Când viaţa nu este uşoară

ERAM destul de mică atunci când am fost obligată să înfrunt realităţile dure ale vieţii. Probabil sunteţi de acord cu mine că în lumea de astăzi viaţa este realmente nedreaptă. Şi aşa este pentru toţi — în cele din urmă. Toţi ne îmbolnăvim. Este adevărat că unii îmbătrânesc fără să fi avut probleme grave de sănătate, însă, după aceea, toţi ne confruntăm cu moartea.

Probabil că eu mă gândesc la moarte mai mult decât ar trebui. Dar permiteţi-mi să vă explic de ce şi totodată cum am tras foloase, într-un fel, din ceea ce mi s-a întâmplat.

Când aveam nouă ani

M-am născut în septembrie 1968 la Brooklyn, New York, fiind cea mai mică dintre cei cinci copii. Tata era infirm, iar mama lucra pe post de casieră pentru a ne întreţine. Cam pe vremea când am împlinit nouă ani, mama a observat că abdomenul meu se umflase într-o parte. M-a dus la centrul medical local. Doctoriţa a simţit o tumoră voluminoasă şi după câteva zile am fost internată în spitalul din Kings County.

După plecarea mamei am plâns, pentru că mi-era frică. În ziua următoare, doi bărbaţi îmbrăcaţi în albastru deschis m-au dus pe un pat cu rotile în sala de operaţii. Îmi amintesc că ultimul lucru pe care l-am văzut înainte de a mă trezi la reanimare a fost că deasupra capului meu strălucea o lumină orbitoare şi că mi se punea ceva pe gură. Medicii au îndepărtat cu succes ceea ce se numeşte tumora lui Wilms (o formă de cancer), unul dintre rinichi şi o parte din ficat.

Am stat cinci săptămâni la secţia de terapie intensivă. Medicii îmi schimbau zilnic pansamentul. Când îmi dezlipeau leucoplastul ţipam. Pentru a-mi alina durerea, medicii chemau pe cineva înăuntru care încerca să-mi distragă atenţia. Îmi amintesc că persoana mi-a vorbit foarte mult despre broaşte.

După ce am ieşit de la secţia de terapie intensivă am mai rămas în spital patru săptămâni. În acea perioadă am început radioterapia. Aceasta era dureroasă — nu din cauza radiaţiilor, ci pentru că trebuia să stau întinsă pe abdomen, care încă mă durea în urma operaţiei. Tratamentul cu radiaţii mi se aplica zilnic de luni până vineri.

După ce am fost externată, la sfârşitul lunii noiembrie a anului 1977, am continuat radioterapia ca pacient extern. Când s-au încheiat aceste tratamente am început chimioterapia. În fiecare zi, de luni până vineri, trebuia să mă trezesc devreme şi să merg la spital pentru a mi se injecta medicamente puternice. Doctorul îmi introducea un ac în venă şi injecta serul direct în ea. Aveam oroare de ace şi plângeam, dar mami îmi spunea că trebuie să le suport ca să mă fac bine.

Efectele secundare ale chimioterapiei erau oribile. Îmi provoca greaţă şi deseori vomam. Nivelul hemoglobinei a scăzut şi mi-a căzut tot părul.

Limitată de boală

Primăvara următoare, în duminica paştelui, tocmai când ne pregăteam să mergem la biserică a început să-mi curgă sânge din nas din cauza nivelului scăzut de hemoglobină. Părinţii mei au încercat orice, dar sângele a continuat să curgă. Medicii au oprit hemoragia punându-mi tifon în nas, însă atunci sângele a început să-mi vină pe gură. Am slăbit foarte mult din cauza pierderii de sânge şi am fost internată în spital. Pentru a nu mă infecta, cei care mă vizitau trebuiau să poarte mănuşi, o mască pe faţă şi un halat peste haine. În decurs de o săptămână, nivelul hemoglobinei a crescut suficient de mult ca să pot părăsi spitalul.

