De ce îşi pierde biserica din influenţă?

„Orice stoic a fost un stoic; dar unde găseşti în creştinătate un creştin?“

RALPH WALDO EMERSON, ESEIST ŞI POET AMERICAN DIN SECOLUL AL XIX-LEA.

„EU SUNT catolică, dar nu îmi practic religia“, mărturiseşte o mamă tânără. „Nu mă interesează religia“, adaugă un adolescent. Afirmaţiile lor sunt tipice pentru generaţia mai tânără de europeni. Deşi părinţii lor — sau, poate, mai degrabă bunicii lor — merg încă la biserică, credinţa religioasă nu a acoperit prăpastia dintre generaţii.

Din ce cauză au fost abandonate obiceiurile religioase apreciate de atâtea generaţii de europeni?

Teama nu mai este un factor

De-a lungul secolelor, teama de focul iadului sau de purgatoriu a avut o influenţă puternică asupra europenilor. Predicile înflăcărate şi picturile din biserici care înfăţişau iadul ce arde veşnic i-au determinat pe laici să creadă că numai cei pioşi, care merg la biserică, i-ar putea salva de pedeapsa eternă. În plus, în lucrarea Catechism of the Catholic Church (Catehismul Bisericii Catolice)a se spune că „Biserica îi obligă pe credincioşi «să participe la Sfânta Liturghie duminica şi de sărbători»“. La sate, presiunile din partea comunităţii erau şi ele considerabile: fiecare era aşteptat să meargă duminica la biserică.

Timpurile însă s-au schimbat. Acum oamenii se simt liberi să facă ce vor. Teama nu mai este un factor hotărâtor. Iadul a fost trecut încet sub tăcere, de vreme ce majoritatea catolicilor europeni nu mai cred în el.

Practic, „păcatul“ de a lipsi de la Liturghia de duminică nu este considerat prea grav. Tirso Vaquero, un preot catolic din Madrid (Spania), recunoaşte: „Dacă un creştin [catolic] nu vine la Liturghia de duminică, sincer ne pare rău că a pierdut un moment în care are posibilitatea să comunice cu Dumnezeu şi cu fraţii săi, şi nu pentru că ar fi comis un păcat. Acesta este un lucru secundar“.

Aşadar, teama nu ne mai îndeamnă la devoţiune. Ce se poate spune însă despre autoritatea morală a bisericii şi a conducătorilor ei? Pot ei pretinde oare loialitate din partea turmelor lor?

Criza de autoritate

Dispariţia fricii religioase a coincis cu o însemnată degradare a reputaţiei morale a bisericii. „Secole de-a rândul am avut atât de mulţi învăţători de morală şi atât de puţini învăţători morali“, se plânge istoricul italian Giordano Bruno Guerri. Această lipsă a moralităţii conducătorilor a fost evidenţiată de cele două războaie mondiale care au devastat creştinătatea. Bisericile europene nu au putut să-i oprească pe credincioşi să participe la aceste vărsări de sânge. Şi, ceea ce este şi mai grav, de ambele părţi, bisericile au fost activ implicate în război.

„Primul război mondial, un război civil purtat între sectele creştine, a inaugurat o perioadă dureroasă şi ruşinoasă pentru creştinism“, remarcă istoricul Paul Johnson. „Cel de-al doilea război mondial a dat stării morale a credinţei creştine o lovitură mai dureroasă decât cea dată de primul război mondial. El a dezvăluit neputinţa bisericilor din Germania — leagănul Reformei —, precum şi laşitatea şi egoismul Înaltului Scaun.“

Concordatele pe care Vaticanul le-a încheiat cu regimul nazist al lui Hitler şi cu guvernele fasciste, cel al lui Mussolini (în Italia) şi cel al lui Franco (în Spania), au subminat şi ele autoritatea morală a bisericii. În cele din urmă, preţul plătit de religie pentru un astfel de avantaj politic a fost pierderea credibilităţii.

Biserica şi Statul rup legăturile

Pe parcursul secolului al XX-lea, majoritatea ţărilor europene au rupt, în sfârşit, legăturile dintre Biserică şi Stat. De fapt, nici una dintre marile ţări europene nu recunoaşte religia romano-catolică drept religie de stat.

