Naţiunile sărace devin mormanele de gunoi ale naţiunilor bogate

ASEMENEA unui orfan nedorit, încărcătura toxică s-a plimbat de pe un vapor pe altul şi dintr-un port într-altul în căutarea unei locuinţe. Unsprezece mii de bidoane pline cu răşini toxice, pesticide şi alte substanţe chimice periculoase au fost duse din Djibouti (Africa) în Venezuela, în Siria şi în Grecia. În cele din urmă, butoaiele care aveau spărturi au început să facă victime printre membrii echipajului unuia dintre cargouri. Un om a murit şi majoritatea celorlalţi s-au îmbolnăvit de boli de piele, boli de rinichi şi boli respiratorii cauzate de încărcătura toxică de la bord.

Vapoarele, camioanele şi trenurile încărcate cu deşeuri ucigaşe ca acestea traversează planeta în lung şi în lat în căutarea unei destinaţii. De foarte multe ori, ţări care sunt deja devastate de sărăcie, foamete şi boli devin locurile de depozitare a tone de otrăvuri şi reziduuri contaminate. Ecologiştii se tem că un dezastru ecologic nu este decât o chestiune de timp.

Vopsele învechite, solvenţi, cauciucuri, baterii, deşeuri radioactive, zgură de plumb şi PCB poate că pentru voi nu înseamnă nimic, însă ele stârnesc interesul prosperei afaceri a deşeurilor industriale. În mod paradoxal, cu cât un guvern este mai sever în ce priveşte ocrotirea mediului înconjurător, cu atât este mai mare cantitatea de deşeuri toxice de care industriile ţării respective se debarasează în afara graniţelor. „Ca să scape de ele, aproape 20 de milioane de tone de substanţe chimice toxice sunt expediate anual în ţările Lumii a Treia de către neruşinatele“ companii ale naţiunilor industrializate, se menţiona în săptămânalul londonez The Observer. Prin portiţele legale de scăpare şi prin aplicarea nestrictă a legii, mii de tone de deşeuri toxice ajung pe tărâmuri africane, asiatice şi latino-americane.

Nu este deci de mirare că aceste companii găsesc tentant să depoziteze deşeuri! Preţul poate fi redus considerabil dacă este folosit pentru depozitare un loc corespunzător. Un exemplu în acest sens ni-l oferă vasul de croazieră United States, cândva un mândru vas amiral aparţinând flotei americane de pasageri. Acesta a fost achiziţionat în 1992 în vederea renovării şi folosirii lui pentru croazierele de lux. El conţinea, probabil, mai mult azbest decât orice alt vas lansat la apă. În Statele Unite, înlăturarea azbestului ar fi costat 100 de milioane de dolari. Vasul a fost remorcat până în Turcia, unde azbestul ar fi putut fi înlăturat pentru 2 milioane de dolari. Însă guvernul Turciei nu a acceptat aşa ceva — era prea periculos să permită intrarea în ţară a mai mult de 46 000 de metri pătraţi de fibre de azbest, un material cancerigen. În cele din urmă, vasul şi-a schimbat ruta spre portul unei alte ţări, unde legile de ocrotire a mediului nu sunt atât de severe.

Reciclarea mortală

Companiilor din ţările occidentale dezvoltate probabil că le place să se creadă despre ele că îi ajută pe cei săraci. Harvey Alter, de la Camera de Comerţ a Statelor Unite, susţine că „exportul de deşeuri şi industria reciclării ridică nivelul de viaţă din aceste ţări“. Însă, dacă se trec în revistă câteva dintre activităţile de peste hotare ale acestor corporaţii, în majoritatea cazurilor descoperim că, în loc să ridice nivelul de viaţă, aceste firme „mai mult ca sigur nu plătesc salarii mai mari decât salariile minime locale, degradează mediul şi vând produse care sunt, în unele cazuri, periculoase şi de o calitate îndoielnică“.

Papa Ioan Paul al II-lea şi-a exprimat recent îngrijorarea cu ocazia unui seminar pe tema poluării din ţările în curs de dezvoltare. Pontiful a declarat: „Faptul că ţările bogate profită de pe urma slabei economii şi legislaţii a ţărilor mai sărace şi că exportă tehnologii poluante şi deşeuri care degradează mediul înconjurător şi sănătatea populaţiei constituie un grav abuz“.

Un exemplu tipic în acest sens îl găsim în Africa de Sud, unde se află cea mai mare instalaţie de reciclare a deşeurilor de mercur. În ceea ce a fost numit drept „unul dintre cele mai mari scandaluri pe tema poluării de pe continent“, deşeurile toxice au ucis un muncitor, un altul a intrat în comă, iar o treime din forţa de muncă se spune că suferă de unele forme de intoxicare cu mercur. Guvernele din anumite ţări industrializate interzic sau impun mari restricţii deversării anumitor deşeuri de mercur. Vasele corporaţiilor din cel puţin una dintre aceste ţări transportă încărcături periculoase către ţărmurile Africii. O echipă de control a găsit depozitate la fabrica de reciclare a deşeurilor 10 000 de butoaie cu deşeuri de mercur provenite de la trei companii străine.

