Magnifica „şosea mişcătoare“ a Canadei

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN CANADA

„Ce fluviu este acesta?“ „Un fluviu fără sfârşit“, a răspuns ghidul local.

ERA în anul 1535. Când se pregătea să descrie acest canal navigabil, curiosul explorator Jacques Cartier nu prea avea idee că acesta avea să devină într-o bună zi unul dintre cele mai importante din America de Nord. Acest fluviu a ajuns să fie cea dintâi „şosea“ spaţioasă pentru primii colonişti şi negustori de blănuri şi, în final, pentru uriaşele cargouri oceanice din zilele noastre. Ea are o lăţime de peste 130 de kilometri la gura sa şi se extinde în interior pe o distanţă de circa 1 200 de kilometri de la Oceanul Atlantic la Lacul Ontario.

Cărţile de istorie îi atribuie lui Cartier meritul de a fi dat acestui măreţ canal navigabil numele de Sf. Laurenţiu. În cele din urmă, numele a fost atribuit atât fluviului, cât şi golfului de la gura sa.

Unele dintre cele mai frumoase peisaje din America de Nord se întâlnesc de-a lungul fluviului Sf. Laurenţiu. Ţărmuri stâncoase şi văi accidentate îmbrăţişează apa pentru a crea unul dintre cele mai lungi fiorduri din lume, fiordul Saguenay, care se întinde pe o distanţă de aproape 100 de kilometri. Impresionantul râu Saguenay care vine din nord se varsă spumegând în Sf. Laurenţiu, formând un estuar unde mareea oceanică se întâlneşte cu fluxul râului.

Aici, spun biologii marini, sub suprafaţa apei se întâlnesc două lumi. Apa rece, sărată, a oceanului curge prin canale subacvatice la o adâncime de 400 de metri, după care se ridică amestecându-se cu apa dulce a râurilor. Viaţa marină prosperă în acest estuar. Relativ apropiaţi se găsesc delfinii albi (mici balene albe), balenele cu botul ascuţit, balenele cu înotătoare şi uriaşele balene albastre. De obicei, aceste patru specii de balene trăiesc la distanţe de sute de kilometri. Nu este de mirare că peste 70 000 de turişti au întreprins într-un an recent călătorii pe fluviul Sf. Laurenţiu pentru a urmări balenele.

Combinaţia de plante, animale şi păsări de-a lungul fluviului este una dintre cele mai neobişnuite de pe pământ. Există sute de specii de peşti, peste 20 de specii de amfibieni şi reptile şi 12 specii de mamifere marine. Se spune că aproape 300 de specii de păsări populează mlaştinile şi ţărmurile sale. Păsările migratoare, de pildă raţele şi gâştele de zăpadă se îndreaptă cu miile spre aceste ape.

În amonte, dincolo de ţărmurile sale, munţi tăcuţi şi albaştri îşi înalţă crestele. Păduri umbroase îi acoperă malurile. Insule impunătoare stau de strajă în canalul său vast. Ferme, sate şi oraşe sunt cocoţate pe ţărmurile sale.

Mai sus de Montreal, o serie de vârtejuri presară fluviul pe o distanţă de 160 de kilometri. Dincolo de vârtejuri, navigaţia devine mai uşoară pe o distanţă de 60 de kilometri presărată cu ceea ce este cunoscut sub numele de Thousand Islands („O mie de insule“) — de fapt, aproape două mii la număr.

Traficul pe „şosea“

Prin 1680, coloniştii europeni vorbeau deja de extinderea „şoselei“ spre traficul oceanic în amonte de Montreal prin intermediul canalelor, pentru a se evita vârtejurile. Aproape 300 de ani mai târziu, visul a devenit realitate prin deschiderea în 1959 a Canalului Maritim Sf. Laurenţiu. El este salutat drept una dintre cele mai mari lucrări de inginerie din lume.

Pentru a definitiva acest canal navigabil lung de 293 de kilometri au fost construite şapte noi ecluze între Montreal şi Lacul Ontario. Acest lucru a pretins excavarea a peste 150 de milioane de metri cubi de pământ şi piatră care, dacă s-ar fi depozitat pe un teren de fotbal, ar fi format un munte înalt de peste 35 de kilometri. Cu betonul utilizat la ecluze s-ar fi putut construi o autostradă cu patru benzi între Londra şi Roma.

Jacques LesStrang, autorul lucrării Seaway — The Untold Story of North America’s Fourth Seacoast, l-a citat pe un căpitan de vas care a spus: „Nu există în toată lumea un astfel de canal navigabil. Nu este un trafic uşor, dar măreţia fluviului, vuietul cascadei Niagara, lanţul nesfârşit de lacuri şi de insule îi conferă un farmec aparte“.

