Neasemuitul Matterhorn
DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN ELVEŢIA
„NU EXISTĂ decât UN SINGUR Matterhorn pe tot pământul; numai UN SINGUR munte atât de bine proporţionat. O privelişte încântătoare!“ Acestea au fost cuvintele alpinistului italian Guido Rey.
Într-adevăr, Matterhornul este un vârf extraordinar, unul dintre cei mai faimoşi munţi din lume. Probabil că fotografia de pe aceste pagini nu este prima imagine a acestui munte extraordinar pe care o vedeţi.
Matterhornul, asemănător unei piramide, este situat la graniţa dintre Italia şi Elveţia, la 10 kilometri sud-vest de orăşelul Zermatt, Elveţia, oraşul după care a primit numele acest vârf. El se înalţă spre cer până la 4 478 de metri şi are două vârfuri de circa 100 de metri fiecare.
Cu toate că face parte din Alpii Centrali, Matterhornul se înalţă singur, fără să aibă ceva în împrejurimi. Acest lucru explică frumoasa privelişte pe care o oferă muntele, indiferent din ce direcţie îl priveşti, fiind astfel foarte fotogenic.
Unii au descris Matterhornul ca fiind sculptat asemenea unui obelisc, şi aceasta pe bună dreptate. El îşi etalează cele patru feţe spre cele patru puncte cardinale, fiecare faţă fiind separată în mod distinct de celelalte printr-o creastă.
În ciuda înălţimii sale, Matterhornul nu este acoperit întotdeauna cu zăpadă. Primăvara târziu, pereţii săi stâncoşi, abrupţi, aflaţi sus pe înălţimi îşi dezbracă mantia de zăpadă şi de gheaţă în faţa căldurii soarelui. Mai jos, în tot timpul anului, gheţarii din est şi nord-vest se încolăcesc în jurul muntelui ca o cingătoare albă în jurul mijlocului său.
Mulţi dintre cei care l-au admirat s-au întrebat cum a apărut acest munte fără egal. La poalele lui nu se vede nici o grămadă de pietriş care să fi rămas din materialul din care acesta a fost sculptat. Orice astfel de urmă de pietriş trebuie să fi fost spălată de-a lungul a mii de ani de existenţă. Ce puternice forţe ale naturii trebuie să fi contribuit la apariţia acestei privelişti încântătoare!
Primele aşezări omeneşti
Valea alpină care duce la poalele Matterhornului a fost locuită încă de pe vremea Imperiului Roman. Conform documentelor istorice, în anul 100 î.e.n., generalul roman Marius a trecut prin pasul Theodul, aflat la est de Matterhorn, la o altitudine de 3 322 de metri. Această cărare de munte a fost folosită şi în timpul evului mediu pentru a se transporta mărfuri dinspre sud spre nord.
În acele vremuri, locuitorii priveau spre Matterhorn cu mare respect, chiar cu o teamă superstiţioasă. Niciodată aceştia nu aveau să încerce să urce pe acest munte pe care ei credeau că locuia chiar Diavolul! Cine altcineva ar fi putut să arunce în jos gheaţă şi avalanşe de zăpadă şi stânci mari cât casele?
Un mai mare interes pentru ştiinţele naturii
Ceea ce au dat la o parte acei oameni umili din teamă a devenit mai târziu un lucru foarte la modă în înalta societate din Anglia. Interesul ştiinţific a început să crească, îmboldindu-i pe exploratori să urce pe munţi pentru a face cercetări în domenii cum ar fi geologia, topografia şi botanica.
De fapt, în 1857, la Londra a fost fondat Clubul Alpin, şi mulţi englezi înstăriţi au călătorit în Franţa, Italia sau Elveţia ca să participe la cucerirea Alpilor. Aventurierii au escaladat vârfurile unul după altul, inclusiv vârful Mont Blanc. Deşi acesta este cel mai înalt munte din Europa, având 4 807 metri, pentru alpinişti el este mai uşor de escaladat decât Matterhornul.
Nu toate aceste eforturi au fost făcute în numele ştiinţelor naturii. Aici s-a strecurat şi ambiţia. Faima de a deveni primul, cel mai curajos, cel mai rezistent constituia un factor decisiv. În acele vremuri, în Anglia, cuvântul „sport“ nu însemna nici mai mult nici mai puţin decât alpinism.
