Milioane de oameni ajung sclavi

PE VREMEA când s-a născut Olaudah Equiano, corăbiile din Europa duceau sclavi africani dincolo de Oceanul Atlantic de două secole şi jumătate. Însă sclavia s-a practicat de mult mai multă vreme. De obicei, oamenii erau luaţi ca sclavi în urma unor războaie, iar acest lucru a fost practicat pe scară largă în toată lumea din cele mai vechi timpuri.

Şi în Africa sclavia a prosperat cu mult timp înainte ca navele din Europa să sosească aici. Iată ce declară The New Encyclopædia Britannica: „În toate documentele istorice se arată că în Africa neagră au existat proprietari de sclavi. . . . Sclavia era practicată pretutindeni chiar înainte de apariţia islamului, iar cu sclavii negri exportaţi din Africa se făcea comerţ în multe locuri din lumea islamică“.

Ceea ce îi conferă comerţului cu sclavi transatlantic o notă cu totul aparte este durata şi proporţiile la care a fost practicat. Potrivit celor mai exacte estimări, din secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea, au fost trecuţi peste Oceanul Atlantic între 10 milioane şi 12 milioane de sclavi.

Ruta triunghiulară

La scurt timp după călătoria lui Christofor Columb din 1492, coloniştii europeni au pus în America bazele exploatărilor miniere şi ale plantaţiilor de trestie de zahăr. Pe lângă înrobirea populaţiei băştinaşe, europenii au început să importe şi sclavi din Africa.a Transportarea sclavilor dincolo de Atlantic a început pe la mijlocul secolului al XVI-lea asemenea unui firicel de apă, dar care pe vremea lui Equiano, adică pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, ajunsese un adevărat puhoi de ape — circa 60 000 de prizonieri pe an.

Corăbiile din Europa urmau, în general, o rută triunghiulară. Mai întâi plecau din Europa spre sud, în Africa. Apoi navigau spre America, adică ruta de mijloc (latura de mijloc a triunghiului). În cele din urmă, se întorceau pe mare în Europa.

La fiecare vârf al triunghiului, căpitanii făceau negoţ. Corăbiile plecau din porturile europene încărcate cu multe produse — textile, fier, arme şi alcool. Când ajungeau pe coastele vestice ale Africii, căpitanii schimbau aceste produse pe sclavi, care erau oferiţi de negustorii africani de sclavi. Sclavii erau înghesuiţi pe corăbii, care navigau apoi spre America. Aici, căpitanii îi vindeau şi încărcau corăbiile cu bunuri realizate prin munca sclavilor — zahăr, rom, melasă, tutun, orez şi, începând din 1780, bumbac. Corăbiile se întorceau apoi în Europa, aceasta fiind ultima etapă a călătoriei.

Pentru negustorii europeni şi africani, precum şi pentru coloniştii din America, acest comerţ cu ceea ce ei numeau marfă vie însemna o afacere, adică o modalitate de a face bani. Pentru cei care erau făcuţi sclavi — soţi şi soţii, taţi şi mame, fii şi fiice —, acest comerţ însemna brutalităţi şi orori.

De unde proveneau aceşti sclavi? Unii erau răpiţi, aşa cum a fost şi Olaudah Equiano, însă majoritatea erau prizonieri de război luaţi din luptele ce se purtau între statele din Africa. Furnizorii erau africani. Istoricul Philip Curtin, specialist în comerţul cu sclavi, scrie: „Europenii au înţeles în scurt timp că Africa era mult prea periculoasă pentru sănătatea lor ca să participe personal la incursiunile pentru obţinerea sclavilor. De punerea în lanţuri a sclavilor au ajuns să se ocupe numai africanii . . . Cei care au constituit la început sursa permanentă a comerţului cu sclavi au fost, în principal, prizonierii de război“.

Ruta de mijloc

Călătoria spre America era o experienţă îngrozitoare. Africanii puşi în lanţuri în grupuri mărşăluiau până la ţărmul oceanului, unde lâncezeau, uneori luni de zile, în forturi de piatră sau în grupuri mai mici de locuinţe din lemn, împrejmuite cu un gard. Atunci când sosea câte o corabie pentru sclavi cu destinaţia America, prizonierii erau adesea deja bolnavi din cauza abuzurilor la care fuseseră supuşi. Însă abia acum începea greul.

După ce erau târâţi la bordul corabiei, dezbrăcaţi până la piele şi examinaţi de medicul sau de căpitanul corabiei, bărbaţii erau puşi în lanţuri şi duşi sub punte. Căpitanii de vase comerciale încărcau calele cu cât mai mulţi sclavi, pentru a obţine profituri maxime. Femeilor şi copiilor li se dădea mai multă libertate de mişcare, însă din această cauză ei erau expuşi şi abuzurilor sexuale din partea echipajului.

