„Waltzing Matilda“

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN AUSTRALIA

„WALTZING MATILDA“ este un cântec australian bine cunoscut în întreaga lume. Cu ocazia aniversării centenare a lansării acestui cântec, care a avut loc în data de 6 aprilie 1895, cântecul a stârnit un neaşteptat val de interes.

Cum se face că o simplă baladă, ale cărei versuri au un limbaj oarecum inaccesibil, a devenit atât de populară nu numai în Australia, ci şi în numeroase alte ţări din lume? Există păreri contradictorii cu privire la originea exactă a cântecului. Totuşi, opinia generală este că autorul real al versurilor este A. B. (Banjo) Paterson, ale cărui poeme au ajuns celebre în Australia la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

Versurile cântecului „Waltzing Matilda“ variază, însă, ceea ce este sigur, ele vorbesc despre un hoinar. În pribegiile sale, hoinarul poartă o boccea plină cu obiecte personale. În acest cântec se spune că hoinarul şi-a întins cortul pe malul unui mic braţ al unui râu, care se varsă într-o apă stătătoare dintr-o zonă rurală din Australia. În timp ce ceainicul său clocoteşte deasupra focului de tabără, o oaie bine hrănită, căreia australienii îi spun jumbuck, a venit să se adape la aceeaşi apă. Hoinarul a prins oaia, a omorât-o, iar după ce a mâncat cât a putut, a pus resturile într-o traistă pentru provizii. Nici nu a terminat bine de făcut aceasta, că squatter-ul căruia îi aparţinea acea proprietate a şi apărut călare. (Squatter-ii erau fermieri care s-au „stabilit“ ilicit pe un teren aparţinând statului cu scopul de a primi dreptul de proprietate asupra pământului respectiv. Ulterior, ei au putut primi recunoaşterea oficială a vastelor lor proprietăţi imobiliare.) Acest squatter era însoţit de trei jandarmi, sau poliţişti călare. Când sărmanul hoinar este acuzat de furtul oii şi înţelege că, fără îndoială, îl aşteaptă închisoarea, dacă nu chiar mai rău, îşi ia avânt şi se aruncă în apă, unde se îneacă.

Este puţin probabil ca această poveste să se fi petrecut în realitate. Dar oare de ce a stârnit ea atâta interes? O explicaţie poate fi cea dată de Bruce Elder în introducerea la cartea lui Rex Newell, Favourite Poems of Banjo Paterson. După părerea sa, acest cântec arată modul în care se văd australienii pe ei înşişi: „Nu este vorba pur şi simplu despre povestea unui hoinar care fură o oaie. Ea exprimă antipatia faţă de persoanele brutale şi autoritare. Hoinarul îl reprezintă pe fiecare dintre australienii care şi-au dorit să-i râdă în faţă unui amărât de funcţionar . . . Mai bine să ne aruncăm în lac decât să lăsăm ca astfel de oameni să ne dirijeze viaţa“. Însă oricare ar fi motivul popularităţii acestui cântec, timp de peste o sută de ani, „Waltzing Matilda“ a constituit pentru australieni un cântec-simbol.

Ce înseamnă „Waltzing Matilda“?

Cântecul are patru strofe. După fiecare strofă urmează un refren care începe astfel:

Hai-hui cu bocceaua, hai-hui cu bocceaua,

Hai să umblăm hai-hui cu bocceaua.

Apoi urmează două versuri care repetă cele descrise în versul precedent. Numele cântecului provine de la acest refren.

Referitor la semnificaţia exactă a cuvântului „matilda“ (adică „boccea“, în australiană), există multe îndoieli, chiar discuţii contradictorii, şi la fel stau lucrurile şi cu privire la cine se referă cuvântul „waltzing“ (adică „umblând hai-hui“, în australiană). Explicaţia simplă oferită de unii cercetători pare să fie cât se poate de satisfăcătoare. Un scriitor a spus: „Paterson a fost . . . fascinat de hoinarul care pribegea dintr-un loc într-altul cu toate lucrurile adunate de peste tot şi îngrămădite într-o boccea aruncată pe umăr. Lui i-a plăcut limbajul familiar al acestui hoinar. Faptul de a hoinări era redat prin «a o porni la drum», «a umbla creanga», «a-şi lua catrafusele» sau «a umbla hai-hui cu bocceaua»“.

În cartea sa, The Story of “Waltzing Matilda”, Sydney May i-a dat expresiei „waltzing matilda“ următoarea definiţie succintă: „Hainele şi obiectele personale au fost rulate strâns şi învelite în pătura desfăcută. Apoi pătura a fost făcută sul, legată la ambele capete şi purtată pe după gât, cele două capete atârnând în faţă de o parte şi de alta a gâtului, de obicei o mână ţinând strâns unul dintre capete“.

