Cum pot oamenii să convieţuiască în pace
ERA în septembrie 1944 şi lumea era plină de ură. Cel de-al doilea război mondial făcea ravagii şi milioane de persoane sufereau cumplit. Mă aflam în Franţa ca prizonier de război german.
Odată, am fost adus în faţa plutonului de execuţie. Dar, după un timp, aşa-zişii călăi au început să se plimbe. Ei nu voiau decât să mă intimideze. Deşi mă aflam într-o stare de şoc, eram bucuros că trăiam. După câteva săptămâni am fost adus din nou în faţa plutonului de execuţie. Deşi eu am scăpat cu viaţă, zeci de semeni prizonieri au fost executaţi sau au murit din cauza bolilor şi a foamei. Cum am ajuns în această situaţie?
Luat prizonier
Cu câteva luni înainte, în iunie 1944, trupele aliate au traversat Canalul Mânecii reuşind să formeze un cap de pod pe coasta franceză. Ulterior, ofensiva lor şi faptul că au invadat nordul Franţei au forţat armata germană să se retragă. Eram sergent major în Forţele Aeriene Germane. În august, o parte din compania noastră — eu şi alţi 16 — a fost capturată de Rezistenţa franceză, cunoscută ca maquis. După câteva luni petrecute într-un lagăr de prizonieri de război, am fost transferaţi într-un alt lagăr, lângă Montluçon, în sudul Franţei.
Prizonierii erau obligaţi să presteze muncă fizică, dar eu, în calitate de ofiţer, eram scutit. Totuşi, m-am oferit voluntar să lucrez, şi am fost repartizat la bucătărie. Într-o zi, a sosit un grup nou de prizonieri şi, printre ei, se afla un tânăr pe nume Willy Huppertz, originar din oraşul meu natal. L-am întrebat pe ofiţerul de serviciu dacă Willy putea să mă ajute la bucătărie, şi acesta a fost de acord.
Mai târziu, Willy şi cu mine am ajuns să ne bucurăm de acel gen de prietenie care îi poate uni pe toţi oamenii în pace. Înainte de a vă explica cum anume am ajuns să aflu despre această cale de aducere a păcii, permiteţi-mi să vă relatez despre paradoxurile din viaţă care mă tulburau.
De ce există atâta dezbinare şi ură?
Anii copilăriei şi ai tinereţii mi i-am petrecut la Aachen, Germania, şi eram tulburat datorită dezbinării religioase existente chiar şi în familia mea. Tata era luteran, iar mama, romano-catolică. De aceea, mama s-a îngrijit ca eu şi sora mea să fim instruiţi în credinţa catolică. Încă de mic, frecventam cu regularitate Biserica Catolică, deşi nu am putut niciodată să înţeleg de ce tata avea o altă credinţă. Pe măsură ce timpul trecea, mă întrebam deseori: ‘De ce sunt atât de multe religii de vreme ce nu există decât un singur Dumnezeu?’
Când, în 1939, a început cel de-al doilea război mondial, am fost recrutat în Forţele Aeriene Germane. După o instrucţie preliminară în Germania, am fost trimis la Viena, Austria, unde am fost repartizat într-un detaşament de instrucţie a noilor recruţi. Apoi, în decembrie 1941, am fost trimis în nordul Olandei (actualmente Ţările de Jos). Acolo am întâlnit-o pe Jantina, o tânără din Den Helder. În ciuda faptului că ţările noastre erau inamice în război, ne-am îndrăgostit unul de celălalt.
La scurt timp după aceea, în aprilie 1942, am fost transferat pe neaşteptate în localitatea La Rochelle din sudul Franţei. Pe atunci aveam gradul de sergent major, iar batalionul nostru avea resposabilitatea de a instrui noii recruţi şi de a păzi pista de aterizare locală. De aceea, nu am luptat niciodată efectiv în timpul războiului. Mă bucur pentru acest lucru, deoarece niciodată nu am vrut să ucid pe cineva.
Ceea ce m-a tulburat pe parcursul acelor ani de război a fost să văd cum preoţi, practic din toate confesiunile — catolici, luterani, episcopali ş.a.m.d. — binecuvântau aviaţia şi echipajele ei înainte de plecarea acestora în misiunile de lansare a încărcăturii lor ucigătoare. Mă întrebam de multe ori ‘De partea cui este Dumnezeu?’, dar nu i-am întrebat de fapt niciodată pe preoţii militari despre acest lucru, deoarece eram sigur că oricum nu ştiau.
Soldaţii germani purtau o centură pe catarama căreia erau înscrise cuvintele Gott mit uns (Dumnezeu este cu noi), dar mă întrebam: ‘De ce nu ar fi Dumnezeu cu soldaţii din tabăra adversă care sunt de aceeaşi religie şi care se roagă aceluiaşi Dumnezeu?’
