‘Îţi mulţumesc, mami, că m-ai adus acasă’

ÎNTOTDEAUNA eram neliniştită atunci când Glen, soţul meu, pleca cu avionul; de-abia aşteptam să se întoarcă acasă. De obicei, el zbura de plăcere. De data aceasta fusese angajat să facă nişte fotografii din avion. Băiatul nostru cel mic, Todd, a mers cu el. Glen era întotdeauna un pilot atent şi niciodată nu-şi asuma riscuri inutile.

Când telefonul a sunat în acea duminică după-amiaza din 25 aprilie 1982, am ridicat receptorul cuprinsă de o presimţire sumbră. Era cumnatul meu. „Glen şi Todd au avut un accident de avion“, a spus el. „Ne vedem la spital.“

Împreună cu băiatul meu de 13 ani, Scott, am spus o rugăciune şi am alergat la spital. Când am ajuns acolo, am aflat că avionul lui Glen se prăbuşise la aproximativ 100 de kilometri nord de New York. (Nu s-a aflat niciodată cauza exactă a accidentului.) Glen şi Todd erau în viaţă, dar se aflau într-o stare critică.

Am semnat toate formele legale, fiind de acord ca spitalul să le administreze tratamentul necesar. Deoarece eram Martoră a lui Iehova, nu am fost însă de acord cu transfuziile de sânge. Dacă mi-aş fi dat consimţământul, aş fi încălcat porunca din Biblie care spune ‘feriţi-vă de sânge’ (Faptele 15:28, 29). Glen avea la el un document medical în care erau prezentate cu claritate convingerile lui în această privinţă. Le-am spus însă medicilor că suntem de acord să se utilizeze înlocuitori nesanguini ai volumului plasmatic.a

Glen era grav lovit la cap şi la piept. A murit la câteva ore. Cel mai greu lucru din viaţa mea pe care a trebuit să-l fac a fost să mă duc în sala de aşteptare şi să-i spun băiatului meu Scott că tatăl lui murise. Efectiv s-a agăţat de mine şi a spus: „Ce-am să mă fac acum? Mi-am pierdut cel mai bun prieten!“ Da, Glen fusese cel mai bun prieten al celor doi băieţi ai săi, fiind împreună cu ei şi în momentele de destindere, şi în activităţile legate de închinare. El a fost şi cel mai bun prieten al meu, şi soţul meu. Moartea lui a însemnat o pierdere îngrozitoare.

Ţinând la convingerile noastre

Todd avea un picior şi un deget rupt, maxilarul zdrobit şi grave leziuni cerebrale. Era în comă. Cât de greu mi-a fost să-mi privesc băiatul de nouă ani care, doar cu câteva ore mai înainte, fusese plin de viaţă! Todd fusese întotdeauna un băieţel încântător, plin de energie. Era vorbăreţ şi îi plăcea să cânte şi să se joace. Acum nici măcar nu mai era conştient de prezenţa noastră.

Temându-se ca nu cumva Todd să aibă nevoie de operaţie, medicii mi-au cerut să fiu de acord cu transfuzia de sânge. Am refuzat. Răspunsul lor a fost obţinerea unei decizii judecătoreşti care îi autoriza să administreze sânge. S-a dovedit însă că nu era necesară o intervenţie chirurgicală şi că Todd nu avea hemoragie internă. Cu toate acestea, după câteva zile, medicii mi-au spus că ei aveau să-i administreze sânge, indiferent de situaţie. Eram înmărmuriţi! „Trebuie pur şi simplu s-o facem!“, a fost singura explicaţie pe care ne-a dat-o medicul care îl trata pe Todd. Ei au ignorat convingerile noastre religioase şi i-au administrat lui Todd trei unităţi de sânge. M-am simţit complet neputincioasă.

După accident, timp de câteva zile am fost pe prima pagină a ziarelor. Ziarul local i-a făcut pe cititori să creadă că Glen murise din cauză că refuzase transfuzia de sânge şi chiar a citat declaraţia unui medic de la spital în acest sens! Acest lucru nu era adevărat. Mai târziu, la autopsie s-a confirmat faptul că Glen, pur şi simplu, nu ar fi putut supravieţui gravelor leziuni de la cap şi de la piept. Din fericire, câţiva miniştri Martori au fost invitaţi de postul local de radio pentru a explica poziţia noastră bazată pe Biblie. Aceasta a dus la o frumoasă publicitate, iar poziţia adoptată de Martorii lui Iehova în problema sângelui a devenit un subiect obişnuit al discuţiilor purtate în ministerul nostru de la uşă la uşă.