Am reînceput imediat chimioterapia. Nu puteam merge la şcoală, care îmi lipsea efectiv. Îmi lipseau prietenii şi joaca pe afară cu ei. Mi s-au dat lecţii acasă, deoarece medicii considerau că nu trebuie să frecventez şcoala în timp ce făceam chimioterapia sau imediat după ce am terminat-o.

În vara aceea am vrut să-mi vizitez bunicii în Georgia, aşa cum făceam de obicei, însă nu mi s-a dat voie. Totuşi, spitalul a aranjat ca pacienţii cu cancer să meargă într-un parc de distracţii în New Jersey. Deşi m-am simţit epuizată după aceea, a fost o mare bucurie.

Am terminat chimioterapia spre sfârşitul anului 1978, însă am continuat şcolarizarea la domiciliu — în total, peste trei ani. Când m-am întors la şcoală, în ianuarie 1981, nu mi-a fost uşor să mă acomodez după ce mi se predase acasă o perioadă atât de lungă. Uneori mă rătăceam încercând să-mi găsesc clasa. Totuşi, şcoala mi-a plăcut foarte mult. În mod deosebit mi-au plăcut muzica, dactilografia şi educaţia fizică. Unii colegi erau prietenoşi, însă alţii mă ridiculizau.

O recidivă

„Eşti însărcinată?“, au început să mă întrebe copiii. Aceasta deoarece abdomenul meu se umflase. Medicul mi-a spus să nu mă îngrijorez pentru că motivul era creşterea la loc a ficatului. În martie însă, când am fost la un control, medicul m-a internat în spital. Am început să plâng — frecventasem şcoala doar două luni şi jumătate.

Prin intermediul unei biopsii mi s-a extras un fragment de ţesut dintr-o tumoare localizată în ficat. Când mi-am revenit după această intervenţie, prima persoană pe care am văzut-o a fost mami. Plângea. Mi-a spus că din nou aveam cancer şi că tumoarea era prea mare pentru a fi extirpată, aşa că trebuia să mă supun iarăşi chimioterapiei pentru a o face să dea înapoi. Aveam doar 12 ani.

Chimioterapia mi-a fost administrată în spital, ceea ce însemna că eram internată pentru două sau trei zile la fiecare câteva săptămâni. Ca de obicei, îmi era greaţă şi vomam. Mâncarea nu avea nici un gust şi mi-a căzut tot părul. Chimioterapia a continuat pe tot parcursul anului 1981. Între timp, în aprilie, am reînceput să iau lecţii acasă.

La începutul anului 1982, când am fost internată în spital pentru operaţie, eram atât de slabă, încât infirmierele au fost nevoite să mă ajute să urc şi să cobor de pe cântar. Chimioterapia a făcut ca tumoarea să se retragă, astfel că medicii puteau să o îndepărteze împreună cu o altă parte a ficatului. Am stat din nou în spital vreo două luni. Pe la jumătatea anului 1982 am reînceput chimioterapia, pe care am continuat-o până la începutul anului 1983.

În tot acest timp am fost tristă pentru că nu puteam merge la şcoală. Însă după aceea mi-a crescut la loc părul şi am început din nou să mă simt bine. Eram fericită că trăiesc.

În sfârşit, din nou la şcoală!

Profesoara care îmi preda acasă a aranjat să pot absolvi gimnaziul împreună cu clasa în care fusesem pentru puţin timp în 1981. Am fost extrem de încântată la această perspectivă; era minunat să-mi reîntâlnesc prietenii şi să-mi fac alţii noi. Când a sosit ziua absolvirii, în iunie 1984, le-am făcut fotografii prietenilor şi profesorilor, iar familia mea m-a fotografiat ca să avem amintiri de la acest eveniment deosebit.

În vara aceea mi-am vizitat bunicii în Georgia şi am rămas acolo aproape toată vara. Când m-am întors, pe la sfârşitul lui august, era timpul să mă pregătesc pentru şcoală. Da, în sfârşit mergeam din nou la şcoală. Eram atât de emoţionată!