Anii treceau şi războiul nu se mai termina. Uneori puteam să mă reped până în Olanda să o văd pe Jantina, ultima vizită acolo fiind în decembrie 1943, când ne-am şi logodit. Prin 1944 războiul a început să ia o altă turnură şi, odată cu debarcarea trupelor aliate în Franţa, am început pentru prima dată să întrezărim posibilitatea ca Germania să piardă războiul. Acest gând a fost un adevărat şoc! Apoi a sosit acel august în care 17 dintre noi au fost luaţi prizonieri.
Viaţa de prizonier
În cele din urmă, nouă, prizonierilor din lagărul de lângă Montluçon, ni s-a permis să corespondăm cu cei dragi. Astfel, am reluat legătura cu Jantina. Cu timpul, împreună cu câţiva prizonieri, m-am oferit să lucrez voluntar la o fermă colectivizată unde eram totuşi priviţi ca prizonieri de război. Am descoperit chiar că viaţa la fermă începuse să-mi placă. Pentru un băiat crescut la oraş aceasta era, într-adevăr, o schimbare radicală a modului de viaţă.
În Europa, războiul s-a sfârşit în mai 1945, dar guvernul francez ne-a reţinut ca prizonieri de război până în decembrie 1947. Atunci am fost puşi să alegem între alternativa de a ne alătura Legiunii Străine Franceze sau de a rămâne în Franţa ca muncitori voluntari până la sfârşitul lui 1948. Am ales cea de-a doua alternativă, devenind ziler agricol la o fermă colectivizată împreună cu alţi prizonieri. Sub acest statut, ne bucuram de mai multă libertate decât atunci când lucram la fermă ca prizonieri de război. Cu toate acestea, aveam încă domiciliu forţat şi restricţii. De aceea, cea mai mare bucurie a noastră era atunci când primeam scrisori de la cei dragi.
Reîntâlnirea cu Jantina
Într-o zi, în 1947, am primit o scrisoare de la Jantina în care ea strecurase din neatenţie o fiţuică ce cuprindea numerele a câtorva case şi o evidenţă a unor cărţi şi reviste. ‘Ia te uită, m-am gândit eu, Jantina face rost de bani vânzând cărţi.’ Ceea ce nu ştiam pe atunci era că ea fusese contactată de Martorii lui Iehova şi că participa deja la activitatea de predicare din casă în casă şi de distribuire a literaturii biblice, şi nu de ‘vânzare a cărţilor’.
La scurt timp după aceea, în decembrie 1947, ni s-a făcut o plăcută surpriză, acordându-ni-se patru săptămâni de permisie pentru a ne vizita familiile. Evident, ni s-a îngăduit acest lucru cu condiţia să ne reîntoarcem în Franţa pentru a ne încheia arestul la locul de muncă. Jantina a venit din Olanda în Germania pentru a petrece acele săptămâni cu mine şi cu familia mea. Vă puteţi imagina că, după patru ani de despărţire, această reîntâlnire a fost pentru noi deosebit de emoţionantă. Cu această ocazie am aflat şi semnificaţia acelei foi tipărite pe care am găsit-o în scrisoarea ei. Jantina mi-a spus că este Martoră a lui Iehova şi, plină de entuziasm, mi-a explicat lucrurile minunate pe care le învăţase.
Deşi mi se părea verosimil ceea ce îmi spunea ea, i-am zis că preferam să rămân catolic. Nu vedeam cum ar fi putut ea să ştie mai multe decât preoţii, care studiau religia ani în şir. Şi, pentru a agrava şi mai mult lucrurile, familia mea nu a întâmpinat cu amabilitate noile convingeri ale Jantinei. De fapt, s-au opus cu înverşunare, iar prejudecăţile lor m-au influenţat şi pe mine.
Un moment de cotitură în viaţă
După încheierea celor patru săptămâni de permisie m-am întors în Franţa. În timp ce îmi despachetam hainele, am găsit printre ele o carte intitulată Deliverance (Eliberare). Jantina o pusese acolo când îmi făcuse valiza. Pentru a-i face plăcere, m-am apucat în acea noapte să o citesc. Nu peste mult timp am descoperit, spre uimirea mea, că această carte răspundea la multe dintre întrebările la care mă gândisem în timpul prizonieratului. Eram nerăbdător să citesc întreaga carte.
Mi-am amintit de un verset pe care mi-l citase Jantina: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi“ (Ioan 8:32). Într-adevăr, simţeam că începusem să aflu adevărul cu privire la multe lucruri. Toţi oamenii constituie o singură familie, indiferent de rasă (Faptele 17:26–28). Adevăraţii creştini se iubesc între ei, nu se luptă şi nu ucid pe nimeni, aşa cum am văzut că fac atât de mulţi aşa-zişi creştini (Ioan 13:34, 35; 1 Ioan 3:10–12). Este clar, aşadar, că naţionalismul este un instrument al Diavolului care îi dezbină pe oameni şi împiedică adevărata fraternitate.
