de cazuri.

Când l-am văzut pe John, am simţit o strângere de inimă. Era foarte palid, iar trupul lui era conectat la monitoare printr-o mulţime de tuburi şi de fire. M-am rugat în gând la Iehova ca să-mi dea putere să trec peste această încercare de dragul celor trei fii ai noştri şi m-am rugat ca să mă îndrume să iau decizii înţelepte în legătură cu situaţiile care se puteau ivi de acum înainte. În timp ce mă apropiam de patul lui John, mă gândeam: «Ce le spui oare celor dragi în astfel de momente? Suntem, într-adevăr, pregătiţi pentru o asemenea situaţie care ameninţă viaţa?»

«Draga mea, a spus John, ştii că s-ar putea să nu scap cu viaţă. Dar este important ca tu şi băieţii să rămâneţi fideli lui Iehova, deoarece, în curând, acest sistem se va sfârşi şi atunci nu vor mai fi boli şi moarte. Aş vrea să mă trezesc în noul sistem şi să vă întâlnesc acolo, pe tine şi pe băieţii noştri». Lacrimile curgeau pe feţele noastre.“

Medicul explică

„Mai târziu, medicul m-a chemat deoparte şi mi-a explicat că investigaţiile făcute au arătat că infarctul lui John s-a datorat blocării totale a arterei din stânga, chiar pe porţiunea descendentă din faţă. În plus, a mai avut încă o arteră blocată. Medicul mi-a spus că trebuie să hotărăsc ce tratament să i se aplice lui John. Două dintre variantele posibile erau: medicamentele şi angioplastia. El era de părere că ultima variantă era mai bună, aşa că am ales angioplastia. Însă medicii nu ne-au dat nici o speranţă, întrucât cei mai mulţi nu supravieţuiesc unui astfel de infarct.“

Angioplastia este o metodă chirurgicală care constă în introducerea într-o arteră coronară a unui cateter cu un balon la un capăt care este apoi umflat pentru a deschide blocajul. Această metodă a înregistrat mari succese în ce priveşte restabilirea fluxului sanguin. Când sunt blocate în mod grav mai multe artere, se recomandă de obicei operaţia bypass.

Perspective sumbre

După angioplastie, timp de încă 72 de ore viaţa lui John se afla în continuare în pericol. În cele din urmă, inima lui a început să-şi revină după trauma suferită. Însă inima lui John pompa doar la jumătate din capacitatea ei iniţială şi o mare parte din ea devenise un ţesut cicatrizat, astfel că era aproape sigur că va rămâne un invalid cardiac.

Privind în urmă, John dă următorul sfat: „Le suntem datori Creatorului nostru, familiilor noastre, fraţilor şi surorilor noastre spirituale, precum şi nouă înşine să luăm în seamă avertismentele şi să ne îngrijim de sănătatea noastră — îndeosebi dacă viaţa ne este ameninţată. Într-o mare măsură, noi putem să fim fie o sursă de fericire, fie una de durere. Depinde doar de noi“.

Cazul lui John a fost un caz grav şi a necesitat o îngrijire urgentă. Însă nu trebuie să alergăm la medic pentru orice senzaţie dureroasă în piept. Totuşi, cazul lui constituie un avertisment, iar cei care cred că prezintă anumite simptome trebuie să meargă la un control.

Ce se poate face pentru a reduce riscul apariţiei unui infarct? Acest subiect va fi tratat în articolul următor.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 6]

Simptomele infarctului

• O senzaţie neplăcută de presiune, de apăsare sau de durere în piept care durează mai mult de câteva minute. Ar putea fi confundată cu nişte arsuri puternice în piept.

• O durere care iradiază spre — sau este prezentă doar la — maxilare, gât, umeri, braţe, coate sau mâna stângă.

• Dureri care persistă în partea de sus a abdomenului.

• Respiraţie grea, ameţeli, stare de leşin, transpiraţie sau senzaţia de umed la atingere.

• Epuizare — poate fi simţită cu câteva săptămâni înainte de infarct.

• Greaţă sau vărsături.

• Crize frecvente de angină care nu se datorează efortului fizic.

Simptomele pot varia de la forme uşoare la forme grave şi nu apar toate în cazul fiecărui infarct. Însă, dacă există o combinaţie a acestor simptome, trebuie căutat rapid ajutor de specialitate. Cu toate acestea, în unele cazuri nu există nici un simptom; acestea sunt numite infarcte „mute“.

[Chenarul de la pagina 7]

Măsuri în vederea supravieţuirii

Dacă tu sau cineva cunoscut prezintă simptomele unui infarct:

• Recunoaşte simptomele.

• Opreşte-te din orice activitate şi aşază-te sau întinde-te.

• Dacă simptomele durează mai mult de câteva minute, sună la salvare. Spune-i dispecerului că bănuieşti că ai un infarct şi dă-i informaţiile necesare ca să te găsească.

• Dacă poţi să duci mai repede victima la secţia de urgenţă a unui spital cu maşina ta, fă acest lucru. Dacă crezi că ai un infarct, roagă pe cineva să te ducă cu maşina la spital.

Dacă aştepţi salvarea:

• Desfă îmbrăcămintea strânsă, inclusiv cureaua sau cravata. Ajută victima să se simtă confortabil, sprijinind-o cu perne dacă este necesar.

• Rămâi calm, indiferent dacă eşti victima sau cel care ajută. Emoţiile pot mări probabilitatea apariţiei unei aritmii care pune în pericol viaţa. Rugăciunea te poate întări şi te ajută să rămâi calm.

Dacă victima pare să nu mai respire:

• Întreabă cu voce tare: „Mă auzi?“ Dacă victima nu răspunde, nu are puls şi nici nu mai respiră, începe resuscitarea cardiopulmonară (RCP).

• Nu uita cei trei paşi de bază ai RCP:

1. Ridică bărbia victimei pentru a deschide căile respiratorii.

2. Având deschise căile respiratorii, în timp ce ai prins nările victimei şi le ţii închise, suflă încet de două ori în gura acesteia până când pieptul i se ridică.

3. Apasă de 10 până la 15 ori în mijlocul pieptului, între mameloane, pentru a împinge sângele afară din inimă şi piept. Repetă la fiecare 15 secunde ciclul format din două respiraţii urmate de 15 apăsări, până când pulsul şi respiraţia revin sau până când soseşte salvarea.

RCP-ul trebuie să fie făcut de cineva instruit în acest sens. Însă, atunci când nu este de faţă nici o persoană calificată, „orice RCP este mai bun decât nimic“, declară dr. R. Cummins, directorul unei secţii de cardiologie-urgenţe. Dacă nu se iau aceste măsuri, şansele de supravieţuire sunt foarte mici. RCP-ul te ajută să câştigi timp până când soseşte ajutorul necesar.

[Legenda fotografiei de la pagina 5]

Un tratament aplicat imediat după infarct poate salva viaţa şi poate fi util pentru ca inima să nu fie afectată foarte grav.