Adevărul mi-a redat viaţa

Cei mai mulţi dintre foştii mei prieteni au murit de SIDA. Înainte de moartea lor îi vedeam deseori pe stradă. Dacă nu ar fi fost adevărul, acum aş fi fost şi eu moartă. Haideţi să vă explic de ce.

M-AM născut în data de 11 decembrie 1954, fiind al doilea şi cel din urmă copil al lui John şi Dorothy Horry. Părinţii mi-au pus numele Dolores, dar la naştere mama mi-a spus Dolly deoarece, după părerea ei, semănam cu o păpuşă-bebeluş. Am rămas cu numele cu care mă alinta mama, deşi nimeni nu îşi putea închipui pe atunci că aveam să devin cel mai cumplit coşmar al ei.

Locuiam pe Strada 61 din New York, într-un apartament tip vagon, pe care îl numeam astfel din cauza formei lui lungi şi înguste. Apartamentul nu era tocmai atrăgător: împărţeam „spaţiul locativ“ cu şobolanii. Însă, după ce am fost muşcată într-o noapte, ne-am mutat de acolo imediat.

În 1957 ne-am mutat în cartierul de est al regiunii din sudul Manhattan-ului. Faţă de locul unde stătusem înainte, aici era grozav: dormitoarele erau frumoase, iar de la geamul meu se vedea un parc uriaş şi o parte din canalul East River. Puteam vedea bărcile pe apă şi copiii jucând fotbal şi base-ball în parc. Pentru mine acesta era un adevărat paradis. Apoi lumea în care mă simţeam în siguranţă a început să se clatine.

Alcoolul şi drogurile

Mama şi tata se certau foarte mult. La început nu înţelegeam de ce, dar mai târziu am început să observ că tata era beat tot timpul. Nu era în stare să-şi păstreze un loc de muncă, iar mama era singura care muncea. Când prietenii mei au aflat că tata era alcoolic, batjocurile lor au început să-mi amărască viaţa.

Lucrurile au continuat să se înrăutăţească. În cele din urmă, tata a devenit violent, iar mama l-a dat afară. Aşa am ajuns să fim o familie cu un singur părinte. Pe atunci aveam în jur de opt sau nouă ani şi nu mai puteam să suport situaţia în care ajunsese familia noastră. Mama trebuia să muncească tot timpul ca să câştige suficient pentru întreţinerea familiei, iar pe sora mea şi pe mine ne lăsa în grija vecinilor după ce veneam de la şcoală.

Prin clasa a şasea am devenit foarte neascultătoare. Chiuleam de la ore şi mergeam în Tompkins Square Park, unde încercam să-mi înec în băutură necazurile copilăriei. După puţin timp am început să mă asociez cu o mulţime de prieteni mult mai mari decât mine. Eu aveam doar 11 ani, dar eram bine dezvoltată, de aceea păream de 16 sau 17 ani. În acest nou cerc de prieteni se consumau băuturi, se fuma marijuana, se folosea LSD şi se injecta heroină. Ei bine, îmi doream să fiu acceptată de ei, aşa că am început să consum şi eu droguri. La 14 ani eram total dependentă de ele.

Află mama

„Eu te-am făcut, eu te omor.“ Aşa spuneau în cartierul nostru mamele îndurerate şi dezamăgite de copiii lor. Când mama, care de obicei era calmă şi controlată, a aflat că fiica ei de 14 ani folosea heroină, a spus că va face exact acest lucru: mă va omorî.

Am fugit în baie şi am încercat să închid uşa după mine, proptindu-mă cu picioarele de vană, însă m-am mişcat prea încet. Acum, într-adevăr, o încurcasem! Nu mai trebuie să vă spun că am primit cea mai straşnică bătaie din viaţa mea! Singurul lucru care m-a scăpat de mânia mamei a fost faptul că sora mea şi persoana care mă spusese mamei au reuşit să intre în baie şi să o ţină pe mama, aşa că eu am putut să fug din apartament. După câteva zile, când m-am întors în sfârşit acasă, am acceptat să fiu ajutată în problema mea legată de droguri.

