Familia care m-a iubit cu adevărat

PENTRU un copil, pentru orice copil, familia este foarte importantă. O familie în care există căldură şi iubire contribuie la satisfacerea necesităţilor fizice şi afective ale unui copil. Ea joacă un rol esenţial în instruire, educaţie şi creştere. Ea îl face pe copil să se simtă în siguranţă. Cât de groaznic este să fii respins de propria familie, aşa cum mi s-a întâmplat mie!

M-am născut într-o familie numeroasă, în estul Nigeriei. Tatăl meu era şef de trib şi avea şapte soţii. Era tatăl a 30 de copii, eu fiind al 29-lea.

Într-o zi a anului 1965, pe când aveam vârsta de zece ani, întorcându-mă acasă de la şcoală l-am găsit pe tata şezând în verandă. Doi bărbaţi cu nişte genţi în mână au intrat în curtea casei noastre şi, după un salut prietenos, s-au prezentat drept Martori ai lui Iehova. Tata i-a ascultat cu atenţie. Când i-au oferit două reviste, tata s-a uitat spre mine şi m-a întrebat dacă le doresc. Am dat din cap în semn de încuviinţare, iar el le-a luat pentru mine.

Martorii au promis că vor reveni, şi aşa au şi făcut. Pe parcursul celor doi ani care au urmat, m-au vizitat şi am discutat din Biblie. Însă nu veneau cu regularitate, întrucât de la locuinţa lor până în satul în care locuiam eu era o distanţă de 10 kilometri.

Familia mă respinge

Aveam 12 ani când tata s-a îmbolnăvit şi a murit. După opt zile de la înmormântare, fratele meu cel mai mare a convocat întreaga familie. Erau prezente acolo aproximativ 20 de persoane. Noi toţi credeam că ne va vorbi despre cheltuielile de înmormântare. Spre surprinderea mea însă, el a spus că ne-a chemat pentru a discuta despre fratele lui mai mic — adică despre mine! Le-a spus celorlalţi că pe mine mă interesa doar să umblu să „cerşesc“ patru pence, de parcă familia nu ar avea bani să-mi dea de mâncare. El a adăugat că, prin faptul că mergeam ca să vând acele reviste de câte patru pence, eu tăvăleam în noroi numele familiei. El mi-a spus că trebuie să decid de partea cui rămân: a Martorilor sau a familiei mele.

Mama mea murise, dar una dintre mamele mele vitrege a plâns şi a vorbit în favoarea mea. Ea i-a rugat să nu folosească aceasta drept pretext ca să mă deposedeze de partea mea de moştenire. Însă pentru ei părerea unei femei nu conta prea mult. Familia a trecut de partea fratelui meu şi mi-a cerut să iau o hotărâre.

Le-am cerut să-mi dea timp să reflectez asupra problemei. Au fost de acord şi m-au păsuit până în seara următoare. Rămas singur în cameră, am început să plâng. Mă simţeam neputincios, respins şi speriat. Mă întrebam ce o să se întâmple cu mine.

Până atunci nu fusesem niciodată la Sala Regatului şi nu participasem niciodată la lucrarea de predicare împreună cu Martorii. Nu aveam decât o vagă cunoştinţă despre învăţăturile Bibliei, iar în satul meu nu existau Martori cu care să discut.

M-am rugat la Iehova, chemându-l pe nume pentru prima dată în viaţa mea. I-am spus că învăţasem că el este Dumnezeul adevărat. L-am rugat să fie alături de mine şi să mă ajute să iau decizia potrivită, cea care să-i placă lui.

În seara următoare, familia s-a reunit din nou şi mi-a cerut să spun ce hotărâre am luat. Le-am explicat că tatăl meu, care mi-a dat viaţă, a fost cel care m-a iniţiat în studiul meu cu Martorii. El mi-a plătit revistele şi Biblia. Şi, întrucât el nu s-a ofensat că studiez cu Martorii, nu pot înţelege de ce fratele meu mai mare foloseşte acest lucru împotriva mea. Apoi le-am spus că, indiferent ce îmi vor face, eu trebuie să-i slujesc lui Iehova.

N-au fost încântaţi de cuvintele mele. Unul dintre ei a spus: „Cine se crede şobolanul ăsta mic de ne vorbeşte în felul acesta?“ Imediat după aceea, fratele meu a pornit cu paşi apăsaţi spre camera mea, mi-a înşfăcat hainele, cărţile şi micul meu geamantan de carton şi le-a aruncat afară.

Mi-am găsit adăpost la familia unui coleg care locuia în sat şi am stat cu ei timp de aproximativ cinci luni. Între timp i-am scris unchiului meu din Lagos, iar acesta m-a invitat să merg să stau cu el.

Timp de câteva luni mi-am pus bani deoparte strângând şi vânzând seminţe de palmier. Mama vitregă care îmi luase apărarea mi-a dat şi ea ceva bani. După ce am strâns suficienţi, am pornit spre Lagos. O parte din drum am călătorit în remorca unui camion care transporta nisip.

