Viitorul religiei avînd în vedere trecutul ei

Partea a 8-a: începînd din 563 î.e.n. — O iluminare care promitea eliberarea

„Valoarea unei religii sau a unei filozofii se verifică prin numărul de lucruri pe care le poate explica.“ — Ralph Waldo Emerson, poet american din secolul al XIX-lea

NU EXISTĂ decît puţine informaţii, poate chiar niciuna din sursă sigură, cu referire la acest personaj. Conform tradiţiei el se numeşte Siddhartha Gautama şi este un prinţ născut în India cu circa 600 de ani înaintea lui Cristos în regatul nordic Sakya. Primeşte numele de Sakyamuni (înţeleptul tribului Sakya) şi de Tathagata, titlu a cărui semnificaţie este nesigură. Îl veţi recunoaşte fără îndoială cel mai bine sub titlul său cel mai cunoscut: Budha.

Gautama a crescut într-un palat, la 29 ani devenind deodată conştient de mizeria umană. El voia să înţeleagă explicaţia acestui lucru asemenea oamenilor de astăzi care se întreabă sincer de ce există răutatea şi suferinţele. Abandonîndu-şi soţia şi fiul nou-născut, el a fugit în deşert unde a dus, timp de 6 ani o viaţă de ascet. Se culca pe un pat de spini şi, un timp, singura lui hrană a fost un singur bob de orez pe zi. Dar aceasta nu i-a adus iluminarea la care a sperat.

Spre vîrsta de 35 ani, Gautama a decis să adopte un mod de viaţă mai echilibrat pe care l-a numit Calea sau cărarea de mijloc. El a făcut un jurămînt că va rămîne aşezat sub un smochin pînă cînd îi va veni lumina. În cele din urmă, după o noapte întreagă de viziuni a simţit că i-a fost recompensată căutarea. De atunci el a fost numit Budha, termen care înseamnă „Cel iluminat“. Dar Gautama refuză monopolul acestui titlu. El trebuie deci folosit cu un articol şi se spune un budha sau în cazul lui Gautama, Budha.

Calea eliberării

Se spune că zeii hinduşi Indra şi Brahma îi ceruseră lui Budha să le explice şi altora adevărurile care îi fuseseră descoperite lui, lucru pe care el şi l-a propus să-l facă. Păstrînd atitudinea tolerantă proprie hinduismului, conform căruia există ceva bun în toate religiile, el a dezaprobat totuşi sistemul castelor şi importanţa atribuită jertfelor de animale în cadrul hinduismului. După părerea lui vedele nu erau de origine divină, contrar cu ceea ce pretindea hinduismul. Deşi nu a respins categoric ideea existenţei lui Dumnezeu, el a exclus însă orice idee despre un Dumnezeu Creator. Legea cauzalităţii, afirma el, nu are început. Budha merge mai departe decît hinduismul dînd această asigurare în prima sa predică: „Iată, o, călugărilor, cărarea de mijloc a cărei cunoaştere (...) conduce la perspicacitate, care conduce la înţelepciune, care conduce la calm, la cunoştinţă, la iluminare perfectă, la Nirvana.“

„Ce este Nirvana?“ veţi întreba. Istoricul Will Durant răspunde: „Este dificil de găsit un răspuns categoric la această întrebare căci Maestrul n-a făcut nimic pentru a ne învăţa în această privinţă; cît despre succesorii săi, ei au dat acestui cuvînt toate definiţiile imaginabile.“ The Encyclopedia of Religion (Enciclopedia religiei) adaugă: „Budismul n-a dat despre aceasta decît o singură definiţie: aceasta diferă în funcţie de cultură, perioada istorică, limba, şcoala de gîndire şi chiar de individ.“ Un autor defineşte nirvana ca fiind „absenţa totală a dorinţei, infinitul etern al neantului (...) liniştea fără sfîrşit a morţii fără renaştere.“ Alţii, referindu-se la rădăcina sanskrită a acestui cuvînt care înseamnă „stins“, spun că nirvana este ca o flacără care se stinge atunci cînd nu mai are combustibil. Oricum ar fi, nirvana este sinonimă cu eliberarea.

