Krakatoa — O vizită la locul catastrofei
DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN INDONEZIA
CARITA BEACH pare un loc atât de paşnic. Nimic nu dă de înţeles că a avut un trecut foarte agitat. După aparenţe, seamănă cu o staţiune liniştită din Java, situată la circa 150 de kilometri vest de oraşul Jakarta, în Strâmtoarea Sunda, care separă insulele indoneziene Java şi Sumatera. Mulţimile şi blocajul rutier din Jakarta par să fie foarte departe, iar atmosfera este calmă şi odihnitoare. Locuitorii şi-au plasat cu încredere casele chiar pe malul apei.
Însă acest nume, Carita Beach, este un indiciu subtil al unei istorii tumultuoase. „Carita“ este un cuvânt indonezian care înseamnă „întâmplare“, iar acest loc, la fel ca multe altele din zonă, a fost martorul a nenumărate întâmplări tragice — toate legate de o singură catastrofă care a zguduit această regiune şi s-a făcut simţită în toată lumea.
Privind de pe Carita Beach la apele calme şi azurii ale strâmtorii Sunda se poate vedea un grup de insuliţe. De pe una dintre ele, Anak Krakatoa (copilul lui Krakatoa), se ridică încă fum. Numele de rău augur al insulei aminteşte de violentul său „tată“, muntele Krakatoa, din care cea mai mare parte a dispărut sub apele strâmtorii Sunda după ce a erupt la 27 august 1883, constituind cea mai mare explozie din istoria modernă.
Din Carita Beach am plecat 17 persoane pentru a vizita acest grup de insule. Ca să parcurgem cei 40 de kilometri de-a lungul strâmtorii, am închiriat o ambarcaţiune. În timp ce coasta insulei Java dispărea în ceaţă, am început să reflectez la trecutul violent al lui Krakatoa.
Istoria violentă a lui Krakatoa
În prezent, numele Krakatoa desemnează un grup de patru insule: Rakata, Panjang, Sertung şi, în mijlocul lor, Anak Krakatoa, cea mai tânără. Mult timp, Rakata a fost centrul activităţii vulcanice. Cu secole în urmă, insula a crescut foarte mult când alte două conuri vulcanice au erupt din marea învecinată şi s-au contopit treptat cu Rakata, formând ameninţătorul munte Krakatoa. Din fericire, se pare că insula a rămas nelocuită din cauza acestei activităţi.
Deşi din unele rapoarte reiese că în 1680 a avut loc o erupţie cu caracter moderat care a distrus toată vegetaţia, până în 1883, Krakatoa era din nou acoperită cu vegetaţie tropicală luxuriantă. Însă insula a început să dea semne alarmante la 20 mai 1883, cu explozii şi ejecţii de piatră ponce, cenuşă şi nori de vapori. Această agitaţie a continuat pe tot parcursul lunilor iunie şi iulie. Pe la mijlocul lui august, mari coloane de vapori, praf, piatră ponce şi cenuşă ţâşneau din toate trei craterele principale. Navele care traversau strâmtoarea au trebuit să-şi facă drum cu greu printre masele plutitoare de piatră ponce, în timp ce peste ele cădea o ploaie de cenuşă.
În timp ce navigam prin aceleaşi ape, singurele lucruri cu care ploua din când în când pe puntea ambarcaţiunii noastre erau peştii zburători care nu puteau sări până dincolo. Era greu să-ţi imaginezi că a fost un timp când pe aceste ape liniştite plutise o întunecime şi o catastrofă de aşa proporţii. Dar acesta era doar începutul.
Se apropia sfârşitul zilei de 26 august când exploziile succesive au devenit aproape simultane, producând un vuiet continuu. În cele din urmă, pe 27 august, patru explozii puternice — la 5.30, 6.44, 10.02 şi 10.52 — au zguduit vulcanul. Depăşindu-le pe celelalte, a treia detunătură a avut o putere cu mult mai mare decât cea eliberată de bomba de la Hiroshima şi decât oricare altă explozie atomică ulterioară. De fapt, unii spun că ea a avut puterea a 100 000 de bombe cu hidrogen. Zgomotul exploziei a fost auzit în Australia, în Myanmar şi pe insula Rodriguez, la 5 000 de kilometri distanţă în Oceanul Indian. Undele de compresiune din atmosferă au înconjurat pământul de şapte ori şi jumătate înainte de a se atenua. Valurile seismice provocate de erupţie au zguduit ambarcaţiuni până în îndepărtata Mare a Mânecii.
Un nor de cenuşă s-a ridicat la o înălţime de circa 80 de kilometri, luând apoi forma de ciupercă. Timp de două zile şi jumătate, întreaga regiune a fost învăluită în întuneric. New York Times din 30 august 1883, citând din „Lloyd’s of London“, avertiza toate navele să nu treacă prin strâmtoarea Sunda. Era periculoasă pentru navigaţie, întrucât toate farurile maritime „dispăruseră“. Pulberea vulcanică a ajuns în cele mai ridicate straturi ale atmosferei, de unde curenţii de aer au împrăştiat-o în jurul planetei în decurs de câteva săptămâni. O consecinţă a fost faptul că timp de un an sau doi au existat răsărituri şi apusuri de soare strălucitoare, halouri în jurul soarelui şi alte fenomene atmosferice.