Vara anului 1865 a fost una dintre cele mai pline veri în ce priveşte ascensiunile montane, îndeosebi în legătură cu Matterhornul. Această piramidă fascinantă era unul dintre ultimele vârfuri care mai rămăseseră necucerite. Era considerat inaccesibil, iar ghizii din partea locului refuzau chiar şi numai să încerce să urce. Poziţia lor era: „Orice alt vârf, dar nu Hornul“.
Cu toate acestea, cucerirea Matterhornului era inevitabilă. La începutul anilor 1860 au fost cucerite mai multe vârfuri alpine. Alpiniştii au câştigat experienţă şi au învăţat noi tehnici de escaladare. La vârsta de 20 de ani, Edward Whymper din Anglia a fost trimis în Elveţia de un redactor londonez ca să facă fotografii cu peisaje alpine, pentru a ilustra o carte pe această temă. Whymper a fost fascinat de aceşti munţi, iar alpinismul a devenit pasiunea sa. El a cucerit mai multe vârfuri atât în Franţa, cât şi în Elveţia şi a încercat de câteva ori să escaladeze Matterhornul. Însă Hornul a rezistat.
Matterhornul este cucerit!
În cele din urmă, în iulie 1865, trei grupuri diferite de alpinişti s-au întâlnit întâmplător la Zermatt, toate trei fiind hotărâte să escaladeze Matterhornul. Presate de timp, pentru ca nu cumva un grup de italieni să le-o ia înainte, cele trei grupuri s-au hotărât să se lege într-o cordée, adică un şir de alpinişti legaţi cu o frânghie. Grupul era format din şapte bărbaţi: Edward Whymper şi lordul Francis Douglas, Charles Hudson şi tânărul său prieten Hadow, toţi englezi, plus doi ghizi elveţieni şi un ghid francez pe care ei au reuşit să-i angajeze.
Părăsind localitatea Zermatt în dimineaţa zilei de 13 iulie, ei s-au apropiat de munte dinspre est, fără să se grăbească, şi au descoperit că porţiunea de jos era relativ uşor de urcat. Ei şi-au ridicat cortul la o altitudine de circa 3 300 de metri şi s-au bucurat în tihnă de ultima parte a acelei zile însorite.
În dimineaţa următoare, pe 14 iulie, înainte de a se crăpa de ziuă, ei au început urcuşul. Au avut nevoie de frânghie doar din când în când. Unele porţiuni erau mai grele decât altele, însă de multe ori au găsit o modalitate de a ocoli obstacolele mai dificile. După două pauze, ei au ajuns la cea mai periculoasă porţiune. Ultimii 70 de metri au fost parcurşi pe un strat gros de zăpadă, iar la orele 13.45 ei au atins vârful. Matterhornul a fost cucerit!
Pe nici unul dintre cele două vârfuri nu se vedea vreo urmă lăsată de alţi vizitatori şi, prin urmare, se părea că ei erau primii. Ce senzaţie! Timp de aproape o oră, grupul victorios s-a delectat cu priveliştile care le tăiau respiraţia, privelişti pe care le puteau vedea în orice direcţie se uitau, după care s-au pregătit să coboare. Alpiniştii italieni care au încercat să urce în aceeaşi zi au rămas mult în urmă şi n-au mai continuat să urce când şi-au dat seama că au pierdut întrecerea.
Un preţ extraordinar de mare
Victoria alpiniştilor însă avea să-i coste un preţ extraordinar de mare. Ajungând la o porţiune dificilă la coborâre, ei s-au legat unii de alţii, cel mai experimentat ghid fiind în frunte. În ciuda măsurilor de precauţie luate, cel mai tânăr participant a alunecat şi a căzut peste omul de sub el, trăgându-i după el pe cei de deasupra. Alarmaţi de un ţipăt, ultimii trei bărbaţi au reuşit să se prindă de nişte stânci. Însă frânghia s-a rupt şi, într-o fracţiune de secundă, primii patru oameni au dispărut în prăpastie.