Alungat a doua oară

După ce am ajuns în Lagos, m-am bucurat când am aflat că unchiul meu studia cu Martorii. Imediat am început să merg la Sala Regatului şi să asist la întrunirile congregaţiei. Numai că interesul unchiului meu faţă de serviciul pentru Iehova s-a spulberat rapid atunci când fratele meu mai mare a venit în vizită. Acesta i-a spus unchiului meu că familia a hotărât să nu mă mai ajute şi nici să nu mă mai lase să merg la şcoală, întrucât continuam să mă asociez cu Martorii lui Iehova. El l-a ameninţat pe unchiul meu, apoi s-a întors acasă.

După o săptămână de la plecarea fratelui meu, unchiul m-a trezit la miezul nopţii şi mi-a aruncat o hârtie pe care era scris ceva. Mi-a pus un pix în mână şi mi-a cerut să semnez. Văzându-i faţa încruntată, mi-am dat seama că era vorba despre ceva serios. Am spus: „Unchiule, de ce nu mă laşi să o semnez dimineaţă?“

Mi-a spus să nu-l mai numesc „unchi“ şi să semnez hârtia imediat. I-am răspuns că până şi un criminal are dreptul să cunoască acuzaţiile care i se aduc. Cu siguranţă, şi eu aveam dreptul să citesc hârtia înainte de a o semna.

Apoi, plin de necaz, m-a lăsat să o citesc. Începea cam aşa: „Subsemnatul, U. U. Udoh, am jurat să nu fiu Martor al lui Iehova. Consimt să-mi ard genţile şi cărţile şi promit că niciodată nu voi avea de-a face cu Martorii lui Iehova. . . .“ După ce am citit primele rânduri, am început să râd. I-am explicat imediat că nu vreau să mă creadă necuviincios, dar că nu pot sub nici o formă să semnez un astfel de document.

Unchiul s-a înfuriat foarte tare şi mi-a poruncit să plec din locuinţa lui. Mi-am aşezat în linişte hainele şi cărţile în geamantan, am ieşit pe holul din faţa apartamentului său şi m-am întins pe jos ca să dorm pe podea. Văzându-mă acolo, unchiul mi-a spus că, întrucât în chiria pe care o plătea era inclus şi holul, trebuia să părăsesc clădirea.

O ofertă tentantă

Eram în Lagos de numai două săptămâni şi nu ştiam încotro să mă îndrept. Nu ştiam unde locuia fratele care venea de obicei să mă ducă la Sala Regatului. Aşa că la ivirea zorilor am început să mă plimb şi să hoinăresc de unul singur, rugându-mă la Iehova să mă ajute.

Spre sfârşitul zilei mă aflam într-o staţie de benzină. M-am apropiat de proprietar şi l-am întrebat dacă ar putea să-mi încuie în birou geamantanul peste noapte, ca să nu mi-l fure hoţii. Rugămintea mea l-a făcut suficient de curios ca să mă întrebe de ce nu mă duc acasă. I-am relatat povestea mea.

Omul m-a înţeles şi s-a oferit să mă angajeze ca băiat în casă. Mi-a spus chiar că mă va trimite la şcoală dacă îl voi ajuta în gospodărie. Era o ofertă tentantă, însă ştiam că a fi băiat în casă însemna ca în fiecare zi să muncesc de dimineaţa devreme până seara târziu. De asemenea, cei care lucrau ca băieţi în casă nu aveau voie să aibă vreo legătură cu persoane din afara casei, de teamă că aceştia ar putea conspira cu hoţii cu scopul de a jefui locuinţa. În cel mai fericit caz, probabil că aş fi avut doar o duminică liberă pe lună. Aşa că i-am mulţumit sincer pentru grija manifestată, dar i-am refuzat oferta. Am spus că, dacă aş lucra pentru el, mi-ar fi greu să fiu prezent la întrunirile de la Sala Regatului.

Bărbatul a spus: „Cum poţi vorbi de întruniri când tu nici măcar nu ai un loc unde să stai?“ I-am răspuns că, dacă aş renunţa să merg la întruniri, aş putea locui în casa părintească. Am fost obligat să plec din cauza religiei mele. Singurul lucru pe care îl cer este un loc pentru geamantan. După aceasta, a fost de acord să-mi pună geamantanul la loc sigur.

Găsirea unei alte familii

Trei zile am dormit afară în staţia de benzină. Nu aveam bani pentru mâncare, aşa că, în tot acest timp, nu am mâncat absolut nimic. În cea de-a patra zi, în timp ce mă plimbam prin preajmă, am zărit un tânăr care le oferea oamenilor de pe stradă revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă! Am fugit plin de bucurie spre el şi l-am întrebat dacă îl cunoştea pe fratele Godwin Ideh. A vrut să ştie de ce îl întreb, aşa că i-am explicat toate câte mi se întâmplaseră.

După ce am terminat, şi-a pus imediat revistele în geantă şi m-a întrebat: „De ce trebuie să suferi tu atât de mult, când există mii de Martori ai lui Iehova aici, în Lagos?“ A oprit un taxi şi ne-am dus împreună la staţia de benzină ca să-mi iau geamantanul. După aceea m-a dus acasă la el şi mi-a dat să mănânc. Apoi a trimis după fratele Ideh, care locuia în apropiere.

