Huhurezul de pe zidul lui Adrian

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN MAREA BRITANIE

O DÂRĂ subţire de ceaţă pluteşte deasupra copacilor în timp ce o melodie încântătoare răsună tot mai tare, spulberând tăcerea zorilor. Păsările migra- toare de vară tocmai au sosit în nordul Angliei ca să-şi reunească trilurile cu cele ale mierlelor şi ale sturzilor de prin partea locului.

Mă plimbam de-a lungul unui râu de culoarea cărbunelui, ce îşi croia drum printre malurile presărate cu ciuboţica cucului şi cu violete de pădure până către casa străveche a huhurezului de pe Zidul lui Adrian.a Ştiam că îl voi găsi la aproximativ un kilometru depărtare în sus, în apropiere de trunchiul unui ulm bătrân, supraveghindu-şi cei patru puişori. Aceştia stăteau comod într-o scorbură făcută într-un buştean de frasin uscat.

Huhurezul — ce minunăţie a creaţiei! Are o acuitate vizuală nocturnă de o sută de ori mai mare decât cea a oamenilor. Chiar şi la lumina difuză a lunii un huhurez îşi poate prinde prada. Ochii omului au nişte celule care disting culorile, numite conuri, şi celule care receptează lumina, numite bastonaşe, însă ochii huhurezului sunt bine căptuşiţi cu bastonaşe care conţin o substanţă chimică numită pigment fotosensibil al retinei. Acesta transformă cele mai firave licăriri de lumină într-un semnal chimic care îi dă păsării o imagine vizuală, în timp ce oamenii pot sesiza doar prezenţa luminii.

Spre deosebire de aproape toate celelalte vieţuitoare, huhurezii nu îşi pot roti ochii în orbite. Fiecare ochi este fixat precum farurile unei maşini. Pentru a compensa aceasta, graţie gâtului său extraordinar de flexibil, huhurezul îşi poate roti capul cu cel puţin 270 de grade pentru a putea privi în toate direcţiile!

Se spune că, cocoţat într-un copac la o înălţime de 15 metri, un huhurez nu numai că poate să vadă un şoarece, dar poate să audă chiar şi zgomotul pe care îl face acesta când se furişează prin iarbă. Auzul său extraordinar de fin se datorează modului în care îi sunt proiectate urechile. Dacă priviţi chipul unui huhurez, veţi vedea că este acoperit de jur împrejur cu pene curbate şi rigide, care adună şi reflectă undele sonore spre urechi, împingând sunetul spre cele mai mari timpane din câte există în lumea păsărilor. Urechile lui sunt aşezate una puţin deasupra celeilalte, dându-i astfel posibilitatea să stabilească cu precizie din ce direcţie vine zgomotul.

După ce şi-a localizat — vizual sau sonor — prada, huhurezul se repede asupra ei fără să facă cel mai mic zgomot. Corpul huhurezului este acoperit cu pene atât de moi, încât orice sunet este estompat. Chiar şi penele de pe aripi au vârfurile pufoase, astfel că atunci când zboară nu se aude nici un fâşâit. În nopţile întunecoase, ţăranilor li s-a întâmplat uneori să se sperie de forma strălucitoare a unui huhurez ce zboară în picaj de-a lungul drumului. Ei n-au de unde să ştie că penele au o strălucire fosforescentă din cauza unor ciuperci luminescente care cresc pe lemnul putred din cuibul acestuia.

Mi-am continuat plimbarea pe malul râului în sus, iar peste puţin timp am ajuns la buturuga noduroasă a bătrânului copac. Atras de căldura dimineţii, unul dintre puiuţi stătea la intrarea scorburii tolănindu-se în razele oblice ale soarelui care se strecurau prin frunzişul de deasupra. Cum sta acolo, clipind din ochişori în lumina blândă a soarelui, puiuţul era atât de drăgălaş!

Ascunsă undeva printre ramurile de deasupra, mama-huhurez cea bătrână stătea alături de partenerul său, urmărind cu ochii pe jumătate închişi tot ceea ce se petrecea în jur. Ştiam că îşi va supraveghea cu atenţie puişorii până în momentul în care aceştia îşi vor putea purta singuri de grijă graţie înţelepciunii instinctive implantate în ei de Grandiosul lor Creator.

[Notă de subsol]

[Provenienţa fotografiei de la pagina 15]

Cu amabilitatea English Heritage