Deşi bisericile dominante probabil că sunt încă subvenţionate de stat, ele şi-au pierdut influenţa politică de care erau obişnuite să dispună. Nu toţi membrii clerului au acceptat această nouă realitate. José María Díez-Alegría, un bine cunoscut iezuit spaniol, este de părere că „conducătorii Bisericii [Catolice] cred — mulţi dintre ei cu toată sinceritatea — că nu îşi pot îndeplini funcţia pastorală fără un sprijin omenesc al «puterii»“.

Însă acest „sprijin omenesc al «puterii»“ s-a prăbuşit. Spania, care până în anul 1975 a avut un guvern „naţional-catolic“, constituie un exemplu tipic. În ultimii ani, clerul spaniol a dus o bătălie continuă cu guvernul socialist pe tema fondurilor bisericii. Episcopul de Teruel (Spania) li s-a plâns recent enoriaşilor săi că se simte ca „un catolic persecutat“ din cauză că guvernul spaniol nu-i acordă bisericii un sprijin financiar suficient.

În 1990, episcopii spanioli au anunţat că „o gravă criză a conştiinţei şi a moralităţii“ afecta societatea spaniolă. Pe cine au învinovăţit ei de această ‘criză morală’? Episcopii au spus că una dintre principalele cauze era „mentalitatea ambiguă promovată frecvent de administraţia publică [guvernul spaniol]“. Se pare că episcopii aşteptau ca guvernul să promoveze ideologia catolică, precum şi să o sprijine financiar.

Practică clericii ceea ce predică?

Bogăţia enormă a Bisericii Catolice i-a pus întotdeauna într-o situaţie penibilă pe preoţii care lucrează în parohii sărace. Şi mai penibil a fost când Banca Vaticanului a fost implicată în „cel mai urât scandal financiar din Italia postbelică“, cum îl numea revista Time. În 1987, magistraţii italieni au cerut emiterea unor mandate pentru arestarea unui arhiepiscop şi a altor doi funcţionari ai băncii Vaticanului. Însă, din cauza statutului special de suveranitate deţinut de Vatican, slujitorii bisericeşti acuzaţi au scăpat de arestare. Banca Vaticanului a susţinut cu tărie că nu fusese comisă nici o faptă rea, însă nu a reuşit să şteargă impresia creată, aceea că biserica nu practică ceea ce predică. — Compară cu Matei 23:3.

Marea publicitate făcută conduitei imorale a produs şi mai mult rău. În mai 1992, un episcop irlandez, renumit susţinător al celibatului, le-a cerut membrilor diocezei lui „să-l ierte“ şi „să se roage pentru el“. El a fost obligat să demisioneze după ce a ieşit la iveală faptul că era tatăl unui băiat de 17 ani şi că folosise fondurile bisericii ca să-i plătească acestuia şcolarizarea. Cu o lună mai înainte, un preot catolic apăruse la televiziunea germană împreună cu „prietena“ lui şi cu cei doi copii ai lor. El a spus că dorea „un dialog deschis“ pe tema legăturilor clandestine pe care le întreţin mulţi preoţi.

Inevitabil, scandalurile şi-au lăsat însemnul. În cartea sa, Gli italiani sotto la Chiesa (Italienii sub autoritatea Bisericii), istoricul Guerri susţine că „secole la rând Biserica i-a şocat pe italieni“. O urmare a acestui fapt, spune el, o constituie „dezvoltarea pe scară largă a anticlericalismului, chiar şi în rândul credincioşilor“. Catolicii indignaţi se pot simţi îndemnaţi să-i pună clerului unele dintre întrebările pe care apostolul Pavel le-a pus romanilor: „Tu, care predici «Să nu furi», furi? Tu, care zici: «Să nu comiţi adulter», comiţi adulter?“ — Romani 2:21, 22.

Prăpastia dintre clerici şi laici

O problemă mai puţin evidentă, dar probabil mai sâcâitoare, o constituie prăpastia dintre clerici şi laici. Scrisorile de păstorire ale episcopilor par mai degrabă să-i irite decât să-i instruiască pe enoriaşi. Într-un sondaj efectuat în Spania, numai 28 la sută din cei intervievaţi „au subscris afirmaţiilor episcopilor“. Tot atâţia „au fost complet indiferenţi“, iar 18 la sută au afirmat că ei „nu înţeleg despre ce vorbesc [episcopii]“. Arhiepiscopul Ubeda de Majorca (Spania) a recunoscut următoarele: „Noi, episcopii, trebuie să acceptăm la rândul nostru partea de vină care ne revine în procesul decreştinizării, proces care constituie deja o realitate“.

