Ce am învăţat de la Andrew

ÎN TIMP ce mă îndreptam cu maşina spre locul de muncă, faptul că mă gândeam la cele întâmplate cu câteva zile înainte îmi producea bucurie. Tocmai devenisem tatăl unui băieţel, cel de-al doilea copil al meu. În acea zi, Betty Jane, soţia mea, împreună cu micuţul nostru Andrew urmau să vină acasă de la spital.

Înainte ca să li se permită să vină acasă însă, a telefonat soţia mea. În vocea ei se simţea o umbră de nelinişte. Am plecat în grabă la spital. „Ceva nu este în regulă!“, mi-a spus ea în loc de salut. Ne-am aşezat amândoi şi am aşteptat ca medicul să revină cu o doctoriţă, pediatru specialist.

Primele cuvinte ale doctoriţei ne-au adus o veste cutremurătoare. Ea ne-a spus: „Suntem aproape siguri că fiul dumneavoastră suferă de sindromul Down“. Ea ne-a explicat că fiul nostru probabil va fi retardat mintal. Practic nu mai auzeam nimic din explicaţia ei. Ca paralizat, creierul meu nu mai recepţiona nici un sunet. Continua însă să înregistreze impresiile vizuale.

Ea l-a ridicat pe Andrew şi ne-a atras atenţia spre unul dintre lucrurile care au avertizat-o că ceva nu era în regulă. Căpşorul copilaşului atârna fără vlagă. Această absenţă a tonusului muscular era un simptom al sindromului Down la nou-născuţi. La o întrevedere ulterioară cu doctoriţa i-am pus o mulţime de întrebări care ne inundau mintea pe măsură ce ne reveneam. În ce măsură îl va afecta boala? La ce ne puteam aştepta? Cât de multe lucruri îl vom putea învăţa? Cât de mult va fi capabil să înveţe? Ea ne-a explicat că răspunsurile la multe dintre întrebările noastre vor depinde de mediul în care va trăi, precum şi de capacităţile lui proprii.

În cei peste 20 de ani care s-au scurs de atunci am încercat să-i dăruim lui Andrew iubirea şi afecţiunea pe care le merita şi să-l învăţăm tot ceea ce cunoşteam noi. Privind în urmă însă, acum ne dăm seama că tot ceea ce am făcut nu a fost doar o exersare a dăruirii.

Sfaturi înţelepte

Înainte de a avea timp să ne obişnuim cu prezenţa lui Andrew, iubitorii noştri prieteni ne-au dat sfaturi pe care le învăţaseră din propriile încercări prin care trecuseră. Ei erau bine intenţionaţi, dar, cum era de aşteptat, nu toate sfaturile s-au dovedit a fi înţelepte sau utile. După ani de testare însă, din sfaturile lor s-au adunat doi stropi preţioşi de înţelepciune.

Unii au încercat să ne consoleze spunând că Andrew nu era în realitate retardat. Apoi însă, un vechi prieten ne-a dojenit: „Nu negaţi! Cu cât îi veţi accepta mai repede limitele, cu atât mai repede vă veţi revizui aşteptările şi veţi începe să-l ajutaţi aşa cum este“.

Aceasta s-a dovedit a fi una dintre cele mai importante lecţii pe care am învăţat-o în urma confruntării cu necazurile. Nu poate exista vindecare atât timp cât nu s-a acceptat realitatea. Întrucât negarea este deseori instinctivă, cu cât aceasta durează mai mult, cu atât mai mult amânăm să o rezolvăm şi să facem eforturi în limitele impuse de ‘evenimentele neprevăzute care îi ajung pe toţi oamenii’. — Eclesiastul 9:11, NW.

În aceşti ani, atunci când întâlneam părinţi ai căror copii nu se puteau conforma programei şcolare normale sau care erau în şcoli de corecţie, ne întrebam deseori câţi dintre copii puteau fi în realitate retardaţi sau bolnavi în vreun alt fel. Puteau fi incluşi unii dintre aceştia în categoria celor „handicapaţi insesizabil“, adică a celor care, spre deosebire de Andrew, nu erau cu nimic deosebiţi din punct de vedere fizic şi care arătau ca nişte copii normali? Persoanele afectate de sindromul Down sunt uşor de recunoscut. Însă alte forme de invaliditate nu se manifestă prin nici un semn vizibil. Câţi părinţi se agaţă de unele speranţe nerealiste şi refuză să accepte limitele copilului lor, motiv pentru care ajung cu toţii la disperare? — Compară cu Coloseni 3:21.