Această necesitate de a aştepta eliberarea reiese clar din cele „patru nobile adevăruri“ anunţate de către Budha: Viaţa nu este decît durere şi suferinţă; suferinţa şi durerea sînt cauzate de dorinţa de a exista şi de setea de plăceri; înţelepciunea constă în a stinge această sete, lucru care este posibil urmînd Cărarea celor opt diviziuni. Această Cărare cuprinde: credinţa dreaptă, intenţia dreaptă, cuvîntul drept, fapta dreaptă, viaţa dreaptă, străduinţa dreaptă, gîndul drept şi meditaţia dreaptă.

Triumf în străinătate, eşec în ţara sa

La început, budismul a fost bine primit. Un grup de materialişti ai epocii numiţi Charvakas, pregătise deja terenul. Ei respingeau scrierile sacre hinduse, dispreţuiau noţiunea de Dumnezeu şi denunţau religia în general. Ei au exercitat o puternică influenţă şi au contribuit la crearea a ceea ce Will Durant definea a fi „un vid care cerea o nouă religie“. Acest vid asociat cu „decăderea intelectuală a vechilor credinţe“, a contribuit la apariţia a două dintre cele mai mari mişcări reformatoare de atunci, budismul şi jainismul.

La mijlocul secolului al III-lea î.e.n., regele Asoka al cărui imperiu îngloba majoritatea părţilor subcontinentului Indian a contribuit mult la popularizarea budismului. El a pus accentul pe latura misionară a acestei filozofii trimiţînd misionari în Ceylon (Sri Lanka) şi probabil chiar şi în alte ţări. În cursul primelor secole ale erei noastre budismul s-a răspîndit în toată China. De acolo, a pătruns în Japonia, trecînd prin Coreea. În secolele al VI-lea şi al VII-lea e.n., era implantat în tot estul şi sud-estul Asiei. Astăzi, există peste 300 milioane de budişti în toată lumea.

Chiar înaintea domniei lui Asoka, budismul cunoscuse deja o oarecare expansiune. Potrivit exprimărilor lui E. Layman „spre sfîrşitul secolului al IV-lea î.e.n. existau misionari budişti la Atena.“ El adaugă că, după întemeierea creştinismului, primii misionari creştini au fost confruntaţi cu doctrina budistă peste tot unde mergeau. De fapt, cînd misionarii catolici au sosit pentru prima dată în Japonia, au fost consideraţi membri ai unei noi secte budiste. De ce?

Cele două religii prezintă în mod evident numeroase puncte comune. Istoricul Will Durant citează printre acestea: „Venerarea moaştelor strămoşilor, folosirea apei sfinţite, lumînările, tămîia, rozariile, ornamentele ecleziastice, folosirea în liturghie a unei limbi moarte, călugării şi călugăriţele, tonsura şi celibatul călugărilor, spovedania, zilele de post, canonizarea sfinţilor, purgatoriul şi slujbele religioase pentru morţi.“ El adaugă că „aceste lucruri păreau să-şi aibă începutul în budism“. De fapt budismul „precedase cu cinci secole Biserica romană în inventarea şi folosirea tuturor ceremoniilor şi ritualurilor comune celor două religii.“

Pentru a explica cum s-au dezvoltat aceste similitudini, E Layman face aluzie la o origine comună. El scrie: „În era creştină (...), formele de cult budiste purtau amprenta evidentă a influenţelor păgîne. (...) Influenţele păgîne probabil că au fost totodată la originea anumitor practici religioase care s-au impus în biserica creştină“.

În pofida triumfului său în lume, budismul a suferit un mare eşec în ţara sa de origine. Astăzi, mai puţin de 1% din populaţia Indiei este budistă, în timp ce 83% este hindusă. Motivele sînt obscure. Probabil budismul este atît de tolerat încît a fost cu totul absorbit de către hinduismul mai tradiţional. Un alt motiv ar putea fi acesta: călugării budişti şi-au încetinit eforturile în ceea ce priveşte îndrumarea persoanelor laice. În orice caz, un motiv important al eşecului budismului în India l-a constituit pătrunderea islamismului în această ţară. Sub noua dominaţie musulmană, numeroase persoane, îndeosebi din nordul Indiei, s-au convertit la islamism. De fapt, la sfîrşitul secolului al XIII-lea, aproape un sfert din populaţia Indiei era musulmană. În acelaşi timp, numeroşi budişti au revenit la hinduism considerîndu-l a fi, se pare, mai bine echipat pentru a rezista la asaltul islamismului. Fidel principiului său de toleranţă, hinduismul i-a primit cu o îmbrăţişare fraternă, facilitîndu-le reîntoarcerea prin ridicarea lui Budha la rangul de dumnezeu ca o încarnare a lui Vişnu.