Lipsa unui mesaj scriptural concludent îi înstrăinează şi mai mult pe laici. Potrivit publicaţiei Catholic Herald, „mulţi preoţi [din Franţa] au optat pentru o activitate politică numai ca să fie «relevanţi»“, chiar dacă majoritatea enoriaşilor lor ar prefera ca aceştia să se concentreze asupra unor chestiuni de natură spirituală. Preotul şi sociologul italian Silvano Burgalassi recunoaşte următoarele: „Poate că [tinerii] s-au îndepărtat de Dumnezeu din cauza exemplului nostru rău. Noi le-am dat un «amalgam» de compromis, religie şi afaceri, egoism şi degradare“. Nu este surprinzător deci că preoţii îşi pierd statutul social. „Sunt catolic, dar nu cred în preoţi“ este o expresie frecvent întâlnită la catolicii spanioli.

Unora dintre catolici le vine greu să creadă în cler, iar alţii au îndoieli grave cu privire la doctrina catolică, îndeosebi cu privire la acele învăţături pe care le consideră nerezonabile sau nepractice.

Doctrine de neînţeles

Un exemplu elocvent îl constituie învăţătura catolică oficială despre iad. În Catechism of the Catholic Church se afirmă următoarele: „Învăţătura Bisericii confirmă existenţa iadului şi a eternităţii lui“. Totuşi, sondajele efectuate recent au dezvăluit faptul că numai un sfert dintre catolicii francezi şi o treime dintre fraţii lor spanioli cred în existenţa iadului.

În mod asemănător, atunci când este vorba despre chestiuni de natură morală, europenii tind să fie „creştini pentru ei înşişi“. Mimmi, o adolescentă luterană din Suedia, crede că problemele legate de morală, cum ar fi faptul de a avea copii fără să fii căsătorită, sunt chestiuni „de decizie personală“. Cei mai mulţi dintre catolicii francezi sunt de aceeaşi părere. Când trebuie să ia decizii importante în viaţă, 80 la sută au spus că se vor lăsa conduşi de conştiinţă, nu de biserică.

În trecut, autoritatea bisericii era suficientă ca să astupe gura oricui s-ar fi împotrivit. Conform opiniei Vaticanului, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Catechism-ul susţine fără echivoc că „tot ceea ce s-a spus despre modul de interpretare al Scripturilor este, în ultimă instanţă, supus judecăţii Bisericii“. Însă modul de abordare plin de autoritate nu găseşte aproape nici un sprijin. „Chestiunea privitoare la autoritate scapă de sub control“, susţine cu părere de rău Antonio Elorza, un profesor spaniol de ştiinţe politice. „Biserica preferă să construiască un turn de apărare, consfinţind validitatea tradiţiei în faţa istoriei.“ În afara acestui „turn de apărare“, influenţa bisericii şi autoritatea acesteia continuă să slăbească.

Pe lângă această decădere spirituală, cauzele sociale sunt un alt factor important care accentuează indiferenţa religioasă. Societatea de consum oferă o mulţime de posibilităţi de destindere şi de relaxare, iar majoritatea europenilor au dorinţa şi posibilitatea de a le savura. Prin comparaţie, faptul de a merge la biserică înseamnă un mod plictisitor de a-ţi petrece timpul duminică dimineaţa. Pe lângă aceasta, se pare că slujbele religioase rareori satisfac necesităţile spirituale ale oamenilor.

Sunt puţine şanse ca religia tradiţională să-şi recâştige puterea asupra turmei europene. Este religia o forţă a trecutului, sortită pieirii?

[Notă de subsol]

[Text generic pe pagina 6]

Cultul plăcerii a cucerit cea mai importantă parte a creştinătăţii.

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Atunci când trebuie să aleagă între a asculta o predică şi a face plajă, cei mai mulţi europeni aleg fără şovăială să facă plajă.