Bivolul indian — credincios şi util
DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN BRAZILIA
„Fugiţi! Fugiţi! Un tigru!“, strigă băieţii. Aceştia o iau la goană spre bivoli, le sar în spate şi aleargă în galop. Deodată, Saïdjah, unul dintre băieţi, se dezechilibrează şi plonjează în câmpul cu orez — pradă pentru tigrul care se apropie. Bivolul lui Saïdjah însă vede ce s-a întâmplat. Se întoarce, acoperă cu corpu-i imens micul său prieten şi înfruntă tigrul. Felina atacă, însă bivolul rămâne neclintit şi îi salvează lui Saïdjah viaţa.
ACEASTĂ confruntare, descrisă de Eduard Douwes Dekker, un scriitor din secolul al XIX-lea care a trăit în Asia, dezvăluie o trăsătură îndrăgită a bivolului indian: credincioşia. Azi, fidelitatea continuă să fie semnul distinctiv al bivolului indian. „Bivolul indian — susţine un expert — este ca un câine credincios. Îţi dăruieşte pentru tot restul vieţii afecţiunea sa, atât timp cât te porţi cu el cum se cuvine.“
În Asia, încă de la vârsta de patru ani, copiii ştiu cum să facă lucrul acesta. În fiecare zi, ei îşi duc trupeşii prieteni la râu, iar acolo îi spală şi, cu mânuţele lor mici, curăţă urechile, ochii şi nările animalelor. Drept răspuns, bivolul suspină în semn de mulţumire. Pielea lui închisă la culoare absoarbe multă căldură. Spre deosebire de vite, bivolul are mult mai puţine glande sudoripare în raport cu mărimea lui, motiv pentru care are mereu probleme cu eliminarea căldurii. Nu este de mirare că adoră aceste băi zilnice! „Adânciţi în apă sau în nămol, rumegând cu ochii pe jumătate închişi“, remarcă cineva, bivolii „sunt întruchiparea fericirii“.
Dragostea lor pentru apă însă constituie doar una dintre trăsăturile lor. Ce alte trăsături mai au? De ce sunt folositori? Şi, mai întâi de toate, cum arată?
Un globe-trotter musculos
Bivolul indian (Bubalus bubalis) seamănă cu un bou mai mare şi cântăreşte 900 de kilograme sau chiar mai mult. Are o piele aproape fără păr, de un gri ca ardezia. Având o înălţime la umeri de 180 de centimetri — coarne alungite, un spate drept, un corp lung, gâtul înclinat în faţă şi o structură musculoasă — este întruchiparea forţei. Picioarele lui robuste se termină cu o încălţăminte ideală pentru plimbările prin noroaie: copitele lui mari, asemenea unor cutii prinse de încheieturile lui extrem de flexibile. Această supleţe îi permite bivolului să-şi îndoaie copitele spre spate, să păşească peste obstacole şi să se târască prin terenurile mlăştinoase unde vitele alunecă.
Cele 150 de milioane de bivoli indieni domestici existenţi în lume se împart în două categorii: bivolul indian de mlaştină şi cel de râu. Din Filipine până în India, bivolul de mlaştină, cu coarnele lui (lungi de 120–180 de centimetri) lăsate pe spate, constituie o imagine des întâlnită pe vederi. Când nu pozează, adâncit în mocirlă până la genunchi îşi croieşte drum prin orezării sau trage căruţe pe nişte cărări care l-ar face să tremure pe orice şofer de camion.
Bivolul de râu se aseamănă cu cel de mlaştină. Corpul lui este ceva mai mic, iar coarnele mai modeste — strâns răsucite sau drepte şi înclinate. Însă, datorită celor 900 de kilograme pe care le are, şi el este impunător. În trecut, negustorii arabi au adus în Orientul Mijlociu această specie din Asia, iar mai târziu, cruciaţii care se întorceau acasă au introdus-o în Europa, unde îi merge încă foarte bine.
Deşi nu veţi vedea vreun bivol indian în rândul animalelor iuţi — merg alene cu viteza constantă de 3 kilometri/oră —, atât bivolul de mlaştină, cât şi cel de râu pot fi întâlniţi pretutindeni pe glob. Ei s-au stabilit de-a lungul coastei nordice a Australiei, au păşit pe ţărmurile insulelor din Pacific şi chiar îşi fac poteci prin pădurea amazoniană. Amazoniană?