În cală era un aer infect şi mirosea urât. Equiano descrie ce impresie i-a lăsat călătoria: „Aproape că ne sufocam din cauza aerului închis din cală şi a căldurii de afară, la care se adăuga numărul mare de persoane de pe corabie, unde era atâta înghesuială, încât cu greu te puteai învârti. Ca urmare, toţi transpirau abundent, aşa că nu peste multă vreme aerul nu mai putea fi respirat din cauza unui amestec de mirosuri respingătoare, sclavii ajungând să se îmbolnăvească, mulţi dintre ei murind . . . Ţipetele femeilor şi gemetele celor care erau pe moarte făceau ca totul să fie o scenă de groază, aproape de neînchipuit“. Prizonierii trebuiau să suporte astfel de condiţii pe tot parcursul traversării oceanului care dura aproape două luni, uneori chiar mai mult.

În aceste condiţii neigienice, groaznice, bolile se răspândeau. Erau frecvente epidemiile de dizenterie şi variolă. Rata mortalităţii era ridicată. Registrele indică faptul că până prin 1750, unul din cinci africani murea la bordul corăbiilor. Morţii erau aruncaţi peste bord.

Sosirea în America

Când corăbiile cu sclavi se apropiau de America, echipajul îi pregătea pe africani pentru a fi vânduţi. Îi scoteau pe prizonieri din lanţuri, îi îngrăşau şi îi frecţionau cu ulei de palmier ca să-i facă să arate sănătoşi şi ca să le acopere rănile şi infecţiile.

De obicei, căpitanii îi vindeau pe prizonierii lor la licitaţie, însă uneori organizau o „întrecere“, care le cerea cumpărătorilor să plătească dinainte un preţ stabilit. Equiano scrie: „La un semnal (de exemplu, bătaia unei tobe), cumpărătorii năvăleau toţi deodată în curtea în care erau închişi sclavii şi îşi alegeau sclavi din grupul care le plăcea cel mai mult. Agitaţia şi gălăgia care însoţeau această acţiune, precum şi nerăbdarea ce se citea pe feţele cumpărătorilor făceau ca teama africanilor îngroziţi să crească mai mult“.

Equiano adaugă: „În acest mod, fără nici o remuşcare, rudele şi prietenii erau despărţiţi, cei mai mulţi dintre ei fără să se mai revadă vreodată“. Pentru familiile care reuşiseră totuşi să rămână împreună pe parcursul coşmarului trăit în ultimele luni, aceasta era o lovitură deosebit de dureroasă.

Munca şi biciul

Sclavii africani lucrau pe plantaţii de cafea, orez, tutun, bumbac şi, în special, pe cele de trestie de zahăr. Alţii lucrau în exploatări miniere. Unii munceau ca tâmplari, metalurgişti, ceasornicari, armurieri şi marinari. Alţii însă lucrau în casă — ca servitori, doici, croitori şi bucătari. Sclavii curăţau terenurile, construiau drumuri şi clădiri şi săpau canale.

Cu toate acestea, în ciuda muncii pe care o efectuau, sclavii erau consideraţi drept o proprietate, iar prin lege un stăpân avea drepturi absolute asupra proprietăţii sale. Însă sclavia nu a supravieţuit doar prin nerecunoaşterea drepturilor şi a libertăţilor. Ea a supravieţuit prin lovituri de bici. Autoritatea proprietarilor şi a vechililor depindea de capacitatea lor de a cauza durere. Iar ei cauzau multă durere.

Pentru a descuraja răzvrătirea şi pentru a-şi ţine sclavii sub control, proprietarii administrau pedepse fizice umilitoare chiar şi pentru greşeli minore. Equiano scrie: „Era ceva obişnuit [în Indiile de Vest] ca sclavii să fie însemnaţi cu fierul înroşit în foc, aplicându-li-se iniţialele numelui stăpânului lor, şi să li se atârne de gât o mulţime de cârlige grele de fier. Într-adevăr, pentru cele mai neînsemnate motive ei erau împovăraţi cu lanţuri şi adesea acestora li se adăugau instrumente de tortură. Uneori, pentru cele mai mici greşeli li se aplicau botniţa de fier, instrumentul de tortură pentru strâns degetul mare, etc. . . . Am văzut un negru care a fost bătut până când i-au fost rupte câteva oase numai pentru că a lăsat o oală să dea în foc“.

Uneori sclavii s-au răzvrătit. Majoritatea revoltelor însă au eşuat, iar ei au fost pedepsiţi cu cruzime, fără pic de milă.

[Notă de subsol]

[Ilustraţia de la pagina 5]

Morţii erau aruncaţi peste bord.

[Provenienţa ilustraţiei]

Culver Pictures

[Ilustraţia de la pagina 5]

Cala era încărcată cu cât mai mulţi sclavi.

[Provenienţa ilustraţiei]

Schomburg Center for Research in Black Culture / The New York Public Library / Astor, Lenox and Tilden Foundations