Interesată de religie

Dawn şi Craig erau o fată şi un băiat care se deosebeau de ceilalţi elevi, şi m-am simţit atrasă de ei. Însă, când le-am oferit cadouri de Crăciun, ei au spus că nu celebrau această sărbătoare. „Sunteţi evrei?“, i-am întrebat. Craig mi-a explicat că ei erau Martori ai lui Iehova şi că, de fapt, crăciunul nu era de origine creştină. Mi-a dat câteva reviste Turnul de veghere şi Treziţi-vă! pentru a citi mai multe despre acest subiect.

A început să mă intereseze religia lor, care mi se părea foarte diferită. Când mergeam la biserică auzeam mereu, mereu acelaşi lucru: ‘Credeţi în Isus Cristos, botezaţi-vă şi veţi merge la cer’. Dar aceasta părea ceva prea simplu. Am ajuns să cred că atunci când lucrurile merg prea uşor, fie tu eşti un geniu, fie ceva nu e în regulă. Ştiam că eu nu sunt un geniu, deci am tras concluzia că trebuia să fie ceva greşit în ceea ce preda biserica.

Până la urmă, Craig a început să studieze Biblia cu mine în timpul pauzelor de masă. Într-o zi m-a invitat la o adunare a Martorilor lui Iehova şi m-am dus. L-am găsit pe Craig şi am stat împreună cu el şi cu familia lui. Am fost impresionată de ceea ce vedeam — oameni de diferite rase închinându-se împreună în unitate — şi totodată am fost impresionată de ceea ce auzeam.

Când Craig şi cu mine am trecut la clase diferite, nu am mai putut studia Biblia împreună pentru că nu mai aveam pauze în acelaşi timp. Mama lui Craig a sunat-o pe mama pentru a o întreba dacă îmi permitea să studiez cu ea, însă mama a spus nu. Mai târziu, ea mi-a dat voie să merg la întrunirile creştine. Deci am telefonat la o Sală a Regatului trecută în cartea de telefoane şi am aflat că întrunirea se ţinea duminica, de la 9 dimineaţa. În ziua dinainte am mers pe jos pe lângă vreo 30 de cvartale până la Sala Regatului pentru a fi sigură că ştiam drumul.

A doua zi, când am ajuns, un bărbat m-a întrebat dacă eram în vizită de la o altă congregaţie. I-am spus că aceasta era prima mea vizită, dar că studiasem o perioadă scurtă de timp. El m-a invitat cu amabilitate să stau împreună cu el şi cu soţia sa. Întrunirile erau atât de diferite de cele de la biserică! Am fost uluită să văd cât de dornice erau multe persoane să facă unele comentarii în timpul sesiunii cu întrebări şi răspunsuri. Chiar şi copiii făceau comentarii. Şi eu am ridicat mâna şi am răspuns la o întrebare. Din acea zi am continuat să asist la întruniri şi am început să progresez în înţelegerea adevărurilor biblice.

O altă recidivă

În decembrie 1986, în timpul ultimului meu an de liceu, m-am prezentat la un control medical obişnuit. Ceea ce a văzut medicul în plămânul drept i-a trezit suspiciunea, deci am fost chemată înapoi pentru alte radiografii. Când am aflat rezultatele — ceva era cu adevărat în neregulă —, am început să plâng.

S-a efectuat o biopsie; doctorul a folosit un ac pentru a extrage puţină tumoare din plămân. Nodulul s-a dovedit a fi cancerigen. De fapt, erau trei tumori, dintre care una mare era localizată lângă arterele inimii. După o discuţie cu medicul, noi am decis ca eu să mă supun unei chimioterapii cu două substanţe experimentale, pentru a face ca tumorile să se retragă înainte de operaţie. Efectele secundare urmau să fie cele obişnuite — pierderea completă a părului, greaţa, vomatul şi un nivel scăzut al hemoglobinei.