Un al doilea sfat pe care l-am verificat prin propria noastră experienţă este acesta: Numai VOI veţi stabili modul în care vă vor trata alţii copilul. Cum îl trataţi voi, aşa îl vor trata şi ceilalţi.

În ultimele decenii, atitudinea oamenilor faţă de cei handicapaţi din punct de vedere fizic şi mental s-a schimbat mult. Însă multe dintre aceste schimbări au fost influenţate chiar de unele dintre persoanele handicapate, de rudele acestora şi de alţi susţinători neprofesionişti şi de specialitate. Plini de curaj, mulţi părinţi au ignorat sfatul de a-şi interna copilul într-un azil, revizuind în felul acesta convingerile existente despre tratarea copiilor handicapaţi. Cu cincizeci de ani în urmă, aproape toate manualele de medicină despre sindromul Down se bazau pe datele culese din aziluri. În prezent, atitudinea s-a schimbat complet, deseori fiindcă părinţii şi alţii au căutat soluţii în alte domenii.

Să manifestăm mai multă compasiune

Este uimitor cât de uşor ne putem amăgi singuri gândindu-ne că manifestăm o compasiune autentică. Însă, până când nu suntem noi înşine implicaţi, modul în care înţelegem multe probleme poate fi adesea superficial.

Andrew ne-a făcut să ne dăm seama că persoanele dezavantajate deseori nu pot deţine controlul asupra situaţiei în care se află. De fapt, aceasta ne-a făcut să ne punem întrebarea: Care este de fapt atitudinea mea faţă de cel slab, faţă de cel greoi la minte şi faţă de cel vârstnic?

Deseori când ne aflam într-un loc public împreună cu Andrew, persoane care nu ne cunoşteau şi care observau că noi îl acceptam ca pe un adevărat membru al familiei fără să fim ruşinaţi, veneau la noi şi ne mărturiseau necazurile pe care le aveau şi pe care nu le dezvăluiau oricui. Era ca şi cum prezenţa lui Andrew îi asigura că noi puteam să le înţelegem problemele.

Puterea iubirii

Fără îndoială, cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Andrew este aceea că iubirea nu este doar o funcţie a intelectului. Şi să vă explic de ce. Una dintre trăsăturile de bază ale modului nostru de închinare în calitate de Martori ai lui Iehova este aceea că adevăratul creştinism se ridică deasupra neînţelegerilor şi a prejudecăţilor rasiale, sociale şi politice. Încrezându-ne în acest principiu, noi am ştiut că Andrew va fi acceptat de fraţii şi de surorile noastre spirituale. Neţinând cont de sfatul specialiştilor care spuneau că era nerealist să ne aşteptăm ca el să stea cuminte în timpul întrunirilor pe care le implica închinarea noastră, încă de la naşterea lui am făcut tot posibilul ca să ne însoţească la întruniri, precum şi în lucrarea noastră de predicare din casă în casă. După cum ne-am aşteptat, congregaţia îl tratează cu bunăvoinţă şi înţelegere.

Există însă unele persoane care fac mai mult decât atât. Ele nutresc pentru el o afecţiune deosebită. Andrew pare să simtă aceasta la un nivel care este complet neafectat de creierul lui slăbit. Faţă de aceste persoane el trece cu uşurinţă peste timiditatea lui obişnuită şi, la sfârşitul întrunirilor, se îndreaptă direct spre ele. De multe ori am observat capacitatea lui instinctivă de a-i putea discerne, chiar şi într-o mulţime, pe cei care au o afecţiune deosebită pentru el.

