Unde au dispărut credincioşii?
DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN SPANIA
„Nimic nu este mai fatal pentru religie ca indiferenţa.“
EDMUND BURKE, POLITICIAN ENGLEZ DIN SECOLUL AL XVIII-LEA.
ÎN CÂMPIA bătută de vânturi din ţinuturile nordice ale Spaniei se întinde Caleruega, un orăşel medieval dominat de o impresionantă mănăstire în stil romanesc. Mănăstirea a fost înălţată cu 700 de ani în urmă în onoarea lui Domingo de Guzmán, care s-a născut în acest oraş şi este fondatorul ordinului dominican. De şapte secole mănăstirea adăposteşte călugăriţele care au ales să trăiască în linişte şi singurătate.
Acoperişul mănăstirii este găurit, iar zidurile ei vechi încep să se prăbuşească. Cu toate acestea, maica stareţă este îngrijorată de o degradare mult mai acută: prăbuşirea religiei însăşi. Ea mărturiseşte: „Când am intrat la mănăstire acum aproape 30 de ani, eram 40 de călugăriţe. Acum suntem doar 16. Nici una nu este tânără. Se pare că vocaţia religioasă este un lucru ce aparţine trecutului“.
Ceea ce se petrece în Caleruega se regăseşte într-o mare parte din Europa. Nu există nici un semn al vreunui sentiment antireligios, doar o abandonare lentă, implacabilă. În loc să-i atragă pe „credincioşii“ locali, marile catedrale europene le slujesc mai degrabă turiştilor. Dacă odinioară biserica — fie ea protestantă sau catolică — era neînfricată, acum ea este cuprinsă de apatie. Viaţa oamenilor este dominată mai degrabă de preocupări laice decât de cele religioase, tendinţă pe care purtătorii de cuvânt ai bisericii o numesc laicizare. Religia pur şi simplu pare să nu mai aibă importanţă. Este oare posibil ca atmosfera religioasă din Europa să fie un preludiu al unui declin asemănător, gata să cuprindă şi alte zone ale lumii?
Ce se întâmplă cu enoriaşii?
În nordul Europei acest fenomen nu este deloc nou. Doar 5 la sută din luteranii scandinavi merg cu regularitate la biserică. În Marea Britanie numai 3 la sută din anglicanii practicanţi merg la slujbele de duminică. În prezent însă, catolicii sud-europeni par să imite exemplul vecinilor lor din nord.
În Franţa, o ţară predominant catolică, numai a zecea parte dintre cetăţeni merg la biserică o dată pe săptămână. Pe parcursul ultimilor 25 de ani, procentajul spaniolilor care se consideră „catolici practicanţi“ a scăzut brusc de la 83 la sută la 31 la sută. În 1922, arhiepiscopul spaniol Ramon Torrella a declarat la o conferinţă de presă că „Spania catolică nu există; oamenii merg la procesiunile care au loc în Săptămâna Mare şi la liturghia de Crăciun, însă săptămânal nu merg [la liturghie]“. În 1993, în timpul vizitei papale la Madrid, Ioan Paul al II-lea a fost de părere că „Spania trebuie să revină la rădăcinile ei creştine“.
Sentimentul nereligios a pătruns atât clerul, cât şi laicii. Numărul preoţilor din Franţa recent hirotonisiţi a scăzut în 1988 la 140 (mai puţin de jumătate din câţi erau în 1970), în timp ce în Spania, aproximativ 8 000 au abandonat preoţia ca să se poată căsători. Pe de altă parte, unii care continuă să le slujească turmelor au îndoieli cu privire la mesajul pe care îl transmit. Numai 24 la sută din numărul preoţilor luterani din Suedia sunt de părere că pot predica despre rai şi iad „cu o conştiinţă curată“, în timp ce un sfert din numărul preoţilor francezi pun la îndoială chiar şi învierea lui Isus.
Plăcerea şi preferinţele înaintea pioşeniei
Cu ce este înlocuită religia? În multe cămine relaxarea a luat locul închinării. Duminica, familiile merg la plajă sau la munte în loc să meargă la biserică. „Dacă merg la liturghie, mă plictisesc“, spune ridicând din umeri Juan, un exemplu tipic de adolescent spaniol. Slujbele religioase nu pot concura cu meciurile de fotbal sau cu concertele pop, evenimente care atrag mulţimile ce umplu stadioanele.
Scăderea numărului de credincioşi care frecventează biserica nu este unicul indiciu al declinului religios. Mulţi europeni consideră că pot să-şi aleagă după preferinţă concepţiile religioase. În prezent, doctrina oficială a bisericii se poate reflecta într-o mică măsură asupra convingerilor personale ale celor care practică acea religie specifică. O mare parte dintre europeni — fie catolici, fie protestanţi — nu mai cred în viaţa de apoi, în timp ce peste 50 la sută din catolicii francezi, italieni şi spanioli nu cred nici în miracole.
Conducătorii religioşi par să nu fie în stare să împiedice această proliferare a nonconformismului. Nicăieri aceasta nu a fost mai evidentă ca în campania dusă de papalitate împotriva metodelor contraceptive. În 1990, papa Ioan Paul al II-lea i-a îndemnat pe farmaciştii catolici să nu vândă anticoncepţionale. El a pretins că aceste produse „contravin legilor naturale, fiind în detrimentul demnităţii unei persoane“. În mod asemănător, publicaţia intitulată Catechism of the Catholic Church (Catehismul Bisericii Catolice) susţine cu tărie că „iubirea conjugală dintre un bărbat şi o femeie se află în acest mod sub dubla obligaţie a fidelităţii şi a fecundităţii“.
În pofida acestor dispoziţii aspre, majoritatea cuplurilor catolice trec cu uşurinţă peste aceasta şi acţionează cum cred de cuviinţă. Familiile cu mai mult de doi copii constituie o excepţie în ţările catolice din sudul Europei. Televiziunea spaniolă face frecvent publicitate la prezervative — care cu aproape două decenii în urmă nu se găseau decât la negru —, iar dintre franţuzoaicele catolice, numai 3 la sută susţin că respectă hotărârile judecătoreşti luate de oficialităţile catolice privitor la metodele contraceptive.
Este evident, europenii întorc spatele bisericii şi învăţăturilor ei. George Carey, arhiepiscop anglican de Canterbury, a zugrăvit cât se poate de plastic situaţia din biserica sa: „Sângerăm de moarte — a spus el —, iar această situaţie stringentă trebuie remediată cât mai repede“.
Numai în timpul tulburărilor produse de Reformă a arătat atât de jalnic edificiul religios european. Ce a făcut ca atât de mulţi europeni să devină indiferenţi faţă de religie? Care este viitorul religiei?