Distrugerea oricărei forme de viaţă
Explozia a provocat valuri seismice uriaşe, numite tsunami, care, în largul mării, au ajuns la înălţimea de 15 metri. Unul dintre aceste valuri s-a năpustit printr-un golf îngust asupra oraşului javaian Merak şi se crede că zidul de apă a atins înălţimea de 40 de metri. Când valul s-a abătut asupra oraşului, l-a distrus complet. Alte câteva oraşe de pe coastele insulelor Java şi Sumatera au avut o soartă similară. În acea zi, aproximativ 37 000 de persoane au murit înecate din cauza acestor tsunami. La 3 kilometri în interiorul insulei s-a găsit o navă de război împotmolită.
Mai exact, ce s-a întâmplat? Înfricoşătorul Krakatoa a revărsat aproape 20 de kilometri cubi de detritus, golind de magmă uriaşa lui cameră subterană. Caldera goală s-a prăbuşit şi, ca urmare, două treimi din insulă s-au scufundat în mare. Pământul care se înălţa la 300 de metri deasupra nivelului mării s-a prăbuşit la 300 de metri dedesubt. Doar jumătate din cel mai înalt con vulcanic, Rakata, a mai rămas.
Ceea ce a rămas din Rakata, împreună cu insulele Panjang şi Sertung, a fost acoperit cu un strat de 30 de metri de cenuşă fierbinte, sterilă. S-a crezut că orice formă de viaţă a dispărut. După nouă luni, când s-a efectuat un studiu, un singur păianjen plăpând a fost găsit, în timp ce-şi ţesea o pânză. În anii următori, Krakatoa a devenit un gen de laborator în care oamenii de ştiinţă au verificat reînfiriparea vieţii pe cele trei insule. Cel mai apropiat pământ de unde ar fi putut proveni viaţa se afla la o distanţă de 40 de kilometri.
În urmă cu puţin peste 60 de ani, în mijlocul inelului format de cele trei insule s-a ridicat din mare un nou con vulcanic. Odată cu trecerea anilor, acest copil al lui Krakatoa (Anak Krakatoa) a continuat să erupă şi să crească. În prezent are 200 de metri înălţime, 2 kilometri lăţime şi este foarte activ! Acesta este irascibilul „copil“ pe care l-am vizitat prima dată!
O vizită la copilul lui Krakatoa şi la vecinii săi
Ne-am apropiat mult de coasta lui Anak Krakatoa şi, nu fără o oarecare dificultate, am coborât din ambarcaţiune pe nisipul strălucitor şi negru de pe plajă. Extremitatea estică a insulei era frumos împădurită cu arbori de casuarina, al căror trunchi ajunge uneori la un diametru de 60 de centimetri. Exista o varietate surprinzătoare de plante şi flori. Multe specii de păsări zburau printre copaci, iar pe un smochin atârnau cu capul în jos lilieci. Şopârlele se furişau prin subarboret. Partea împădurită a insulei mişuna de insecte şi de fluturi.
Însă renaşterea lui Anak Krakatoa a fost împiedicată în decursul anilor de numeroase erupţii; vegetaţia mai acoperă doar 5 la sută din insulă. În timp ce înaintam cu greu spre vârful vulcanului, afundându-ne în cenuşa neagră, am observat că diferite plante începuseră deja să colonizeze aceste pante sterpe, căţărându-se tot mai sus până când o nouă erupţie le forţează să dea înapoi.
Pe flancurile vulcanului existau fisuri din care ţâşneau vapori. Privind de pe marginea craterului în infernul de dedesubt, am putut vedea noi înşine cât de agitat este acest „copil“ focos. Nu era greu să-ţi imaginezi imensele plăci tectonice frecându-se încet una de alta la mare adâncime sub strâmtoarea Sunda, făcând din aceasta cea mai activă regiune vulcanică din lume.
Reîmpădurirea a fost mai constantă pe insulele care înconjoară Anak Krakatoa — Sertung, Rakata şi Panjang. Aceste insule nu au mai erupt după memorabila explozie din 1883. Într-un secol şi ceva, ele s-au regenerat, redevenind insule liniştite pe care creşte vegetaţie tropicală luxuriantă. De fapt, după numai 20–40 de ani de la erupţie, aceste insule erau deja reîmpădurite şi colonizate de o varietate de păsări, şopârle, şerpi, lilieci şi insecte. De atunci, revenirea la viaţă a continuat în ritm rapid.
A supravieţuit oare vreo formă de viaţă teribilei călduri şi ploi de cenuşă degajate de explozie? Mulţi botanişti şi zoologi se îndoiesc, deşi nu toţi sunt de această părere. Explicaţia cel mai larg acceptată este că restabilirea diverselor forme de viaţă se datorează seminţelor aduse de păsări şi detritusului purtat de râurile abundente din Sumatera şi Java.
În timp ce ambarcaţiunea noastră ieşea din liniştitele ape azurii ale acestui inel de insule şi ne îndreptam spre Java, nu m-am putut reţine să nu reflectez la remarcabila capacitate de refacere a planetei noastre. Dacă nu i se pun piedici, pământul se poate regenera singur. Am constatat că această idee este reconfortantă, mai ales având în vedere faptul că omenirea provoacă în prezent o catastrofă de proporţii mondiale pe această planetă. Acum, omul cauzează în mod progresiv daune în faţa cărora păleşte chiar şi colosala catastrofă de la Krakatoa. Dar când se va opri — şi vine timpul când o va face —, pământul se va regenera. În timp ce brăzdam apele azurii ale strâmtorii Sunda, am privit înapoi spre insulele verzi, din nou pline de viaţă după dezastrul de la Krakatoa. Da, pământul se poate reface. Cât de minunat va fi să vedem acest lucru realizat la scară mondială! — Isaia 35:1–7; Apocalipsa 11:18.
[Legenda fotografiei de la pagina 15]
În depărtare Anak Krakatoa