Pentru prima dată în Mali
SOŢUL meu slujeşte ca supraveghetor itinerant al Martorilor lui Iehova în Republica Mali, o ţară din Africa de Vest, cu o populaţie mică. În nord se întinde o parte din deşertul Sahara, iar în rest, cea mai mare parte a ţării este acoperită cu păşuni vălurite. Ca suprafaţă, Mali este mai mare decât Anglia, Franţa şi Spania luate la un loc. Cu toate că aceste ţări au peste 140 de milioane de locuitori, Mali are o populaţie de numai circa 10 milioane — dintre care aproape 150 sunt Martori.
Locuinţa noastră, de unde plecăm în vizitele pe care le facem, se află la Ziguinchor, un orăşel din Senegal, ţara vecină. În noiembrie 1994 am luat avionul spre Dakar, şi de aici spre Bamako, capitala statului Mali, un oraş mare, cu mult peste o jumătate de milion de locuitori. Din Bamako am călătorit fie cu taxiul pentru ţinuturi sălbatice, fie cu autobuzul sau cu trenul spre oraşe mai mici, cum ar fi Ségou, San şi anticul oraş Mopti. Am stat în fiecare dintre aceste locuri aproape o săptămână, pentru a participa împreună cu cei câţiva Martori de acolo în ministerul creştin.
În decembrie ne-am întors în Bamako pentru a lua parte la congresul de district, la care asistenţa record a fost de 273 de persoane. Cât de încântaţi am fost să vedem că s-au botezat 14 persoane! A doua zi după congres am plecat cu autobuzul spre Sikasso, un oraş mic, unde, conform planificării, la următorul sfârşit de săptămână urma să fie dedicată prima Sală a Regatului construită în Mali de Martorii lui Iehova.
Un adevărat test
Congregaţia din Sikasso este formată din numai 13 Martori, dintre care 5 sunt pionieri, adică miniştri cu timp integral. Ajungem luni şi suntem nerăbdători să aflăm care sunt planurile lor în vederea dedicării. Ei ne spun că se bazează pe soţul meu, Mike, ca să organizeze lucrurile! Prin urmare, după ce despachetăm bagajul, mergem să vedem Sala Regatului. Când o zărim, suntem emoţionaţi la gândul că o asemenea clădire a putut fi construită doar de această mână de Martori. Cu toate acestea, mai este încă mult de lucru. Nu sunt draperii, sala nu este zugrăvită în exterior şi nu există tăbliţa indicatoare „Sala Regatului a Martorilor lui Iehova“.
Ne dăm seama că, peste câteva zile, cel puţin 50 de vizitatori vor veni din Bamako ca să asiste la dedicare. Sunt invitate şi persoane de pe aceste meleaguri. Congregaţia nu are decât un bătrân, pe Pierre Sadio. Când îl întrebăm cum crede el că va fi terminată sala până sâmbătă, ziua dedicării, fraţii se apropie ca să audă răspunsul. „Cred că Iehova ne va ajuta să terminăm la timp“, ne răspunde el.
Trebuie făcute atât de multe lucruri şi într-un timp atât de scurt! Întreb cu şovăială dacă pot să dau o mână de ajutor ocupându-mă de draperii. Un zâmbet larg de uşurare înfloreşte pe feţele din jurul meu. Apoi Mike propune să facem rost de o tăbliţă indicatoare pentru partea din faţă a sălii. Nu peste mult timp vorbim toţi deodată. Fiecare este atât de entuziasmat. Va fi un adevărat test să terminăm la timp lucrările de finisare!
O activitate frenetică
Noi, surorile creştine, o zbughim repede la piaţă ca să alegem materialul. După aceea căutăm un croitor care să ne facă draperiile. „Aveţi patru zile ca să le terminaţi“, îi spunem. Ca să fie şi ceva decorativ, Mike se oferă să facă un frumos suport de flori din macrameu care să fie agăţat la intrare. Aşa că plecăm din nou, de data aceasta ca să căutăm firele necesare pentru suportul de flori, precum şi un ghiveci de flori.
Se iau măsuri ca cineva să se ocupe şi de tăbliţa indicatoare pentru Sala Regatului. Şi înăuntru, şi în afara sălii se desfăşoară o activitate frenetică. Mai mulţi vecini se adună ca să privească. Sunt atâtea de făcut! Cum îi vom hrăni pe cei 50 de vizitatori? Unde vor dormi? Alergăm toată săptămâna ca să pregătim totul, dar parcă nimic nu merge ca pe roate.
Vineri dimineaţa, ziua de dinaintea dedicării, ne sculăm foarte devreme. Atmosfera este încărcată de emoţie deoarece trebuie să sosească vizitatorii din Bamako. Cam pe la amiază soseşte tăbliţa indicatoare pentru Sala Regatului. Când Mike desface pachetul, fraţii scot un sunet admirativ. Chiar şi spectatorii curioşi privesc plini de admiraţie. Aşteptăm cu nerăbdare în timp ce tăbliţa este prinsă pe peretele din faţă. Acum este clar că aceasta nu este o clădire obişnuită. Ea este „Sala Regatului a Martorilor lui Iehova“.
În apropiere, la o pionieră acasă, surorile sunt ocupate cu gătitul. Un cazan mare, negru, plin cu mâncare dă în clocot. Abia terminăm de făcut curat, ducând din faţa sălii măturile şi găleţile folosite la zugrăvit, când se aud voci care strigă: „Au sosit! Au sosit!“ Prietenii noştri ies fugind afară, unii din sală, alţii din casă. Vecinii sunt uimiţi de tot ce se întâmplă. Fraţii sar în sus de bucurie. Ce primire li se face prietenilor noştri la coborârea din autobuz! Mă simt atât de mândră că sunt Martoră a lui Iehova!