Primesc ajutor calificat

După câteva luni am văzut la televizor o reclamă despre un centru de recuperare a persoanelor dependente de droguri. În acest loc, cei care doresc cu adevărat să fie ajutaţi să nu se mai drogheze pot scăpa de acest viciu. Am vorbit cu mama despre ceea ce văzusem, iar ea m-a trimis la unul dintre centrele situate în New York. Sanatoriul creează o atmosferă ca de familie, care îi face pe oameni să-şi schimbe întregul mod de viaţă. Am stat acolo aproximativ doi ani şi jumătate.

Deşi ajutorul furnizat a fost eficace, am fost profund dezamăgită când am aflat că unii dintre membrii personalului în care aveam încredere şi pe care îi respectam — şi despre care se ştia că încetaseră să consume droguri — au început să le folosească din nou. M-am simţit trădată şi păcălită. Ei ne învăţaseră că vechea zicală: „Odată ce ai căpătat un viciu nu mai scapi niciodată de el“ este o minciună. Dar ei erau acum dovada vie că lucrurile nu stau aşa.

Cu toate acestea, când m-am întors acasă, la vârsta de 17 ani, nu mai depindeam de droguri şi eram ferm hotărâtă să fac tot posibilul ca să nu mai recurg niciodată la heroină. Între timp, mama şi sora mea au început să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova.

Rămân oaia neagră a familiei

Chiar dacă încetasem să mă mai droghez, mă simţeam în continuare oaia neagră a familiei. Şi asta din cauză că nu eram dispusă să trăiesc după noile reguli ale casei, care interziceau fumatul, distracţiile la discotecă şi altele. După puţin timp, mama mi-a spus să părăsesc casa fiindcă refuzam să-mi schimb prietenii şi atitudinea lumească. Pentru asta, pur şi simplu am urât-o pe mama, deşi ceea ce mi-a spus ea era cel mai bun lucru pe care îl putea face pentru mine. Ea a rămas ferm ataşată principiilor drepte, fără să se abată vreodată de la ele.

După cum spuneam, am plecat să-mi fac o viaţă nouă, mai bună. M-am întors la şcoală ca să învăţ o meserie şi ca să-mi strâng bani pentru a merge la colegiu. M-am descurcat foarte bine şi am devenit un membru util al societăţii. Mi-am găsit un loc de muncă bine plătit şi mi-am cumpărat un apartament. Apoi m-am întâlnit cu un vechi prieten, de care m-am îndrăgostit. Am reînnoit prietenia noastră şi intenţionam să procedăm cum trebuie şi să ne căsătorim.

Însă, în cele din urmă, prietenul meu a început să se drogheze, iar lucrurile au început să meargă tot mai rău. Nefiind în stare să suport această durere sufletească, am făcut ceea ce ştiam cel mai bine: am luat medicamente ca să-mi înăbuş sentimentele. Am început să folosesc cocaină, care mă făcea să ajung pe aşa-numitele „culmi ale bogatului“. Pe atunci cocaina era acceptată deoarece mulţi considerau că nu creează dependenţă. Însă pentru mine s-a dovedit a fi mai rea decât heroina.

Pe la mijlocul anilor ’70 eram deja de trei ani dependentă de cocaină. Apoi am început să-mi dau seama de cercul vicios în care mă aflam şi să mă întreb: „În asta constă oare viaţa?“ Dacă da, mă gândeam eu, atunci m-am săturat de viaţă. M-am întors la mama şi i-am spus că mă săturasem şi că mă voi reîntoarce la centrul de reabilitare. După încă un an şi jumătate, ajunsesem din nou să nu mai depind de droguri.

Cât pe ce să găsesc adevărul

Mi-am găsit din nou un loc de muncă bun, un apartament drăguţ şi un prieten. Ne-am logodit. Între timp, mama ţinea cu regularitate legătura cu mine. Discuta cu mine din Biblie şi îmi trimitea revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă!, dar eu nu mă uitam niciodată prin ele. I-am povestit mamei despre planurile mele de a mă căsători şi de a-mi întemeia o familie. Auzind aceasta, ea mi-a trimis cartea Fă-ţi fericită viaţa de familie, care mi-a schimbat pentru totdeauna viaţa.

