„Există argint în Potosí!“

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN BOLIVIA

Era în anul 1545, la numai 12 ani după ce Francisco Pizarro cucerise vastul Imperiu Incaş. Conchistadorii au descoperit un indian tânăr extrăgând pe furiş minereu de argint dintr-un loc secret, în munţii Anzi din actuala Bolivie. Locul se numea Potosí. Imediat s-a răspândit vestea: „Există argint în Potosí!“ În pofida faptului că se apropia iarna, oamenii s-au grăbit să obţină drepturi asupra unor terenuri din zona respectivă. Minereul era incredibil de bogat: 50% argint pur. După 18 luni, în Potosí locuiau 14 000 de persoane!

DEPOZITUL de minereu se afla pe versantul unui munte care se ridică la 4 688 de metri deasupra nivelului mării. Era un loc ostil, aproape fără vegetaţie şi cu mult deasupra limitei pădurilor. Minereul ultrabogat era topit în cuptoare portabile care foloseau vântul pentru a întreţine arderea până când cărbunele ajungea la temperatura potrivită. Un cronicar al timpului a scris că a văzut 15 000 de cuptoare funcţionând în acelaşi timp. Noaptea, ele semănau cu o galaxie de stele.

Oraşul de la poalele muntelui a fost construit în mod haotic, cu străzi înguste şi şerpuite, pentru a oferi o oarecare protecţie împotriva vânturilor glaciale. Istoricul R. C. Padden a scris: „Nu au existat nici planuri, nici reglementări, în principal deoarece se crede că nu se aşteptau să fie prea mult argint“. Dar argint a fost. Muntele, numit Cerro Rico (Muntele Bogat), s-a dovedit a fi unul dintre cele mai mari zăcăminte de argint găsite vreodată.

Sclavia

În căutarea lor după argint, conchistadorii au suportat greutăţi cumplite. Deseori hrana era insuficientă, apa era contaminată, iar minele erau periculoase. Vremea geroasă prezenta o adevărată problemă. Cei care au încercat să se încălzească cu cărbuni s-au intoxicat uneori cu monoxid de carbon.

Nu după mult timp, spaniolii au găsit o modalitate de a reduce din neplăceri. În calitate de cuceritori, ei i-au forţat pe indienii băştinaşi să devină sclavi. Ziarul Bolivian Times din La Paz declara: „Se spune că opt milioane de sclavi indieni au pierit“, au murit în minele din Potosí în perioada colonială. Cruzimea, munca în exces şi boala au dus la o depopulare îngrozitoare. Nu este de mirare că, în 1550, un cronicar numea Potosí „gura iadului“!

Babilon

Prin 1572, Potosí era mai mare decât orice oraş din Spania. În 1611 se spunea că are 160 000 de locuitori şi aceeaşi suprafaţă ca Parisul şi Londra. Era totodată unul dintre cele mai bogate oraşe ale lumii. Era la modă să porţi mătase împodobită cu fir de aur şi de argint. După cât se pare, dacă îţi permiteai, puteai obţine orice lux: mătăsuri din China, pălării din Anglia, ciorapi din Neapole, parfumuri din Arabia. Locuitorii îşi împodobeau casele cu covoare din Persia, cu mobilă din Flandra, cu picturi din Italia şi cu sticlă de Veneţia.

Însă Potosí era la fel de violent pe cât era de bogat. Încăierările sângeroase erau un spectacol zilnic în pieţe. Existau din abundenţă case de jocuri şi bordeluri. Potosí a ajuns să fie cunoscut ca Babilon.

Unul dintre principalele obiective ale conchistadorilor era introducerea religiei lor catolice în Americi. Atunci cum şi-au putut justifica aceşti pretinşi creştini profitul pe scară extinsă obţinut în urma sclaviei? Deşi unii clerici s-au pronunţat împotriva nedreptăţilor, alţii au dat o explicaţie „logică“ sclaviei, afirmând că tirania spaniolilor era mai mică decât tirania incaşilor. Ei au afirmat că indienii erau inferiori şi înclinaţi în mod natural spre viciu — prin urmare, era mai bine pentru ei să lucreze în mine. Iar alţii au susţinut că faptul de a-i pune pe indieni să lucreze în mine era un pas necesar pentru convertirea acestora la catolicism.

Cu toate acestea, istoria arată că printre cei mai bogaţi oameni din Potosí erau clericii. Istoricul Mariano Baptista spune: „Biserica, privită ca instituţie, şi reprezentanţii ei, luaţi în mod individual, au format o parte privilegiată a cercului de exploatare“ a indienilor. Acest istoric citează cuvintele unui vicerege care, în 1591, s-a lamentat că clerul „suge sângele indienilor cu mai multă lăcomie şi ambiţie decât laicii“.

O comoară irosită

Spania fusese o ţară săracă, însă timp de câteva decenii, bogăţiile ei au transformat-o în cea mai mare putere de pe pământ. Însă un astfel de statut privilegiat nu a durat. Comentând pe marginea motivelor pentru care bogăţiile nu au reuşit să-i aducă Spaniei foloase durabile, cartea Imperial Spain — 1469–1716, a lui J. H. Elliott, spune: „Minele din Potosí au adus în ţară o bogăţie nespusă; dacă astăzi nu erau suficienţi bani, mâine aveau să abunde din nou, când flota cu comori ajungea în Sevillia. De ce să-i planifici, de ce să-i salvezi, de ce să munceşti?“

Bogăţia din Potosí a fost irosită; perioada a fost marcată de falimente regale. După cum spunea o zicală a timpului, sosirea flotelor cu comori era ca ploile uşoare de vară care udă ţiglele de pe acoperiş pentru un moment şi apoi se evaporă. Un observator din secolul al XVII-lea a spus pe bună dreptate despre declinul Spaniei: „Ea nu este bogată din cauza tuturor bogăţiilor primite“.

În secolul al XVIII-lea, Potosí a intrat în declin când s-a epuizat argintul, dar a răsărit din nou când a început să capete valoare cositorul. În prezent, cositorul nu mai este atât de important, însă Potosí continuă să fie un centru industrial manufacturier şi minier. Însă mulţi turişti vizitează Potosí pentru a se bucura de farmecul colonial al acestuia. Ei mai pot observa bisericile foarte ornamentate, multe dintre ele stând pustii, ca mărturie a pierderii interesului faţă de catolicism.

În prezent, Potosí este o amintire sumbră a imensei suferinţe umane cauzate de lăcomie, de intrigi politice şi de o proastă îndrumare religioasă, o amintire a unui capitol din istoria Boliviei care a început cu strigătul: „Există argint în Potosí!“