Misionarii — Cine ar trebui să stabilească modelul?

ÎNAINTE ca Isus Cristos să le poruncească continuatorilor săi să facă discipoli, alte religii efectuaseră deja un fel de activitate misionară. Unele au făcut acest lucru mai mult decât altele, întrucât nu toate religiile au un mod de abordare universal, adică nu toate predau un mesaj pe care îl consideră uniform aplicabil la toţi oamenii.

De exemplu, potrivit cu The Encyclopedia of Religion, o astfel de viziune universală este mai puţin pronunţată „în credinţele religiilor tribale şi în şintoism şi mai puţin evidentă în multe ramuri ale confucianismului, iudaismului şi zoroastrismului“. Aceste religii sunt răspândite „mai mult prin migrarea popoarelor sau prin integrarea treptată a popoarelor vecine decât prin activităţi misionare organizate“.

„Hinduismul reprezintă un caz special şi extraordinar de complex“, adaugă enciclopedia. „Deşi se aseamănă în multe privinţe cu tradiţiile nemisionare“, fiind răspândit prin adoptarea treptată de către nehinduşi, el a avut, pe de altă parte, „perioade de activitate misionară puternică“.

Max L. Stackhouse de la Şcoala Teologică Andover Newton spune că islamismul şi budismul se includ printre „acele religii existente în prezent care îşi atribuie cea mai universalistă viziune şi care dau dovadă de un zel misionar care se extinde cel mai departe de locul de origine“. Cu toate acestea, misionarii islamului nu puteau servi drept modele pentru misionarii creştini, deoarece era islamică nu a început decât la aproximativ 590 de ani după ce Cristos a dat porunca de a face discipoli. Pe de altă parte, budismul a precedat instituirea creştinismului cam cu aceeaşi perioadă de timp cu care i-a succedat islamismul.

Un model de toleranţă

Tradiţia spune că Buddha a iniţiat o mişcare misionară atunci când le-a spus discipolilor săi: „Mergeţi, călugări, predicaţi nobila Doctrină, . . . nu mergeţi doi în aceeaşi direcţie!“ Însă mişcările misionare pe scară largă au fost puţine, chiar dacă misionarii budişti erau prezenţi în Europa încă în secolul al IV-lea î.e.n. În majoritatea cazurilor, religia a fost răspândită la nivel individual de comercianţi voiajori, pelerini sau studenţi. De exemplu, în China şi în diferite părţi din sud-estul Asiei, budismul a ajuns pe drumurile comerciale — maritime sau terestre.

Erik Zürcher de la Universitatea Leiden din Olanda atribuie răspândirea budismului în principal la trei factori. Unul este „atitudinea tolerantă [a budismului] faţă de toate religiile“. Aceasta îi permitea să accepte cu uşurinţă „crezurile non-budiste ca revelaţii preliminare şi parţiale ale adevărului“ şi chiar să includă „zeităţile non-budiste în propriul panteon“.

Al doilea factor este că misionarii budişti au intrat într-un aşa-numit „statut de persoane fără căpătâi“, ceea ce înseamnă că au renunţat la toate distincţiile lumeşti. Liberi de limitele impuse de sistemul castelor, a căror semnificaţie religioasă era respinsă de Buddha, ei se puteau amesteca cu străinii fără teama de a deveni necuraţi din punct de vedere ceremonial.

Al treilea factor este că scrierile sfinte aparţinând budismului nu au fost legate de o anumită limbă sacră în particular. Ele puteau fi traduse cu uşurinţă în orice limbă. „În special în China — notează Zürcher —, toţi misionarii străini mai proeminenţi activau ca traducători.“ De fapt, ei au tradus într-o asemenea măsură, încât chineza a devenit a treia limbă principală pentru literatura budistă, alături de pāli şi sanscrită.

Pe la mijlocul secolului al III-lea î.e.n., suveranul Indiei, împăratul Asoka, a contribuit mult la popularizarea budismului, consolidându-i totodată caracteristicile misionare. De-a lungul acestei ere precreştine însă, budismul a rămas în principal în India şi în actuala Sri Lanka. După toate probabilităţile, numai după începutul erei creştine s-a răspândit budismul în China, Coreea, Indonezia, Iran, Japonia, Malaysia, Myanmar, Vietnam şi în alte părţi.