După ce am citit această carte, mi-am dat seama ce doream şi am înţeles că lucrul pe care îl doream îl căutasem într-o direcţie greşită. În sfârşit, cineva înţelegea ce simţeam şi ce aveam cu adevărat în inimă. Sentimentele mele erau sentimentele unui om normal! Însă băiatul cu care mă logodisem a râs de mine când i-am arătat cartea Familia şi Biblia. El nu ar fi făcut schimbările care ne-ar fi ajutat să ne bucurăm de o viaţă de familie fericită. Aşa că aveam de făcut o alegere grea: să rămân cu el sau să-l părăsesc. Am decis în cele din urmă că era timpul să-mi văd mai departe de drumul meu.

Prietenul meu era furios. Într-o zi, când m-am întors acasă, mi-am găsit toate hainele tăiate fâşii cu o lamă. Aproape toate lucrurile mele — pantofi, haine, mobilă — nu mai existau: fuseseră fie rupte, fie vândute. Tot ceea ce îmi rămăsese erau hainele de pe mine. Îmi venea să mă întind pe jos şi să mor. Uneori în viaţă simţi că nu mai ai putere să lupţi. Atunci faci ceea ce obişnuiai să faci când voiai să ieşi din această stare: iei medicamente ca să-ţi înăbuşi sentimentele. Am ajuns la concluzia că nu puteam face altceva decât fie să recurg la această soluţie, fie să mă sinucid.

Deşi am recurs din nou la droguri, mama nu m-a abandonat. Mă vizita şi îmi aducea noi exemplare ale revistelor Turnul de veghere şi Treziţi-vă! Într-o seară, în urma unei discuţii avute cu ea, i-am spus ce simţeam, şi anume, că mă săturasem să tot încerc să-mi refac viaţa şi că ajunsesem la capătul puterilor. Atunci ea mi-a spus: „Ai încercat orice, numai pe Iehova nu l-ai pus la încercare. Ce-ar fi s-o faci?“

Adevărul m-a salvat

În 1982 am acceptat să fac ceea ce ea mă îndemna de atâţia ani. Am început deci să studiez Biblia cu seriozitate. După puţin timp eram entuziasmată de lucrurile pe care le aflasem. Am început să înţeleg că viaţa mea este foarte preţioasă în ochii lui Iehova şi că viaţa are într-adevăr un scop. Dar mi-am dat seama că, dacă îi voi sluji lui Iehova, va trebui să fac o mulţime de schimbări, iar pentru aceasta aveam nevoie de ajutor moral şi spiritual. Aşa că am întrebat-o pe mama dacă aş putea să mă mut din nou acasă.

Mama nu mai avea încredere în mine, având în vedere faptul că o dezamăgisem de atâtea ori. I-a spus unui bătrân creştin că doream să mă mut din nou cu ea. Când bătrânul a văzut că mama era convinsă că de data asta puteam într-adevăr să mă schimb, el i-a spus: „De ce să nu-i mai dai o şansă?“

Din fericire, de data aceasta nu am mai dezamăgit-o pe mama. Am continuat să studiez Biblia şi am început să merg cu regularitate la toate întrunirile creştine. Cu ajutorul lui Iehova, mi-am schimbat complet viaţa. Sfaturile Bibliei, Cuvântul adevărului lui Dumnezeu, m-au ajutat să fac faţă unor perioade grele (Ioan 17:17). Am reuşit chiar şi să mă las de fumat, viciu împotriva căruia a trebuit să lupt mai mult decât împotriva heroinei şi a cocainei. Pentru prima dată eram cu adevărat fericită că trăiesc.