Eforturi pentru a-l ajuta pe Todd să-şi recapete cunoştinţa

Todd era în continuare în comă. Apoi, pe 13 mai, o asistentă medicală l-a întors în pat şi, în sfârşit, şi-a deschis ochii! L-am îmbrăţişat şi am încercat să-i vorbesc, însă nu am primit nici un răspuns. Nu putea nici măcar să clipească sau să mă strângă de mână. Dar, începând de atunci, el a făcut progrese încontinuu. Când intram în cameră, el îşi întorcea capul spre uşă. Când îi vorbeam, se uita la noi. Ştia oare Todd că suntem acolo? Noi nu ne dădeam seama. Prin urmare, am început să depunem eforturi pentru a-l stimula mintal şi fizic, în permanenţă. Din acea zi i-am vorbit, i-am citit şi i-am pus să asculte casete cu muzică instrumentală şi cu subiecte biblice. I-am cântat chiar şi la chitară; a fost un tratament pentru amândoi.

Am fost mult ajutaţi de congregaţia locală a Martorilor lui Iehova. Băiatul meu mai mare, Scott, nu demult şi-a amintit: „Două familii aproape că m-au adoptat, luându-mă cu ei în vacanţe“. Mai mult, unii ne-au tuns peluza, ne-au spălat rufele şi au gătit pentru noi. Prietenii şi membrii familiei au stat pe rând cu Todd nopţi întregi la spital.

Săptămâni în şir însă, Todd nu a putut răspunde la o asemenea atenţie — nici măcar cu un zâmbet. Apoi a făcut pneumonie. Medicul mi-a cerut consimţământul să-i pună din nou lui Todd aparatul de respiraţie. Exista pericolul să devină dependent de el pentru totdeauna. Imaginaţi-vă: Această decizie de viaţă şi de moarte era în mâinile mele! Totuşi, când a fost vorba de transfuzia de sânge, dorinţele mele au fost complet ignorate! În orice caz, am optat pentru aparat, sperând că totul se va sfârşi cu bine.

În acea după-amiază m-am dus acasă ca să mă schimb. Pe peluza din faţa casei aştepta un funcţionar guvernamental. El m-a informat că trebuia să ne vindem casa din cauza lucrărilor de lărgire a şoselei. Acum mai aveam încă o situaţie dificilă de înfruntat. Întotdeauna le-am spus altora că Iehova nu va permite niciodată să suportăm mai mult decât putem duce. Obişnuiam să citez cuvintele din 1 Petru 5:6, 7: „Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe, aruncând asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi“. Acum, credinţa şi încrederea mea în Dumnezeu erau puse la încercare aşa cum nu mai fuseseră puse niciodată până atunci.

Au trecut săptămâni în şir, iar Todd făcea infecţie după infecţie. Zilele erau pline de analize de sânge, puncţii de măduvă a spinării, radiografii la oase, tomografii la creier, puncţii la plămâni şi nesfârşite radiografii. Prin august, temperatura lui Todd a ajuns în cele din urmă la valoarea normală. În august i-au fost scoase tuburile prin care respira şi se hrănea. Acum ne aflam în faţa celor mai dificile momente.

Întoarcerea acasă

Medicii ne-au spus că o instituţie spitalicească ar fi cea mai potrivită pentru Todd. Un medic ne-a reamintit că eu şi Scott trebuie să ne trăim propria viaţă. Chiar şi unii prieteni bine intenţionaţi au gândit la fel. Ceea ce nu au reuşit ei să înţeleagă însă era faptul că Todd făcea parte din viaţa noastră! Şi dacă reuşeam să îl îngrijim acasă, ar fi fost înconjurat de cei care îl iubeau şi care aveau aceeaşi credinţă ca el.