La fel stau lucrurile şi cu modul în care îşi manifestă iubirea. Andrew este foarte tandru cu copiii mici, cu persoanele în vârstă şi cu cei pe care îi favorizează. Când se apropie uneori cu îndrăzneală de copilaşul vreunei persoane pe care nu o cunoaştem, stăm lângă el, gata să-i sărim în ajutor copilaşului în cazul în care Andrew nu este atent şi se joacă prea brutal. Însă cât de des ne-am simţit ruşinaţi de temerile noastre când am văzut că atingea copilaşul cu aceeaşi gingăşie cu care o mamă îşi atinge bebeluşul atunci când îl alăptează!

Lecţiile pe care le-am învăţat

Întrucât toţi copiii care suferă de sindromul Down seamănă între ei, ne-am aşteptat ca şi personalităţile lor să fie asemănătoare. Însă curând am învăţat că ei seamănă mai degrabă cu familia lor decât cu alţi copii bolnavi. Fiecare are o personalitate unică.

Lui Andrew, la fel ca multor altor copii, nu îi place munca grea. Am descoperit însă că, dacă am avut răbdarea şi perseverenţa de a face ceva împreună cu el de mai multe ori, până când acel lucru a devenit pentru el un obicei, lucrul respectiv nu i s-a mai părut o muncă. Treburile pe care le efectuează acum prin casă au devenit pentru el o a doua natură şi numai cele pe care le face suplimentar sunt considerate muncă.

Privind în urmă la lecţiile pe care le-am învăţat de-a lungul vieţii lui Andrew, iese la iveală un paradox interesant. Practic toate principiile pe care le-am învăţat crescându-l pe Andrew s-au dovedit a fi la fel de valabile şi în relaţiile noastre cu ceilalţi copii, precum şi cu oamenii în general.

De exemplu, care dintre noi nu reacţionează pozitiv la iubirea adevărată? Dacă aţi fost vreodată comparaţi în mod nefavorabil cu cineva ale cărui capacităţi sau experienţă difereau foarte mult de ale voastre, nu aţi considerat că acest lucru este nedrept şi deprimant? În definitiv, nu s-a întâmplat ca mulţi dintre noi să constatăm că lucruri pe care la început le consideram neplăcute au devenit în cele din urmă suportabile, chiar satisfăcătoare, atunci când ne-am impus să le terminăm?

Deşi am vărsat multe lacrimi pentru Andrew în miopia noastră omenească, am avut parte şi de numeroase bucurii mici şi mari. De asemenea, am constatat că, în domenii care nu aveau absolut nici o legătură cu Andrew, am progresat datorită lui. Am învăţat că fiecare experienţă din viaţă, oricât ar fi de grea, are puterea de a ne transforma mai degrabă în persoane mai bune decât în persoane mai rele.

Mai există încă ceva de mare importanţă pentru noi. Noi găsim o mare plăcere în anticiparea momentului măreţ în care vom fi martori la vindecarea lui Andrew. Biblia promite că în curând, în lumea nouă şi dreaptă a lui Dumnezeu, toţi cei orbi, surzi, şchiopi şi muţi vor dobândi o sănătate înfloritoare (Isaia 35:5, 6; Matei 15:30, 31). Imaginaţi-vă ce bucurie vor simţi toţi atunci când vor vedea cu propriii lor ochi vindecarea minţilor şi a trupurilor bolnave, în timp ce omenirea va înflori la maximum (Psalmul 37:11, 29)! — De la un colaborator.

[Chenarul de la pagina 12]

Grade de handicap

Unii experţi îi împart pe cei afectaţi de sindromul Down în trei categorii: 1) Capabili să înveţe (moderaţi): cei care pot învăţa unele deprinderi academice. În această categorie intră şi unele persoane care au devenit actori sau chiar conferenţiari. Altele au reuşit să se descurce singure, doar cu o supraveghere minimă. 2) Care pot fi instruiţi (temperaţi): cei care sunt capabili să înveţe anumite îndeletniciri practice. Deşi pot fi învăţaţi să-şi poarte singuri de grijă, au nevoie de o mai mare supraveghere. 3) Grav bolnavi (dificili): Categoria cu o funcţionalitate minimă, care are nevoie de multă supraveghere.

Cum este Andrew? Acum ştim că el intră în categoria celor care pot fi instruiţi.