După câteva luni, pe 24 decembrie 1983, mi-am simbolizat dedicarea la Iehova prin botezul în apă. În luna aprilie a anului următor am început pionieratul auxiliar, o formă extinsă a ministerului. La început, când foştii mei prieteni mă vedeau în minister, râdeau de mine. Mi s-a întâmplat exact aşa cum profeţise apostolul Petru: „De aceea se miră ei că nu alergaţi împreună cu ei la aceeaşi revărsare de destrăbălare şi vă batjocoresc“. — 1 Petru 4:4.

În septembrie 1984 am început serviciul de pionier regular, iar după puţin timp am ajuns să conduc săptămânal zece studii biblice. Câteva dintre persoanele cu care studiam erau chiar cei care mă ridiculizaseră când mi-am început ministerul. Această perioadă a vieţii mele mi-a adus numeroase satisfacţii deoarece am reuşit să-i ajut pe mulţi tineri să îmbrăţişeze adevărul Bibliei. Mi-am dorit întotdeauna copii, aşa că perspectiva de a deveni, ca să spun aşa, mama unor copii spirituali a fost o sursă de bucurie inepuizabilă. — Compară cu 1 Corinteni 4:15.

După ce anii au trecut, pe străzile din apropierea casei noastre îi vedeam pe foştii mei prieteni împreună cu care, cândva, consumam droguri. Din cauză că îşi injectau drogurile cu ace folosite de persoane infectate cu SIDA, s-au îmbolnăvit şi ei de această boală, iar acum arătau oribil. Mulţi dintre ei au murit între timp. Ştiu că, probabil, şi eu aş fi murit dacă nu ar fi fost adevărul Bibliei. De fapt, acesta m-a readus la viaţă.

Evit durerea

De multe ori îmi spun ce bine ar fi fost dacă aş fi aflat adevărul în copilărie şi aş fi evitat viaţa aceasta plină de durere şi suferinţă. În prezent, Iehova mă ajută să suport durerile cu care mă confrunt din cauză că mi-am folosit în mod greşit tinereţea, însă va trebui să aştept până în noul sistem ca să mă vindec în întregime de rănile cu care am rămas pe plan afectiv (Apocalipsa 21:3, 4). Acum le spun tinerilor cu toată convingerea că este o binecuvântare faptul că ei îl cunosc pe Iehova şi că au la dispoziţie sprijinul oferit de organizaţia sa, care îi ajută să pună în practică ceea ce ne învăţă el.

Poate că lumea pare atrăgătoare şi tentantă. De fapt, ea doreşte să vă facă să credeţi că vă puteţi distra fără să suferiţi vreo consecinţă dureroasă. Însă acest lucru pur şi simplu nu este posibil. Lumea va profita de voi, iar când se va sătura, vă va da la o parte. Biblia are dreptate când spune că Diavolul este stăpânitorul — chiar dumnezeul — lumii şi că noi nu trebuie să iubim nici lumea, nici lucrurile din ea (Ioan 12:31; 14:30; 16:11; 2 Corinteni 4:4; 1 Ioan 2:15–17; 5:​19). Întrucât oamenii din lume trăiesc ca sclavi ai corupţiei, anturajul lor nu vă poate aduce adevărata fericire. — 2 Petru 2:19.

Sper că, povestind aceste lucruri despre mine, îi voi ajuta pe alţii să înţeleagă că „adevărata viaţă“ — viaţa veşnică în lumea nouă a lui Dumnezeu — este singura viaţă pentru care merită să depui toate eforturile. Oricare ar fi suişurile şi coborâşurile pe care le întâlnim în timp ce umblăm pe calea adevărului, iarba de cealaltă parte a gardului, din lumea lui Satan, nu este mai verde. Satan doar încearcă să o facă să pară că este aşa. Mă rog ca, împreună cu toţi fraţii şi surorile mele creştine, să-mi păstrez ochii aţintiţi spre adevărata viaţă, da, spre viaţa veşnică, pe un pământ paradiziac (1 Timotei 6:19). — Relatată de Dolly Horry.

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Împreună cu mama, depunând mărturie în Tompkins Square Park