După ce a venit fratele Ideh, au început să discute la care dintre ei să stau. Amândoi mă voiau! În cele din urmă au căzut de acord să mă împartă: o perioadă să stau la unul dintre ei, iar o altă perioadă la celălalt.

La scurt timp după aceea m-am angajat pe post de curier. Când am primit primul salariu i-am întrebat pe amândoi fraţii cu cât vor să contribui la mâncare şi chirie. Ei au început să râdă şi mi-au spus că nu trebuie să plătesc nimic.

La puţin timp după aceea m-am înscris la seral şi am făcut unele cursuri şi în particular, astfel că, în cele din urmă, mi-am terminat instruirea elementară. A început să-mi meargă mai bine din punct de vedere financiar. Am găsit un loc de muncă mai bun, ca secretar, iar după un timp mi-am găsit o locuinţă.

Am fost botezat în aprilie 1972. Eram în vârstă de 17 ani. Am vrut să încep serviciul de pionier ca să-i arăt lui Iehova aprecierea mea faţă de tot ceea ce făcuse pentru mine, în special în acea perioadă dificilă. Când puteam, eram pionier temporar, însă mi-au trebuit câţiva ani ca să-mi aranjez lucrurile în vederea pionieratului. În 1983 am devenit, în sfârşit, pionier regular.

Atunci am ajuns să apreciez din plin familia mea spirituală. Cuvintele următoare rostite de Isus mi se aplică cu siguranţă: „Adevărat vă spun că nu este nimeni care să-şi fi lăsat casă, sau soţie, sau fraţi, sau părinţi, sau copii, pentru împărăţia lui Dumnezeu, şi să nu primească mult mai mult în veacul acesta, iar în veacul viitor, viaţă veşnică“. — Luca 18:29, 30.

Martorii m-au iubit şi m-au îngrijit cu adevărat. Mi-au purtat de grijă atunci când nu aveam nici un ban. Cu ajutorul lor şi cu ajutorul Tatălui meu ceresc am prosperat din punct de vedere spiritual. Nu numai că am primit o instruire laică, dar am şi cunoscut căile lui Iehova.

Aceştia erau oamenii pe care familia mea naturală a încercat să mă determine să-i resping. Atunci când am refuzat s-o fac, familia mea m-a respins. În schimb, m-au îndemnat oare fraţii şi surorile mele spirituale să-mi resping familia naturală? Deloc. Biblia ne învaţă: „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel“. — Luca 6:31.

Ajutând familia care m-a respins

La scurt timp după ce am plecat de acasă, în Nigeria a izbucnit războiul civil. Satul meu a fost devastat. Mulţi dintre prietenii şi rudele mele au murit, inclusiv mama vitregă care îmi luase apărarea. Economia ţării era la pământ.

După terminarea războiului, am mers acasă şi i-am făcut o vizită unui frate mai mare, ce fusese printre cei care mă alungaseră de acasă pe când eram copil. Soţia sa şi cele două fiice erau bolnave în spital. Mi-a fost milă de el şi l-am întrebat cu ce l-aş putea ajuta.

Poate din cauză că se simţea vinovat faţă de mine mi-a spus că nu are nevoie de nimic. I-am explicat că nu trebuie să se gândească că, probabil, caut să mă răzbun pe familie pentru tot ceea ce îmi făcuse. I-am spus că ştiam că au acţionat în necunoştinţă de cauză şi că doream realmente să-l ajut.

A început apoi să plângă şi mi-a mărturisit că nu avea bani şi că copiii lui se aflau într-o situaţie jalnică. I-am dat echivalentul a 300 de dolari americani şi l-am întrebat dacă i-ar plăcea să lucreze în Lagos. După ce m-am întors în Lagos, i-am găsit un loc de muncă şi l-am chemat să vină şi să locuiască împreună cu mine. A stat la mine doi ani de zile, strângând bani pe care să-i trimită acasă soţiei şi copiilor săi. În această perioadă i-am oferit cu plăcere masă şi casă.

A spus că ştie că Martorii lui Iehova practică religia adevărată. A mai spus că, dacă nu ar fi atât de adâncit în lume, ar deveni şi el Martor. A promis însă că va face demersuri pentru ca soţia şi copiii săi să înceapă un studiu biblic.

În 1987 am fost invitat să iau parte la lucrarea de circumscripţie. În aprilie 1991 m-am căsătorit cu Sarah Ukpong. În 1993 am fost invitaţi să renunţăm la lucrarea de circumscripţie pentru a sluji la filiala din Nigeria. Am acceptat invitaţia şi am slujit la filială până când soţia mea a rămas însărcinată.

Deşi în tinereţe familia m-a alungat, am fost adoptat de o familie spirituală alcătuită din părinţi, fraţi, surori şi copii. Cât de fericit sunt că aparţin acestei familii mondiale unice, o familie pe care o iubesc cu adevărat şi care mă iubeşte cu adevărat! — Relatată de Udom Udoh.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Udom şi Sarah Udoh