Numeroasele feţe ale lui Budha

„Grecii au fost aceia care au realizat primele imagini ale lui Budha“, scrie E. Layman. Budiştii afirmă că aceste statui nu sînt utilizate pentru a li se aduce închinare ci doar favorizează devoţiunea şi ajută la manifestarea respectului faţă de marele Maestru. Budha este cîteodată reprezentat stînd în picioare, dar cel mai adesea este înfăţişat şezînd cu picioarele încrucişate şi cu talpa picioarelor în sus. Cînd mîinile sale sînt puse una peste alta, înseamnă că este în poziţia de meditaţie; dacă mîna sa dreaptă este aşezată sub bărbie, înseamnă că este în curs de a binecuvînta; dacă degetul mare de la mîna dreaptă atinge arătătorul sau dacă ambele mîini sînt împreunate înaintea pieptului, înseamnă că este pe cale de a instrui. Poziţia culcată îl descrie în momentul trecerii în nirvana.

Doctrina lui Budha este tot atît de variată ca şi poziţiile în care este reprezentat. Se spune că la două secole după moartea sa, fuseseră deja formate 18 versiuni diferite ale budismului. Astăzi, la aproximativ 25 secole după „iluminarea“ lui Gautama, interpretările budiste asupra modului de a atinge starea nirvana sînt multiple.

Erik Zürcher de la universitatea din Leyda (Olanda) arată că există „trei orientări fundamentale în budism, fiecare avînd propriile învăţături, ritualuri, scrieri sacre şi tradiţii iconografice“. Aceste ramuri sînt numite „vehicule“ în terminologia budistă, pentru că asemenea unor mame ele îi permit unei persoane să traverseze fluviul vieţii şi să atingă ţărmul eliberării. O dată ajuns la destinaţie, vehiculul poate fi abandonat cu toată siguranţa. Budistul vă va spune că mijlocul de transport — adică tipul de vehicul — are mică importanţă. Tot ce contează, este să atingi scopul.

Între aceste vehicule se include budismul theravada, care, după toate dovezile este destul de apropiat de învăţătura predicată de Budha; această mişcare este răspîndită mai ales în Birmania, Sri Lanka, Laos, Thailanda şi Kampuchia (fosta Cambodgie). Budismul mahayana, care s-a impus îndeosebi în China, Coreea, Japonia, Tibet şi Mongolia este mai liberal deoarece şi-a adaptat doctrinele pentru a le fi pe plac mai multor persoane. Din acest motiv este numit Marele Vehicul în contrast cu budismul theravada, supranumit Micul Vehicul. Vajrayana, vehiculul de diamant, numit de obicei tantrism sau budism ezoteric, asociază ritualul cu practica yoga, şi este considerat că accelerează progresul credincioşilor spre nirvana.

Aceste trei ramuri sînt divizate în numeroase şcoli care interpretează, fiecare în felul ei, anumite elemente de bază adesea datorită faptului că fiecare pune accentul pe secţiuni diferite din cadrul scrierilor budiste. Dat fiind că, după opinia lui Erik Zürcher „budismul a fost influenţat în măsuri diferite de către credinţele şi obiceiurile locale“, aceste şcoli au dat naştere curînd unui mare număr de secte locale. Asemenea creştinătăţii compuse din mii de secte şi ramuri amestecate, Budha are, figurat vorbind, numeroase feţe.

Budismul şi politica

La fel ca iudaismul şi ca pretinsul creştinism, budismul nu s-a limitat la activităţi religioase, ci a contribuit totodată la modelarea gîndirii şi comportării politice. „Prima fuziune între budism şi acţiunea politică a avut loc în timpul domniei (regelui) Asoka“, explică Jerrold Schecter. Angajarea politică a budismului este şi astăzi actuală. La sfîrşitul anului 1987, 27 călugări budişti tibetani au fost arestaţi la Lhasa pentru că luaseră parte la manifestaţii antichinezeşti. Rolul jucat de budism în războiul din Vietnam care a făcut ravagii în anii ’60 l-a făcut pe Jerrold Schecter să spună: „Drumul paşnic al Căii de mijloc a cedat locul noii violenţe a manifestaţiilor de stradă. (...) Budismul din Asia este o credinţă în flăcări.