Misionarii budişti trimişi în China nu au văzut, evident, nimic rău în faptul de a-şi modifica religia pentru a o face mai acceptabilă. The Encyclopedia of Religion notează că „unor texte budiste cheie li s-a dat o nouă interpretare; s-a publicat literatură apologetică şi poeme noi şi au fost promulgate legi şi regulamente care au modificat şi, de fapt, au transformat unele aspecte ale mesajului budist în aşa fel încât să se poată încadra, iar în unele aspecte să poată revitaliza dimensiunile religiilor populare indigene, precum şi ale confucianismului şi ale taoismului din acea ţară“.

Au fost cazuri când, aşa cum vor arăta articolele viitoare din această serie, misionarii creştinătăţii au urmat modelul lăsat de misionarii budişti predecesori lor. În timp ce şi-au tradus scrierile sacre în alte limbi, deseori ei au permis sau chiar au promovat, aşa cum spunea istoricul Will Durant, „absorbţia credinţelor şi a ritualurilor păgâne“ în practicile lor religioase.

Urmându-l pe „marele misionar“

Cartea Judaism and Christian Beginnings explică faptul că iudaismul nu a promovat activitatea misionară în modul în care a făcut-o creştinismul, ci că a fost „relativ non-prozelitist“. Însă autorul cărţii, Samuel Sandmel, notează că „cel puţin periodic, cel puţin sporadic a existat o tendinţă spre [prozelitism]“.

Sandmel arată că „în literatura rabinică, Părintele Avraam este descris adesea drept marele misionar“. El argumentează că această „imagine a lui Avraam în postura de misionar nu s-ar fi putut contura dacă nu ar fi existat o anumită înclinaţie, cel puţin în unele părţi ale comunităţii iudaice, de a privi în mod favorabil fie căutarea activă după prozeliţi, fie cel puţin acceptarea în credinţă a celor care căutau din proprie iniţiativă să se convertească“.a

Există indicii că de-a lungul celor două secole premergătoare erei noastre, activitatea misionară iudaică s-a intensificat, în special în ţările grecofone, atunci când interesul faţă de religiile păgâne a început să scadă. Această activitate a continuat mult timp în era noastră, dar a fost interzisă în secolul al IV-lea e.n., când Imperiul Roman a adoptat ca religie oficială o formă de creştinism diluat.

Stabilind modelul

Modelul stabilit de misionarii iudei nu a fost însă cel pe care misionarii creştini au fost îndemnaţi să-l urmeze. De fapt, cu privire la fariseii iudei din timpul său, Isus a spus: „Voi înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit şi, când a devenit aşa, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă“ (Matei 23:15). Deci, chiar dacă ei îl considerau pe Avraam „marele misionar“, în mod sigur misionarii iudei nu au făcut prozeliţi care să aibă genul de credinţă pe care îl avea Avraam în Iehova Dumnezeu.

Pentru misionarii creştini, modelul de urmat este exemplul perfect dat de cel mai mare misionar, Isus Cristos. Cu mult înainte de a da în mod oficial porunca de a face discipoli, el a început să-şi instruiască primii discipoli cum să efectueze activitatea misionară internaţională pe care urma să o implice această lucrare. Întrucât proiectul urma să se desfăşoare în decurs de secole, era potrivită întrebarea: Aveau să adere cu stricteţe continuatorii lui Cristos la modelul lăsat de el?

Pe măsură ce primul secol al erei noastre se apropia de sfârşit, răspunsul nu era clar încă. Nu la fel stau lucrurile astăzi, pe măsură ce secolul al XX-lea se apropie de sfârşit. Aproximativ 1 900 de ani de activitate misionară desfăşurată de pretinşii continuatori ai lui Cristos stau ca o carte deschisă înaintea noastră.

Din locul său de naştere, Palestina, creştinismul s-a extins în întreaga lume. Un pas în acest sens a fost răspândirea lui spre vest, în Macedonia. Puteţi citi despre aceasta în următorul nostru număr.

Ca o mostră a ceea ce au realizat misionarii creştinătăţii, observaţi ce a avut loc timp de secole în Mexic. În timp ce citiţi mai departe, întrebaţi-vă: ‘Au fost ei purtători de lumină sau de întuneric?’

[Notă de subsol]

[Provenienţa ilustraţiei de la pagina 7]

Isus a iniţiat lucrarea misionară creştină, instruindu-şi continuatorii şi stabilind modelul pe care să-l urmeze.