La început am fost deprimată, dar apoi m-am rugat lui Iehova foarte mult, iar acest lucru m-a întărit. Mai erau doar şase luni până la absolvire. Profesorii mei au fost înţelegători şi amabili; mi-au cerut doar să le prezint o scutire medicală şi să încerc să fiu la zi cu activitatea şcolară.

Şcoala nu a fost uşoară

Pe lângă faptul că pentru mine era o provocare să asist la cursuri când eram atât de bolnavă, a început să-mi cadă părul. Când mi-am cumpărat o perucă, colegii de clasă au spus că părul meu arată superb — nu şi-au dat seama că era o perucă. Însă un băiat a sesizat acest lucru. Ori de câte ori intram în clasă, el scria pe tablă cuvântul „perucă“ şi împreună cu prietenii lui râdeau şi îşi băteau joc. Hărţuiala lor m-a deprimat.

Apoi, într-o zi, pe când treceam pe culoarul aglomerat, cineva din spate mi-a smuls peruca din cap. M-am întors repede şi am ridicat-o de jos. Însă zeci de copii îmi văzuseră capul chel şi m-am simţit atât de prost. M-am dus pe scări şi am plâns. În ziua următoare am putut vedea pe feţele câtorva elevi că le părea rău pentru ceea ce mi se întâmplase. Colegii de clasă mi-au spus că o fată i-a dat bani unui băiat ca să-mi smulgă peruca.

Poziţia în chestiunea sângelui nu e uşoară

O dată cu chimioterapia, nivelul hemoglobinei a scăzut foarte mult. Pentru a înrăutăţi şi mai mult lucrurile, a început să-mi curgă sânge din nas, uneori de două sau de trei ori pe zi. Nu eram botezată, dar am luat o poziţie fermă şi am spus că, în calitate de Martoră a lui Iehova, nu voi accepta sânge (Faptele 15:28, 29). Sora mea cea mai mare a încurajat-o pe una dintre nepoţelele mele să-mi spună că ea nu dorea ca eu să mor. Tata era supărat, cerându-mi să primesc sânge, iar mama îmi spunea încontinuu că Dumnezeu mă va ierta dacă voi face o transfuzie.

În acelaşi timp, doctorii m-au prevenit că, din cauza nivelului de hemoglobină atât de scăzut, puteam suferi un atac de cord sau de apoplexie. Întrucât eram hotărâtă să-mi menţin poziţia fermă, ei m-au pus să semnez un document de absolvire de vină, care confirma că dacă eu mor, ei nu sunt responsabili. În curând m-am restabilit suficient de bine pentru a mă întoarce acasă şi pentru a merge din nou la şcoală. Însă, din cauza nivelului redus de hemoglobină, medicii au hotărât să urmez acum o radioterapie în loc de chimioterapie. Aceste tratamente mi-au fost aplicate în fiecare zi după orele de şcoală, de la sfârşitul lui aprilie până la începutul lui iunie 1987.

Absolvirea, apoi botezul

Absolvirea era o ocazie specială. Sora mea m-a ajutat să-mi aleg o rochie, pe care am cumpărat-o împreună cu o altă perucă. Mama şi cele două surori ale mele au fost prezente la festivitate, după care am servit în oraş o masă de neuitat.

În acel timp nu făceam nici chimioterapie, nici radiaţii. Însă după câteva săptămâni, medicul m-a invitat să mă internez pentru o nouă serie de chimioterapie. Nu am dorit să merg deoarece peste o săptămână urma să asist la congresul de district al Martorilor lui Iehova ţinut pe Yankee Stadium din New York. Dar mama a insistat să continuu tratamentul până la sfârşit. Şi aşa am făcut.