Am cumpărat un scaun cu rotile şi un pat de spital. Cu ajutorul unor prieteni, am dărâmat peretele din dormitorul meu, am pus nişte uşi de sticlă glisante şi am construit o verandă deschisă şi o rampă, astfel încât Todd să poată intra cu scaunul cu rotile direct în dormitorul lui.

În dimineaţa zilei de 19 august sosise momentul să-l aduc acasă pe băiatul meu, care se mai afla încă parţial în comă. Todd putea să-şi deschidă ochii şi să-şi mişte puţin piciorul şi braţul drept, însă medicul său nu a întrevăzut nici o îmbunătăţire ulterioară. După câteva săptămâni l-am dus pe Todd la un neurolog renumit, însă el n-a făcut altceva decât să ne repete aceleaşi cuvinte. Cu toate acestea, ne simţeam minunat că îl aduceam acasă! Mama împreună cu câţiva prieteni apropiaţi ne-au aşteptat acasă. Chiar în acea seară am mers cu toţii la Sala Regatului. Astfel am gustat din efortul enorm pe care trebuia să-l depunem pentru a-l îngriji pe Todd.

Îngrijindu-l pe Todd acasă

Îngrijirea unei persoane handicapate s-a dovedit a fi o sarcină care cerea foarte mult timp, cum nimeni nu-şi poate imagina. La masă, lui Todd îi trebuia mai mult de o oră. Încă îmi mai trebuie aproape o oră ca să-l spăl cu buretele, să-l spăl pe cap şi să-l îmbrac. O baie cu curenţi de apă fierbinte îi poate lua două ore întregi. Deplasarea este o activitate foarte dificilă, necesitând un efort fizic considerabil. Deşi în ultimul timp făcuse mari progrese, lui Todd îi era foarte greu să şadă drept, chiar şi într-un scaun cu rotile reglabil; de obicei, el trebuia să stea întins pe jos. Ani de zile am stat cu el pe jos în spate în Sala Regatului. Însă aceasta nu ne-a împiedicat să asistăm la întrunirile creştine şi, în general, ajungeam la timp.

Eforturile noastre, însoţite de răbdare, au fost răsplătite. Un timp, doctorii au crezut că Todd a rămas surd şi orb din cauza accidentului. Dar înainte de accident începusem să-i învăţ pe băieţii mei limbajul semnelor. În primele săptămâni de la sosirea lui acasă, Todd a început să ne răspundă la întrebările pe care i le puneam făcând semnul fie pentru da, fie pentru nu. Mai târziu a reuşit să poată arăta cu degetul. Noi îi arătam fotografii cu prieteni de-ai noştri şi îl rugam să ne indice pe unii dintre ei, iar el o făcea fără să greşească. Putea să identifice în mod corect şi cifre, şi litere. Mai târziu am ajuns la cuvinte. Capacităţile sale de percepţie nu erau afectate! În noiembrie, exact la şapte luni de la accident, a avut loc un eveniment mult aşteptat.

Todd a zâmbit. Prin ianuarie, zâmbetul său a fost însoţit de râs.

După cum vă amintiţi, am fost obligaţi să ne vindem casa. Dar, până la urmă, s-a dovedit a fi o binecuvântare, deoarece casa noastră cu etaj era mică şi îi limita foarte mult mişcările lui Todd. Cu puţinii bani pe care îi aveam, era greu să găsim o locuinţă care să satisfacă necesităţile noastre. Însă un agent imobiliar amabil ne-a găsit o locuinţă. Casa aparţinuse unui bărbat văduv a cărui soţie fusese imobilizată într-un scaun cu rotile, fiind proiectată astfel pentru necesităţile ei. Era perfectă pentru Todd!

Bineînţeles, casa trebuia curăţată şi vopsită. Dar când am fost gata de vopsit, mai mult de 25 de prieteni din congregaţia noastră au sosit cu role şi cu pensule în mână.

Înfruntând problemele vieţii de zi cu zi

Glen s-a îngrijit întotdeauna de problemele familiei, de notele de plată şi aşa mai departe. N-am prea avut probleme când a trebuit să preiau eu aceste responsabilităţi din cadrul familiei. Însă Glen nu a considerat că este important să-şi facă un testament sau o asigurare corespunzătoare. Am fi fost scutiţi de o mulţime de greutăţi financiare — probleme cu care ne mai confruntăm şi în ziua de azi — dacă el şi-ar fi făcut timp să se îngrijească de aceste chestiuni. După ce am trecut prin astfel de momente, mulţi prieteni de-ai noştri au început să-şi pună la punct treburile.