Imigranţi prosperi
Ecoturiştii care străbat Amazonul deseori explorează zadarnic ţărmurile râului în căutare de jaguari de negăsit sau de anaconde mai mari decât cele obişnuite. Totuşi, ei nu au nevoie de binoclu, nici măcar de ochelari ca să-i zărească pe noii sosiţi ai junglei — bivolii indieni, cu miile.
Dacă vă trece cumva prin cap că aceşti imigranţi asiatici care se bălăcesc în Amazon pun în pericol ecosistemul, puteţi să vă exprimaţi protestul la poliţia din Marajó, o insulă din delta râului. Atenţie însă! La sediul poliţiei nu veţi fi ascultaţi cu imparţialitate, întrucât ofiţerul de serviciu s-ar putea ca tocmai atunci să se pregătească să patruleze strada cocoţat pe spatele unui impunător lucrător federal. Aţi intuit bine, este vorba despre bivolul indian, şi încă cel de mlaştină! Mai doreşte cumva cineva să se plângă?
De fapt, bivolul indian este un bun de preţ al regiunii amazoniene, susţine dr. Pietro Baruselli, un veterinar care lucrează la unul dintre cele două centre de cercetare a bivolului indian existente în Brazilia. El a relatat revistei Treziţi-vă! că bivolul are un aparat digestiv extraordinar, care îi permite să se hrănească de pe păşuni pe care celelalte vite flămânzesc. Crescătorii de vite trebuie să defrişeze în permanenţă pădurile ca să creeze noi păşuni, însă bivolul prosperă pe păşuni care deja există. Dr. Baruselli spune că bivolul indian „poate contribui la conservarea pădurii tropicale“.
Însă, ca să supravieţuiască în junglă, bivolul indian trebuie să ştie să improvizeze, şi chiar improvizează. Cartea The Water Buffalo: New Prospects for an Underutilized Animal (Bivolul indian: perspective noi pentru un animal neutilizat îndeajuns) arată că în anotimpul ploios, când Amazonul inundă păşunile, bivolul se adaptează la terenurile ude. În timp ce vitele rămase pe porţiuni de teren înalt privesc cu ochi invidioşi şi cu stomacul gol, bivolii din jurul lor, călcând prin apă, se ospătează cu plante plutitoare şi chiar pasc sub apă. Când apar din nou păşunile, bivolul arată la fel de strălucitor ca înainte.
Mama regină
Bivolul se descurcă la fel de bine şi în alte părţi ale Braziliei. Încă de la începutul anilor ’80, efectivul turmelor existente în ţară a crescut brusc de la patru sute de mii la câteva milioane de capete. De fapt, bivolii se înmulţesc mult mai rapid decât vitele. Cum se explică aceasta?
Wanderley Bernardes, un crescător de bivoli din Brazilia, explică faptul că un bivol este pregătit pentru împerechere la vârsta de doi ani. După zece luni de gestaţie, se naşte primul viţel. Aproximativ 14 luni mai târziu se naşte cel de-al doilea viţel. Având o rată scăzută a mortalităţii viţeilor şi o rezistenţă mare la boli, bivolul se bucură de o viaţă lungă şi prolifică. Cât de lungă? În medie, mai mult de 20 de ani. Cât de prolifică?
„Am să vă arăt“, spune dl Bernardes în timp ce păşeşte peste păşunile deluroase ale fermei care se întinde pe o suprafaţă de 300 de hectare, la circa 160 de kilometri vest de São Paulo. „Aceasta este Rainha (Regina)“, spune el plin de afecţiune în timp ce arată spre un animal a cărui piele uzată şi ale cărui coarne ştirbite constituie dovada unei vieţi îndelungate. „Are 25 de ani, este bunică cu mulţi nepoţi, cu toate acestea — adaugă el radiind — tocmai a dat naştere celui de-al 20-lea viţel.“ Cu bunici ca Rainha, nu este de mirare că unii experţi prezic că în secolul următor cea mai mare turmă de bivoli din lume va paşte în Brazilia!