Am fost foarte emoţionată pe parcursul congresului, deoarece sâmbăta, pe 25 iulie 1987, urma să fiu botezată. Când ne-am dus la locul de botez, Orchard Beach, aveam o escortă a poliţiei. După botez m-am întors pe stadion pentru a asista la restul programului. În seara aceea m-am simţit foarte obosită, însă duminică dimineaţa m-am pregătit şi am asistat la ultima zi a congresului.

Înfruntând din nou problema sângelui

În după-amiaza următoare am fost internată în spital având febră 39°C, o infecţie renală şi nivelul hemoglobinei extrem de scăzut. Medicul m-a ameninţat că dacă nu voi semna formularul prin care consimţeam să accept sânge, el va obţine un ordin judecătoresc şi mă va obliga să accept sânge. Eram îngrozită. Familia mă presa; sora mea chiar s-a oferit să-mi doneze sânge, însă am refuzat.

M-am rugat foarte mult lui Iehova pentru a mă ajuta să rămân fermă. Din fericire, nivelul hemoglobinei a început să crească, iar presiunea de a accepta sânge a încetat. Deşi trebuia să continuu chimioterapia, nu-mi mai rămăsese nici o venă disponibilă. Ca urmare, un chirurg a făcut o mică incizie sub claviculă pentru a-mi introduce un aparat prin care să-mi poată fi administrate medicamentele.

Discutând despre îndepărtarea tumorilor din plămân, chirurgul a spus că el nu va folosi sânge decât în caz de urgenţă. Mama m-a îndemnat să accept acest lucru, şi am făcut-o. Dar după aceea mi-a părut rău deoarece, în fond, aceasta însemna că accept să mi se administreze sânge. Imediat am început să caut un medic care să-mi garanteze că nu va folosi sânge. Căutarea părea zadarnică, dar în cele din urmă am găsit un medic, iar intervenţia chirurgicală a fost programată pentru ianuarie 1988.

Medicul nu mi-a garantat că voi trăi. De fapt, în seara premergătoare operaţiei, el a venit în salonul meu şi a zis: „Voi încerca să fac această intervenţie“. Mi-era groază; aveam doar 19 ani şi nu doream să mor. Însă cele trei tumori au fost îndepărtate cu succes împreună cu două treimi din plămân. Şi, ceva senzaţional, am rămas în spital doar o săptămână. După ce m-am refăcut acasă timp de două luni şi jumătate, am reînceput chimioterapia, cu obişnuitele ei efecte secundare.

Cam în această perioadă s-a îmbolnăvit şi tatăl meu de cancer şi, într-o noapte, la un interval de câteva luni, mama l-a găsit mort în dormitor. După moartea lui, eu am început o şcoală profesională unde am fost instruită ca secretară. Mă simţeam bine din punct de vedere fizic, intelectual şi spiritual, slujind chiar ca pionier auxiliar (ministru temporar cu timp integral).

Încă o recidivă

În aprilie 1990 am asistat la nunta fratelui meu cel mai mare, care a avut loc la Augusta, Georgia. În timp ce eram acolo, fratele meu mi-a spus: „Ai piciorul umflat“.

„Ce crezi că este?“, l-am întrebat.

„Nu ştiu“, a răspuns el.

„Probabil că este o tumoare“, am spus eu.

După întoarcerea la New York m-am dus la doctor. Biopsia efectuată sub anestezie locală a dezvăluit că în gamba stângă aveam o altă tumoare a lui Wilms. Rezultatele au arătat că osul nu era afectat, însă tumoarea era prea mare pentru a fi extirpată. A urmat deci obişnuita chimioterapie.

După un timp nu mă mai puteam opri din vomat; aveam un blocaj intestinal. O intervenţie chirurgicală urgentă a rezolvat situaţia. Dar am făcut ocluzie intestinală, şi era necesară o altă operaţie. Nivelul hemoglobinei a scăzut aproape la patru, iar doctorul îmi spunea mereu: „Trebuie să primeşti sânge. Eşti la un pas de moarte. Nu ştiu dacă mai apuci dimineaţa“. Am avut coşmaruri şi am visat cimitire şi muribunzi.