Mă uit la vizitatori — Martori veniţi din triburi din această ţară, precum şi din Burkina Faso şi Togo. Au venit şi americani, canadieni, francezi şi germani. Seara dăm un mare ospăţ. Facem un foc uriaş care să lumineze curtea. Îmi vine să mă ciupesc ca să fiu sigură că am cu adevărat privilegiul să iau parte la acest eveniment. Pe măsură ce seara trece, începem să plecăm cu părere de rău spre locurile unde suntem cazaţi fiecare.
Nu mai puţin de 20 de persoane sunt găzduite într-o singură locuinţă. Pot să spun că unora le este greu. Văd o soră de aici care o ajută pe o vizitatoare din Franţa să meargă la toaleta de afară. Această vizitatoare este o rudă a unei misionare, însă ea nu este Martoră. Când se întorc, aceasta spune: „Voi sunteţi atât de săraci, dar sunteţi, într-adevăr, atât de iubitori şi de amabili!“ Îmi vine să spun: „Nu, ei nu sunt săraci. Toţi membrii poporului lui Iehova sunt bogaţi!“ Într-adevăr, unde altundeva mai poţi vedea un grup de oameni atât de divers, trăind în pace şi în armonie?
O dedicare emoţionantă
Noaptea este scurtă, iar ziua dedicării soseşte repede. După o întrunire pentru serviciul de teren ţinută la Sala Regatului, Martorii pleacă să îi invite pe oamenii din oraş la programul de dedicare. Eu rămân să aranjez florile şi plantele. Surorile gazde umblă de colo până colo gătind pentru diseară.
În sfârşit, la ora patru soseşte şi momentul dedicării. Deşi sunt prezente în total 92 de persoane, sala nu este aglomerată. Sunt atât de emoţionată, încât îmi vine greu să stau locului. Pierre Sadio face o istorie a lucrării din Sikasso. Când a fost repartizat în acest oraş, aici nu erau Martori în afară de el, soţia lui şi cei doi copii ai lor. Viaţa era foarte aspră, însă pe parcurs Iehova le-a binecuvântat serviciul. Prima persoană care a devenit Martoră în Sikasso este în prezent pionier special. Apoi Pierre explică cum au putut cei câţiva Martori să construiască sala. Ei au angajat un zidar şi, în fiecare duminică, întreaga congregaţie lucra toată ziua la acest proiect.
Acum Mike le ia un interviu Martorilor care au lucrat la sală. Pe rând, el îi întreabă pe fiecare dacă s-au gândit vreodată la faptul că va veni această zi şi ce simt ei când văd Sala Regatului plină de oameni. Pe majoritatea îi îneacă emoţia, cu greu putând să termine ceea ce vor să spună. Printre Martorii prezenţi nu a rămas nimeni care să nu aibă ochii scăldaţi în lacrimi.
Urmează cuvântarea de dedicare ţinută de Ted Petras de la filiala din Senegal a Martorilor lui Iehova. Se face rugăciunea de dedicare, iar fraţii aplaudă timp îndelungat. După aceea, Mike îi invită pe toţi cei care au ajutat la construirea sălii să vină în faţă. Ei stau acolo în picioare, cu feţele radiind de fericire, în timp ce lacrimi de bucurie le curg pe obraji. Mă simt atât de fericită în timp ce cântăm cântarea de încheiere! Faptul că sunt misionară îmi dă posibilitatea să am parte de cele mai minunate experienţe. Am fi pierdut atât de multe dacă am fi stat acasă, în Statele Unite.
În continuare, o atmosferă călduroasă
După dedicare se servesc câteva gustări. Un şir de surori intră ducând pe cap farfurii mari pline cu pepeni. Ele sunt urmate de doi fraţi care poartă cu această ocazie bonete de bucătari şi care aduc platouri cu prăjituri. Plăcintele sunt viu ornate cu felii de portocale şi de lămâie. Întreaga atmosferă este atât de festivă!
Vizitatorii pleacă după ce au servit din gustări. Apoi, Martorii se îndreaptă spre o casă din apropiere pentru a servi masa de seară. Şedem cu toţii afară, sub razele lunii pline, iar un foc straşnic luminează curtea. Sunt atât de emoţionată şi de obosită din cauza activităţilor din această zi, încât nu pot să mănânc tot. Îi dau unei fetiţe jumătatea de picior de pui rămasă. Pionierii din partea locului se uită la farfuriile noastre, iar, dacă a rămas ceva, termină ei. Aici nu există resturi. În Statele Unite suntem atât de răsfăţaţi.
În timp ce seara noastră se apropie de sfârşit, un frate le reaminteşte celor care au venit din Bamako că autobuzul îi va lua la ora 9.15. A doua zi dimineaţa, fraţii stau jos, împrăştiaţi prin toată curtea, aşteptând să sosească autobuzul. Apoi cântăm o ultimă cântare, „Îţi mulţumim, Iehova“. Lacrimile încep să curgă şi, chiar în momentul în care terminăm cântarea, se zăreşte autobuzul venind. Ne îmbrăţişăm cu toţii.
Rămânem făcând cu mâna, în timp ce autobuzul se îndepărtează încet. Toţi cei din autobuz ne fac cu mâna până când acesta nu se mai zăreşte. După aceea, noi, cei care am rămas, ne uităm unii la alţii. A fost, într-adevăr, o dedicare minunată şi o săptămână extraordinară. — De la o colaboratoare.
[Legenda fotografiei de la pagina 15]
Prima Sală a Regatului pe care Martorii lui Iehova au construit-o în Mali.
[Legenda fotografiei de la pagina 16]
Acest grup fericit a călătorit cu autobuzul.