Începusem să înţeleg că adevărata pace va veni numai atunci când toţi oamenii vor aplica învăţăturile lui Isus Cristos. De vreme ce naţiunile nu vor face niciodată acest lucru, unica speranţă de pace se va realiza prin intermediul guvernului lui Dumnezeu, pentru care Isus i-a învăţat pe continuatorii săi să se roage (Matei 6:9, 10). Începusem deja să am un sentiment de autentică libertate şi de mulţumire pentru faptul că învăţasem aceste lucruri. Cât de recunoscător îi eram dragei mele Jantina că îmi pusese cartea în valiză. Dar ce aveam de făcut acum?
Progresez spiritualiceşte
Dar nu a fost nevoie să mă îngrijorez. După câteva zile, un bărbat pe nume Lucien a venit la ferma unde lucram şi s-a prezentat ca ministru Martor al lui Iehova. El mi-a explicat că fusese trimis aici de filiala Martorilor de la Paris ca să ia legătura cu mine la rugămintea logodnicei mele. Lucien era un bărbat amabil şi sincer şi m-am împrietenit cu el imediat. Din fericire, pe atunci vorbeam deja fluent franceza şi aceasta a simplificat întrucâtva lucrurile.
Am acceptat să studiez Biblia cu el, şi, astfel, în fiecare duminică, Lucien şi soţia lui, Simone, urmau să mă ia de la fermă şi să mă ducă acasă la ei în vederea studiului. După aceea ne plimbam vorbind despre minunata creaţie a lui Iehova. Amândoi erau buni instructori, oferindu-mi, de asemenea, ceva ce-mi lipsea de multă vreme: o prietenie adevărată. Şi această prietenie îmi era oferită de o pereche franceză! Iar eu îmi instruisem subalternii să-i bombardeze şi să-i ucidă pe aceşti oameni!
Făceam progrese frumoase în ce priveşte studiul, iar Lucien m-a invitat să asist la sărbătoarea anuală a Comemorării morţii lui Cristos care urma să aibă loc la 25 martie 1948. Această simplă, dar serioasă întrunire m-a impresionat foarte mult, şi de atunci nu am lipsit la nici o Comemorare.
Jantina era încântată de progresul meu spiritual şi a venit în Franţa pentru a fi alături de mine. Ne-am căsătorit aici în noiembrie 1948. Lucien şi Simone au dat o masă frumoasă cu ocazia căsătoriei noastre, iar doi pionieri (slujitori cu timp integral ai Martorilor lui Iehova) au participat alături de noi la acest eveniment fericit. Acea seară de neuitat mi-a întărit convingerea că Martorii dau dovadă într-adevăr de acel gen de iubire care, conform spuselor lui Isus, avea să-i identifice pe adevăraţii săi discipoli. — Ioan 13:35.
În Germania şi apoi într-o lume nouă
În decembrie 1948, ne-am întors în Germania, iar ministerul creştin a devenit pentru noi un mod de viaţă. Deşi familia mea continua să se împotrivească activităţii noastre, nu am permis ca acest lucru să ne oprească din activitate. Am continuat să-i ajutăm pe cei blânzi şi umili să înveţe despre unicul mod în care omenirea se poate bucura de o adevărată pace şi securitate.
În 1955, eu şi Jantina am imigrat în Australia. La început ne-am stabilit în frumoasa insulă-stat Tasmania, situată dincolo de strâmtoarea Bass, faţă în faţă cu extremitatea sudică a continentului. Cu ajutorul şi răbdarea iubitoare a fraţilor şi surorilor noastre spirituale de acolo am putut în cele din urmă să învăţăm şi limba engleză.
În 1969, după 13 ani petrecuţi în Tasmania, ne-am mutat în Queensland, un stat din nord, unde locuim şi acum. Actualmente eu slujesc ca bătrân creştin în congregaţia locală şi preţuiesc mult compania Jantinei, în timp ce îi slujim lui Iehova împreună. Ori de câte ori, în perioada vacanţei, ne întorceam în Germania, îi făceam scurte vizite lui Willy Huppertz şi studiam Biblia împreună cu el. În cele din urmă şi el şi-a dedicat viaţa în serviciul lui Iehova, ajungând astfel să ne bucurăm de acea prietenie care îi poate uni pe toţi oamenii împreună, în pace.
Privind retrospectiv la viaţa pe care am dus-o începând cu acei ani în care am fost prizonier de război în Franţa, sunt deosebit de recunoscător pentru faptul că am putut să-l cunosc pe iubitorul nostru Creator, Iehova Dumnezeu. Cât de fericit sunt că Jantina a avut ideea de a-mi pune în valiză cartea Deliverance şi de faptul că le-a scris Martorilor din Franţa să ia legătura cu mine! Ca urmare a acestui fapt, atât viaţa mea personală, cât şi viaţa noastră împreună ca soţ şi soţie a fost îmbogăţită şi recompensată în multe feluri. — Relatată de Hans Lang.
[Legenda fotografiei de la pagina 15]
Astăzi, împreună cu Jantina