Un tractor viu şi nu numai atât
În prezent însă, această afirmaţie se potriveşte Indiei, căminul a aproape jumătate din numărul de bivoli indieni din lume. Aici şi în alte ţări asiatice, graţie bivolilor, milioane de familii de agricultori săraci supravieţuiesc pe terenuri slab roditoare. Fără să aibă nevoie de motorină sau de piese de schimb, „tractorul lor viu“ remorchează, ară, grăpează, transportă cu căruţa şi întreţine familia pentru mai mult de 20 de ani. „Pentru familia mea — spune o asiatică în vârstă — bivolul este mai important decât mine. Dacă mor eu, vor plânge după mine; însă dacă moare bivolul, ei pot muri de foame.“
Pe lângă faptul că este folositor în fermă, bivolul furnizează şi hrana necesară. Aproximativ 70 la sută din toată cantitatea de lapte produsă în India provine de la bivoliţele de râu, iar laptele de bivoliţă este atât de căutat, încât laptele de vacă abia dacă se vinde. De ce este preferat de atât de multe persoane? „Laptele de bivoliţă“, se explică în cartea The Water Buffalo: New Prospects for an Underutilized Animal, „conţine mai puţină apă, mai multe corpuri solide integrale, mai multă grăsime, puţin mai multă lactoză şi mai multe proteine decât laptele de vacă“. Îţi dă multă energie, are un gust bun şi din el se produc mozzarella, ricotta şi alte sortimente delicioase de brânză.
Ce se poate spune despre carnea de bivol? „Nu reuşim să facem faţă cererii“, susţine fermierul Bernardes. În cadrul unor teste întreprinse pentru stabilirea preferinţelor, în Australia, Venezuela, Statele Unite şi alte ţări, cotletul de bivol a fost mai dorit decât cel de vită. De fapt, milioane de persoane din întreaga lume deseori savurează carnea de bivol în timp ce îşi imaginează că mănâncă un biftec în suc propriu. „Deseori oamenii au idei preconcepute — remarcă dr. Baruselli —, însă carnea de bivol este la fel de gustoasă, deseori chiar mai gustoasă decât cea de vită.“
Bivolul scade în greutate
Deşi numărul bivolilor este în creştere, acest animal întâmpină probleme. „Masculii adulţi care ar putea fi cei mai potriviţi pentru proliferare — se arată în Earthscan Bulletin — sunt deseori selectaţi ca animale de tracţiune şi castraţi sau trimişi la abator.“ Astfel se pierd trăsăturile ereditare pentru exemplarele mari, iar bivolul scade în greutate. Experţii susţin că „acum zece ani în Thailanda era ceva obişnuit să găseşti bivoli de 1 000 de kilograme; acum cu greu găseşti specimene de 750 de kilograme“. Poate fi remediată această problemă?
Da, după cum se arată într-un raport întocmit de 28 de zoologi, însă „este necesar să se acţioneze imediat . . . pentru conservarea şi ocrotirea exemplarelor deosebite“. Ei recunosc că până acum bivolul a fost dat uitării, însă „o mai bună înţelegere a bivolului indian ar putea fi de o valoare nepreţuită pentru multe dintre ţările în curs de dezvoltare“. Dacă se vor face mai multe cercetări, susţin ei, acestea vor contribui „la dezvăluirea adevăratelor lui calităţi“.
În fond, oamenii de ştiinţă de pretutindeni descoperă ceea ce crescătorii de animale din Asia au ştiut de secole: credinciosul şi utilul bivol indian este unul dintre cei mai buni prieteni ai omului.
[Chenarul de la pagina 27]
Falsă identitate
ÎN CARTEA intitulată The Water Buffalo: New Prospects for an Underutilized Animal se arată că „mulţi cred că bivolul indian este duşmănos şi nărăvaş. Enciclopediile dau şi ele apă la moară acestei idei“. În realitate însă, bivolul indian domesticit este „unul dintre cele mai blajine animale domestice. În pofida aspectului său înfricoşător, el este mai degrabă un răsfăţat al casei — sociabil, blajin şi liniştit“. Cum se face atunci că bivolul indian şi-a câştigat această reputaţie nemeritată? Probabil că este confundat cu bivolul african (Synceros caffer), un animal într-adevăr irascibil, deşi îi este rudă îndepărtată. Însă bivolul indian nu se împerechează cu el. Preferă să ţină la distanţă rude atât de capricioase.