Paralizaţi, Edward Whymper şi cei doi ghizi elveţieni au rămas într-o poziţie foarte critică. Ei au trebuit să înnopteze într-un bivuac şi să se întoarcă la Zermatt a doua zi. Astfel, gloria acelei zile s-a preschimbat rapid într-o tragedie care i-a marcat pe supravieţuitori pentru tot restul vieţii.
Trei dintre cele patru cadavre s-au găsit mai târziu într-un gheţar aflat la 1 200 de metri mai jos de locul accidentului. Cel de-al patrulea, lordul Douglas, nu a fost găsit niciodată.
Acestea nu au fost ultimele victime de pe versanţii muntelui Matterhorn. Cu toate că pe diferite trasee, de-a lungul pereţilor stâncoşi şi peste crăpăturile strâmte, s-au fixat bine în stâncă multe frânghii şi deşi s-a câştigat mai multă experienţă, iar echipamentul alpiniştilor a fost în mare măsură îmbunătăţit, numai pe acest munte s-au înregistrat aproximativ 600 de morţi.
Pericole
Vremea este un factor care face ca această ascensiune să fie foarte periculoasă. Ea se poate schimba foarte repede. O zi poate să fie la început frumoasă, însă mai înainte ca o persoană să-şi dea seama de acest lucru, o ceaţă groasă sau nori negri, grei pot învălui piramida şi o furtună înspăimântătoare se poate dezlănţui. Aceasta poate fi însoţită de fulgere şi de trăsnete înfricoşătoare împreună cu o vijelie şi poate să se sfârşească cu o ninsoare abundentă. Şi toate acestea într-o zi frumoasă de vară!
Dacă cei care urcă sunt surprinşi de o astfel de schimbare, s-ar putea ca ei să fie nevoiţi să-şi petreacă noaptea sub cerul liber, probabil pe o mică platformă pe care abia dacă pot să stea. Temperatura poate să ajungă cu mult sub zero grade. Dedesubtul lor se întinde abisul. Atunci cineva şi-ar putea dori să fi salutat Matterhornul doar de la distanţă!
Un alt pericol îl constituie căderile de pietre. Uneori, căţărătorii necugetaţi provoacă singuri căderi de pietre. Însă în majoritatea cazurilor, cauzele sunt naturale. Schimbările de temperatură, gheaţa şi zăpada, ploile torenţiale şi soarele arzător, precum şi vânturile puternice care bat fără încetare în jurul Hornului, toate acţionează asupra stâncilor, astfel încât din ele se desprind mari bucăţi de stâncă. Acestea rămân uneori nemişcate ani de zile, ca o mare grămadă de farfurii, însă avalanşele de zăpadă le pot face, în cele din urmă, să se mişte şi să cadă.
Mulţi alpinişti s-au mirat cum se face că, în pofida acestui proces care are loc de mii de ani, muntele şi-a păstrat forma sa zveltă de obelisc, fără să arate semne de schimbare în ce priveşte forma sa. Însă în comparaţie cu masa sa de stâncă, masă calculată la 2,5 miliarde de metri cubi, cantitatea de pietre care cad nu este destul de însemnată ca să-i schimbe forma. Cu toate acestea, pietrele rănesc şi cauzează pierderi de vieţi.
Între timp, ascensiunea Matterhornului a devenit un lucru obişnuit pentru mulţi. Unii ghizi au fost până în vârf de sute de ori. De asemenea, mulţi bărbaţi şi femei repetă această ispravă curajoasă, alegând de fiecare dată un alt traseu.
Mai există şi cei care, încercând să urce, ajung să recunoască fie că condiţiile sunt nefavorabile, fie că propriile lor capacităţi, condiţie fizică sau antrenament sunt insuficiente. Prin urmare, ei nu continuă urcuşul şi lasă ca acest motiv să triumfe peste gloria de a fi „făcut“ Matterhornul.
Însă fie că aţi văzut acest munte uluitor în fotografii sau în filme, fie că aţi stat în apropierea lui, admirând cu emoţie splendidele sale culori la răsăritul soarelui sau în amurg, probabil că v-aţi adus aminte de Marele Sculptor. Cu profund respect faţă de lucrarea sa de artă, probabil că aţi simţit şi voi cât de adevărate sunt cuvintele consemnate în Psalmul 104:24: „Cât de multe sunt lucrările Tale, DOAMNE! Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune. Pământul este plin de bogăţiile Tale“.