Nemulţumiţi de condiţiile deplorabile care domnesc în lumea occidentală pe plan politic, economic, social şi moral, unii oameni se îndreaptă spre religiile orientale, între care figurează şi budismul, pentru a găsi răspunsuri la întrebările lor. Dar poate „credinţa în flăcări“ să furnizeze un răspuns? Dacă veţi aplica acel criteriu al lui Ralph Waldo Emerson, conform căruia „valoarea unei religii (...) se verifică prin numărul de lucruri pe care le poate explica“, cum veţi considera iluminarea lui Gautama? Este oare mai bună vreuna dintre celelalte religii asiatice aflate în „căutarea drumului drept“? Pentru a afla acest lucru citiţi articolul următor al acestei serii care va fi publicat în numărul nostru viitor.

[Chenarul de la pagina 31]

Personaje, locuri şi aspecte ale budismului

Vîrful lui Adam: munte din Sri Lanka considerat sfînt, prezintă un semn gravat în piatră, semn despre care budiştii spun că este al lui Budha, musulmanii i-l atribuie lui Adam şi hinduşii lui Siva.

Arborele Bodhi: smochin sub care Gautama a devenit Budha; termenul „bodhi“ semnifică „iluminare“; un pretins lăstar al acestui arbore este venerat la Anuradhapura (Sri Lanka).

Călugării budişti: recunoscuţi după robele lor caracteristice, ei constituie un element fundamental al budismului; ei depun jurămînt de a spune adevărul, de a fi compătimitori faţă de oameni şi animale, de a cerşi pentru a trăi, de a fugi de distracţii şi de a trăi în castitate.

Dalai-lama, conducător religios şi politic din Tibet considerat de către budişti drept o reîncarnare a lui Budha. El a fost trimis în exil în 1959, „dalai“ provine dintr-un cuvînt mongol care înseamnă „ocean“ şi semnifică cunoştinţă largă: „lama“ desemnează un învăţător spiritual (ca şi cuvîntul guru de origine sanskrită). Conform relatărilor din mass-media, în timpul revoltei tibetanilor din 1987, dalai-lama „a acordat binecuvîntarea sa nesupunerii civile, dar a condamnat violenţa“. India, ţara care i-a acordat azil, i-a amintit atunci că declaraţiile lui politice i-ar putea compromite dreptul său de azil.

Templul Dintelui: templu budist din Kandy în Sri Lanka, loc celebru unde se spune că este păstrat ca o relicvă sfîntă unul din dinţii lui Budha.

[Chenarul de la pagina 32]

Ceaiul şi „rugăciunea“ budistă

În pofida anumitor asemănări, „rugăciunea“ budistă este mai exact o „meditaţie“. Budismul zen insistă în mod deosebit asupra autodisciplinării şi meditaţiei profunde. Introdus în Japonia în secolul al XII-lea e.n., acesta provine dintr-o mişcare budistă chineză, Chan, iniţiată de călugărul indian Bodhidharma. Acesta a plecat în China în secolul al VI-lea e.n. şi a creat aici cultul Chan împrumutînd numeroase elemente de la taoismul chinez. Se povesteşte că, într-o zi, furios că adormise la o şedinţă de meditaţie, el şi-a tăiat pleoapele. Acestea au căzut pe sol, au prins rădăcini şi au produs primul arbust de ceai. Pe această legendă s-a fundamentat obiceiul călugărilor zen de a bea ceai pentru a rămîne treji atunci cînd meditează.

[Legenda ilustrației de la paginile 29, 30]

Templele budiste, ca templul de marmură din Bangkok Thailanda sînt foarte impresionante.

[Legenda ilustrației de la pagina 30]

Se vede, de asemenea, statuia unui demon budist păzind templul şi dedesubt statuia unui budha. Acesta este un tablou obişnuit în ţările budiste.