Sună mult mai bine să spui că materialele au fost expediate către ţările în curs de dezvoltare în vederea reciclării, decât să spui că acestea au fost trimise pentru a fi deşertate acolo. Prin reciclare se pot obţine produşi derivaţi valoroşi, se pot crea noi locuri de muncă, iar economia poate fi stimulată. Însă, aşa cum arată raportul de mai sus, provenit din Africa de Sud, aceasta poate avea şi consecinţe dezastruoase. Recuperarea unor produse valoroase din aceste substanţe poate duce la eliberarea unor substanţe chimice ucigătoare, care produc poluare şi îmbolnăviri, iar uneori moartea muncitorilor. Revista New Scientist remarcă următoarele: „Nu există nici o îndoială cu privire la faptul că reciclarea este folosită uneori drept pretext pentru debarasarea de gunoaie“.

Această strategie este descrisă de U.S.News & World Report în termenii următori: „Etichetarea falsă a produselor, portiţele de scăpare legale şi lipsa unei expertize fac din ţările în curs de dezvoltare ţinte uşoare, cărora avizii comercianţi de deşeuri le vând noroiul toxic din canalizare drept «fertilizator organic» sau pesticidele cu termenul de valabilitate depăşit drept «ajutor agricol»“.

În Mexic s-au răspândit aşa-numitele maquiladoras, adică fabrici care aparţin unor proprietari străini. Un obiectiv principal al companiilor străine este acela de a se sustrage de la respectarea exigentelor norme privind poluarea şi de a profita de pe seama nenumăraţilor muncitori prost plătiţi. Zeci de mii de mexicani trăiesc în cocioabe situate în vecinătatea canalelor întunecoase, pline cu apă poluată. „Nici măcar caprele n-ar bea de aici“, mărturisea o femeie. Un raport întocmit de Asociaţia Medicală Americană a numit zona de graniţă drept „o posibilă cloacă şi o pepinieră a bolilor infecţioase“.

Nu mor numai dăunătorii

„Cum se poate ca o ţară să interzică o otravă la ea acasă, dar să o producă şi să o livreze unei alte ţări? Cât de moral este acest lucru?“, întreba agronomul şi specialistul în pesticide Arif Jamal, din Khartoum. El ne-a arătat fotografii cu butoaie care purtaseră inscripţia „Neavizate pentru folosire“ în ţara industrializată din care proveneau. Ele au fost găsite într-o rezervaţie naturală sudaneză. Iar în apropiere de acel loc o mulţime de animale zăceau moarte.

Una dintre ţările bogate „exportă anual circa 227 de milioane de kilograme de pesticide a căror folosire este interzisă, care au impuse restricţii sau care nu au primit avizul de folosire în gospodărie“, se arată în The New York Times. În 1978 a fost interzisă la culturile agricole folosirea heptaclorului, o rudă cancerigenă a DDT-ului. Însă combinatul chimic care l-a inventat continuă să-l producă.

Un sondaj efectuat de Naţiunile Unite a descoperit că anumite „pesticide foarte toxice“ sunt disponibile pe scară largă în cel puţin 85 de ţări în curs de dezvoltare. Aproximativ un milion de persoane suferă anual de o formă gravă de intoxicaţie, iar circa 20 000 dintre aceste persoane mor din cauza substanţelor chimice.

Industria tutunului ar putea fi numită culmea lăcomiei fatale. Într-un articol apărut în revista Scientific American şi intitulat „Epidemia tabagică mondială“ se menţionează următoarele: „Amploarea bolilor şi a deceselor cauzate de tutun în lumea întreagă nu poate fi exagerată“. Vârsta medie a fumătorilor începători scade tot mai mult, iar numărul femeilor care fumează creşte în mod alarmant. Puternicele companii prelucrătoare de tutun, asociate cu şiretele companii publicitare, reuşesc să cucerească uriaşa piaţă existentă în ţările slab dezvoltate. Un alai de trupuri moarte sau răvăşite de boală le pavează drumul către bogăţii.a

Trebuie spus totuşi că nu toate companiile dau uitării bunăstarea naţiunilor aflate în curs de dezvoltare. Există unele companii care se străduiesc să facă afaceri cinstite şi demne de încredere cu ţările în curs de dezvoltare. De exemplu, o companie asigură pensii şi ajutor în caz de boală şi le plăteşte muncitorilor de trei ori mai mult decât salariile cerute. Altă companie a adoptat o poziţie fermă faţă de respectarea drepturilor omului şi a anulat zeci de contracte pentru abuzuri în privinţa acestor drepturi.