M-am refăcut suficient de bine până în octombrie pentru a mi se putea înlătura tumoarea. Mi-au amputat şi aproape 70% din gambă. Nu se ştia dacă voi mai putea merge vreodată. Dar eu trebuia să merg prin New York, aşadar, cu ajutorul terapiei şi cu tenacitate, am început să umblu — la început cu un cadru, apoi în cârje, după aceea cu un baston şi în cele din urmă cu o proteză care îmi lăsa mâinile libere pentru a folosi Biblia în ministerul din casă în casă. În timpul chimioterapiei am ajuns la 27 de kilograme; am 1,55 metri şi greutatea mea normală este de 54 de kilograme. Pe măsură ce luam în greutate şi piciorul mi se îngroşa, doctorii îmi lărgeau mereu proteza. În cele din urmă, când am ajuns aproape la greutatea normală, ei mi-au făcut o proteză nouă.

Viaţa tot nu e uşoară

Cam prin vara lui 1992 totul părea normal şi aşteptam cu nerăbdare chiar să fac pionierat auxiliar. În noiembrie am primit o scrisoare care m-a adus în culmea bucuriei. Aceasta spunea că povestea vieţii mele ar putea fi o încurajare pentru alţii şi am fost invitată să o relatez pentru a fi publicată în Treziţi-vă! Următoarea săptămână însă, euforia mea s-a transformat în disperare.

Radiografia obişnuită făcută în zona pectorală a arătat că în singurul meu plămân bun aveam tumori. La început am plâns, iar apoi am plâns şi mai mult. Atunci când am pierdut un rinichi, o bucată din ficat, cea mai mare parte din plămânul stâng şi apoi o parte dintr-un picior m-am descurcat, însă nimeni nu poate supravieţui fără ambii plămâni. Familia şi prietenii mei erau din nou lângă mine şi am decis să lupt cu boala încă o dată.

Am reînceput chimioterapia pentru a face ca nodulii să dea înapoi. Un medic era de părere că aceştia ar putea fi îndepărtaţi, iar plămânul salvat. În martie 1993 am intrat în sala de operaţii. Am aflat după aceea că doar m-au deschis şi apoi m-au închis la loc. Nu puteau îndepărta tumorile fără să extirpe plămânul. De atunci mă lupt cu o chimioterapie severă în efortul de a ucide tumorile.

Înţelegeţi acum de ce moartea îmi năpădeşte gândurile? Oare m-ar fi interesat atât de mult motivul pentru care mor oamenii şi ce speranţă de viitor există dacă viaţa mea ar fi fost uşoară? Nu sunt sigură. Cu toate acestea, sunt sigură că ceea ce contează cu adevărat nu este dacă acum vom trăi sau vom muri, ci dacă vom obţine binecuvântarea lui Iehova Dumnezeu, Cel care ne poate acorda viaţa veşnică. Faptul de a reflecta la speranţa de a trăi în lumea sa nouă, de a-mi arunca poverile asupra lui şi de a rămâne aproape de prietenii care îmi împărtăşesc speranţa m-au susţinut într-adevăr. — Psalmul 55:22; Apocalipsa 21:3, 4.

Mă bucur că alţi tineri au sănătate. Sper ca relatarea mea să-i îndemne pe mulţi dintre ei să şi-o folosească nu în scopuri deşarte, ci cu înţelepciune în serviciul lui Iehova. Cât de minunat va fi să te bucuri veşnic de o bună sănătate în lumea nouă a lui Dumnezeu! În ea nu va mai fi nevoie de doctori, de spitale, de ace sau de tuburi — nu, de nimic care să ne amintească de această lume veche bolnavă şi muribundă. — Relatată de Kathy Roberson.

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Când am absolvit şcoala generală medie.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Dând ajutor în cadrul serviciului alimentar, la o adunare de circumscripţie din New York.