Cântecul dobândeşte faimă

În final, Sydney May ajunge la concluzia că în timpul primului şi al celui de-al doilea război mondial trupele australiene au navigat spre alte ţări, ducând faima cântecului „Waltzing Matilda“ dincolo de graniţele ţării în care s-a născut această melodie. Iată ce exemple a dat el: „În 1941, când un australian a păşit într-o cafenea din Tel Aviv, orchestra cafenelei a interpretat acest cântec; Divizia a Noua l-a intonat în timp ce intra în Bardia, după recapturarea acesteia; un crucişător australian, aflat sub pavilion britanic încă din 1917, a fost întâmpinat de orchestra vasului amiral care interpreta «Waltzing Matilda», iar înainte ca un australian să-şi înceapă transmisia radio către ascultătorii de peste mări, se transmite această melodie“. Printre ocaziile renumite în care a fost interpretat acest cântec se numără paradele de ceremonii ale Contingentului de Încoronare al trupelor australiene, ceremonii care au avut loc la Buckingham Palace, în Londra, în cursul săptămânii premergătoare încoronării reginei Elisabeta a II-a.

Un articol interesant apărut în presă ne face o idee despre popularitatea câştigată de „Waltzing Matilda“ în rândul persoanelor din diferite clase sociale. În articol se spunea: „A doua seară după ce dl Menzies [primul ministru al Australiei] a servit cina la «The Chequers» împreună cu dl Churchill [primul ministru al Marii Britanii] şi cu conducătorul Apărării Franceze, Generalul de Gaulle, toţi trei s-au retras într-una dintre celelalte camere. La un semn făcut de Sir Winston a fost pus un disc cu «Waltzing Matilda». Cântând de plăcere şi aproape dansând în jurul camerei, el s-a oprit să-i spună Generalului: «Acesta este unul dintre cele mai frumoase cântece din lume»“.

Ca să confirme încă o dată popularitatea cântecului, în cartea sa, Waltzing Matilda​—The Story Behind the Legend, Richard Magoffin a afirmat următoarele: „În timpul celui de-al doilea război mondial, cântecul apelor stătătoare a fost dus de soldaţii australieni oriunde mergeau în lume. Într-un fel, cântecul le evoca amintiri de acasă şi imediat se ştia că era de origine australiană“. Magoffin l-a mai amintit şi pe Kramer, producătorul de film, care a folosit cântecul „Waltzing Matilda“ ca fond muzical pentru filmul On the Beach. Iată ce a declarat Kramer: „Cântecul acesta este într-adevăr flexibil. Poate fi interpretat ca o melodie folk, ca marş, ca baladă sau ca orice alt gen de muzică, şi l-am folosit într-o mulţime de feluri în aranjamentul muzical pentru On the Beach. Am decis, aproape sub impulsul momentului, că «Waltzing Matilda» trebuie să fie melodia principală din aranjamentul muzical al filmului“.

Transmite oare vreun mesaj?

Unii cred că Banjo Paterson a vrut să le transmită ceva celor care citesc şi cântă cuvintele acestei melodii. William Power, de exemplu, a scris un articol în revista americană Yale Review în care şi-a exprimat câteva gânduri profunde referitoare la un posibil mesaj al cântecului. Deşi, cu siguranţă, nu toţi îi vor împărtăşi opiniile, totuşi observaţiile lui pot fi o încheiere potrivită pentru această scurtă analiză a cântecului „Waltzing Matilda“. El a spus:

„Australienii au trebuit să lupte nu numai cu forţele naturii, ci şi cu greşelile naturii umane. . . . Aceste situaţii încordate îşi găsesc expresia în «Waltzing Matilda», adversarii făcând parte din două categorii extreme: squatter-ul şi hoinarul. Într-un astfel de conflict, cei mai mulţi vor spune că squatter-ul are dreptul să câştige. Economia Australiei depinde în mare măsură de îndemânarea lui de crescător de oi sau de vite. Este un lucrător neobosit, are simţul răspunderii, este îndrăzneţ; dacă i-ar fi lipsit vreuna dintre calităţile pe care i le atribuim unui pionier într-un domeniu oarecare, nu ar mai rămâne mult timp squatter. . . . Hoinarul este şi el o fiinţă omenească. . . . Face şi el parte din societatea în care trăim. Câţiva dintre aceşti hoinari au devenit squatteri; alţii au ajuns într-o poziţie socială inferioară celei a unui squatter, dar satisfăcătoare totuşi, ca fermieri, crescători de animale, mecanici, muncitori la oraşe; alţii au rămas fără pământ şi fără locuinţă până la sfârşitul zilelor lor, fără să aibă măcar un loc în care să-şi odihnească oasele. S-ar putea ca societatea în care trăim să pretindă că squatter-ul ar trebui să aibă câştig de cauză asupra hoinarului, dar să nu uităm niciodată că şi hoinarul este o fiinţă omenească şi că are şi el anumite drepturi“.

Au trecut mai bine de o sută de ani de la scrierea acestei simple balade a îndepărtatelor ţinuturi australiene. Banjo Paterson n-avea de unde să ştie că, pus pe note, acest poem australian avea să devină un cântec atât de îndrăgit.