Eschivare ipocrită

În 1989, la Basel, în Elveţia, a fost semnat un acord al Naţiunilor Unite privind reglementarea transportului de deşeuri periculoase între naţiuni. Nu s-a ajuns la rezolvarea problemei, iar referitor la o întrunire ulterioară a aceloraşi naţiuni, ţinută în martie 1994, ziarul New Scientist consemna:

„Drept răspuns la furia justificată a ţărilor în curs de dezvoltare, cele 65 de ţări participante la Convenţia de la Basel au făcut un important pas înainte atunci când au decis să lărgească convenţia interzicând exportul de deşeuri periculoase din ţările membre OECD [Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică] către ţările nemembre OECD“.

Însă această ultimă decizie pare să nu fie agreată de ţările dezvoltate. New Scientist şi-a exprimat astfel îngrijorarea: „Aşadar, veştile că Statele Unite, Marea Britanie, Germania şi Australia încearcă să submineze acum decizia luată, ne neliniştesc. Informaţiile scurse de la guvernul S.U.A. trădează încercările diplomatice «tacite» ale acestuia de a «modifica» interdicţia înainte de exprimarea acordului în vederea ratificării convenţiei“.

O zi a socotelilor pentru cei lacomi

„Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi strigaţi din cauza nenorocirilor care vin peste voi!“, avertizează Biblia în Iacov 5:1. Această zi a socotelilor va fi adusă de cel care poate pune lucrurile în ordine: „DOMNUL face dreptate şi judecată tuturor celor asupriţi [înşelaţi, NW]“. — Psalmul 103:6.

Cei care trăiesc acum într-o sărăcie apăsătoare pot găsi încurajare aflând că în curând cuvintele consemnate în Psalmul 72:12, 13 îşi vor găsi împlinirea: „El va scăpa pe săracul care strigă şi pe cel necăjit care n-are nici un ajutor. Va avea milă de cel sărman şi lipsit şi va scăpa viaţa săracilor“.

[Notă de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 6]

Reziduuri ucigătoare care refuză să dispară

„Deşeurile nucleare ucigătoare se acumulează fără să existe vreo soluţie corespunzătoare.“ Acesta era titlul care a apărut în martie anul trecut în rubrica pe teme ştiinţifice a ziarului The New York Times. „Cea mai simplă soluţie — se arăta în articol — este aceea de a le îngropa. Însă faptul că un depozit subteran de deşeuri din Nevada ar putea în cele din urmă să sară în aer printr-o explozie nucleară alimentată de deşeurile de plutoniu este acum aspru criticat în discuţiile aprinse dintre oamenii de ştiinţă, precum şi într-un studiu efectuat de agenţiile federale.“

Oamenii de ştiinţă au propus multe soluţii care să scape omenirea de surplusul de plutoniu, însă preţul, controversele şi teama au făcut ca aceste planuri să rămână uitate. O idee respinsă de mulţi este aceea de a le îngropa în mare. O sugestie mai năstruşnică este aceea de a le arunca înspre soare. O altă soluţie ar fi folosirea reactoarelor pentru arderea lor. Însă această propunere a fost respinsă, întrucât ar „necesita sute sau mii de ani“ ca să fie realizată.

Dr. Makhijani, de la Institutul de Cercetări privind Energia şi Mediul Înconjurător, a declarat următoarele: „Fiecare soluţie bună din punct de vedere tehnic implică unele aspecte politice oribile, iar fiecare soluţie bună din punct de vedere politic se pare că este necorespunzătoare din punct de vedere tehnic. Nimeni nu are soluţii globale la această situaţie deplorabilă, nici măcar noi“.

Pentru a le furniza energie electrică celor 60 de milioane de locuinţe — ceea ce înseamnă 20 la sută din energia ţării —, cele 107 reactoare ale centralelor nucleare din Statele Unite produc anual 2 000 de tone de combustibil uzat care, începând din anul 1957, a fost depozitat temporar la centralele nucleare. De zeci de ani oamenii au aşteptat zadarnic ca guvernul să găsească o modalitate prin care să scape de aceste reziduuri. Nouă preşedinţi s-au succedat, iar 18 congrese au propus soluţii şi au stabilit termene-limită pentru a asigura depozitarea deşeurilor radioactive în locuri subterane amenajate, însă dispoziţia finală privitoare la aceste deşeuri ucigătoare care trebuie adăpostite timp de mii de ani nu a fost luată încă.

Spre deosebire de aceasta, trilioanele de cuptoare de fuziune puse în funcţiune de Iehova Dumnezeu în îndepărtatele stele ale universului nu prezintă nici o ameninţare, iar cuptorul care funcţionează în soarele nostru face posibilă viaţa pe pământ.

[Provenienţa fotografiei]

NAŢIUNILE UNITE/IAEA

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Substanţele chimice toxice poluează apa potabilă şi apa menajeră.

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Copii jucându-se printre deşeuri periculoase sau ucigătoare