O altă problemă a fost satisfacerea necesităţilor noastre afective şi spirituale. După ce Todd a ieşit din spital, unii s-au comportat ca şi cum momentele grele trecuseră. Scott însă avea nevoie în continuare de ajutor şi de încurajare. Vederile, scrisorile şi telefoanele pe care le-am primit vor rămâne întotdeauna nişte amintiri dragi. Îmi amintesc de o scrisoare pe care am primit-o de la cineva care ne-a oferit un ajutor financiar. În scrisoare se spunea: „Nu voi semna această scrisoare, deoarece nu vreau să-mi mulţumeşti mie, ci lui Iehova, întrucât el este cel care ne îndeamnă să manifestăm dragoste unii faţă de alţii“.

Totuşi, am învăţat să nu depindem în totalitate de alţii în ce priveşte încurajarea, ci să facem şi noi ceva în folosul nostru. Când mă simt dărâmată, încerc adesea să mă gândesc la alţii. Îmi place să gătesc şi să coc câte ceva şi, din când în când, invit acasă prieteni sau doar coc ceva şi le dau să le ia cu ei. Când sunt efectiv surmenată sau am nevoie de o pauză, întotdeauna se pare că există câte o invitaţie la masă pentru prânz sau seară sau o invitaţie pentru a petrece un weekend cu prietenii în aer liber. Uneori, unii se oferă chiar să stea puţin cu Todd ca să pot merge să fac unele comisioane sau cumpărături.

Băiatul meu cel mare, Scott, a fost şi el o extraordinară binecuvântare. De câte ori a putut, Scott l-a luat pe Todd cu el la unele reuniuni. A fost întotdeauna aproape ca să mă ajute în vreun fel sau altul să-l îngrijesc pe Todd şi niciodată nu s-a plâns că are prea multe de făcut. „Când mă trezeam uneori că îmi doream să fi avut şi eu o viaţă mai «normală», a spus odată Scott, îmi aduceam aminte repede că această situaţie prin care am trecut m-a apropiat mai mult de Dumnezeu.“ Zilnic îi mulţumesc lui Iehova pentru că mi-a dat un astfel de fiu iubitor, care apreciază lucrurile spirituale. El slujeşte în congregaţia sa în calitate de slujitor ministerial şi este, împreună cu soţia sa, evanghelizator cu timp integral.

Iar Todd? El a continuat să facă progrese. În doi ani a început să vorbească din nou. La început, câteva cuvinte, apoi propoziţii. Acum, el poate chiar să se exprime la întrunirile creştine. Depune mari eforturi ca să vorbească mai fluent, iar tratamentul pe care l-a urmat în acest sens l-a ajutat. Încă îi place să cânte — îndeosebi la Sala Regatului. De asemenea, continuă să fie întotdeauna optimist. Acum poate să stea în picioare cu ajutorul unui cadru. Cu câtva timp în urmă am avut ocazia să relatăm experienţa noastră la un congres al Martorilor lui Iehova. Când a fost întrebat ce i-ar plăcea să le spună tuturor fraţilor care erau prezenţi, Todd a spus: „Nu vă faceţi griji. Lucrurile o să meargă mai bine“.

Iehova este cel care ne-a ajutat să trecem prin toate acestea. Într-adevăr, am învăţat să ne încredem în el mai mult ca oricând. Toate acele nopţi albe, toate eforturile mari pe care le-am depus pentru a ne îngriji de necesităţile şi de binele lui Todd, toate sacrificiile pe care le-am făcut au meritat din plin. Cu câtva timp în urmă, când serveam împreună micul dejun, am ridicat ochii şi l-am văzut pe Todd uitându-se la mine cu un zâmbet larg pe faţă. El a spus: „Te iubesc, mami. Îţi mulţumesc că m-ai adus acasă de la spital“. — Relatată de Rose Marie Boddy.

[Notă de subsol]

[Text generic pe pagina 13]

Cel mai greu lucru a fost să-i spun băiatului meu Scott că tatăl lui murise.

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Împreună cu băieţii mei