Navele oceanice care navighează în sus pe „şoseaua“ largă spre Duluth Superior, aflat pe ţărmul american al Lacului Superior, urcă asemenea unui ascensor până la o altitudine de 180 de metri deasupra nivelului mării, respectiv înălţimea unui zgârie-nori cu 60 de etaje. Întreaga călătorie în interior este de 3 700 de kilometri de la Oceanul Atlantic.

Un astfel de trafic maritim a adus prosperitate comercială oraşelor de pe traseu. Cartea The Great Lakes/St. Lawrence System face următorul comentariu: „În interiorul graniţelor sale binaţionale se află inima industrială atât a Canadei, cât şi a Statelor Unite, populaţia depăşind 100 de milioane, ea fiind cea mai importantă sursă a prosperităţii materiale din lumea occidentală“.

Printre cele peste 150 de porturi care se înşiruie de-a lungul acestui canal navigabil de la Oceanul Atlantic până la Lacul Superior amintim (în Canada) Quebec, Montreal, Toronto, Hamilton, Sault Sainte Marie şi Thunder Bay şi (în Statele Unite) Buffalo, Erie, Cleveland, Detroit, Chicago şi Duluth Superior. Nave de la Casablanca, Le Havre, Rotterdam şi din alte părţi transportă în fiecare an milioane de tone de mărfuri pe Sf. Laurenţiu. Utilizarea „şoselei“ generează zeci de mii de locuri de muncă şi venituri de miliarde de dolari în fiecare an.

Strigăte de alarmă

Însă după mai bine de 30 de ani de navigaţie pe această „şosea“, au început să răsune strigăte de alarmă. Timp de secole, fluviul Sf. Laurenţiu împreună cu Marile Lacuri care îl alimentează „a fost utilizat drept canal colector şi coş de gunoi“, afirmă Organizaţia Canadiană pentru Mediu. „Marele fluviu“ a putut rezolva cu succes această problemă până nu demult.

Marile cargouri oceanice şi-au golit balastul în apele dulci ale lacurilor şi ale fluviului. Fabricile şi oraşele aflate de-a lungul canalului maritim şi-au adus şi ele aportul la deşeurile toxice vărsate în fluviu. Agricultura şi-a adus şi ea contribuţia. Efectele cumulative au dăunat fluviului.

Pe măsură ce mai mulţi poluanţi erau deversaţi în fluviu, specii de peşti dispăreau treptat. Cu timpul, înotul a fost interzis. Apoi a fost interzisă consumarea anumitor peşti şi crustacee. Consumarea apei de la robinet care era luată din fluviu a fost pusă în discuţie. Anumite specii de animale sălbatice au fost declarate oficial ca fiind în pericol. Delfini albi morţi erau aruncaţi de apă pe ţărm, victime ale unor boli provocate de otrăvurile din apă.

Curăţarea „şoselei“

Fluviul transmitea un mesaj clar. Magnifica „şosea mişcătoare“ necesita reparaţii. Astfel, în 1988, guvernul canadian a reacţionat lansând Planul de Acţiune Sf. Laurenţiu destinat să cureţe fluviul printr-un program de conservare, protecţie şi restaurare, în special porţiunea dintre Montreal şi Oceanul Atlantic.

În prezent, se elaborează încontinuu planuri în vederea supravieţuirii speciilor aflate în pericol. Sunt înfiinţate zone de conservare pentru a păstra ceea ce a rămas. Interesantul proiect Saguenay Marine Park, unde râul Saguenay se întâlneşte cu Sf. Laurenţiu, a fost elaborat pentru a conserva excepţionalul mediu marin şi fauna sa.

Au fost stabilite noi regulamente. Fabricilor li s-a dat termen pentru a reduce poluanţii deversaţi în fluviu cu până la 90%. S-au pus la punct noi tehnologii pentru reducerea poluării. Locurile contaminate din cauza substanţelor toxice aflate în nămolul fluviului sau din cauza dragării sunt curăţate. În unele zone, de-a lungul malurilor trebuie înfiinţate noi arii de răspândire ale animalelor sălbatice, utilizându-se nămol tratat. Se iau măsuri pentru controlarea numărului şi a deplasării miilor de turişti care vin în fiecare an pentru a vedea fluviul.

Paguba poate fi anulată. De exemplu, spre deosebire de şoselele construite de om, fluviul se va repara el însuşi dacă oamenii încetează să-l polueze. Lucrul cel mai necesar rezidă în schimbarea atitudinii atât a angajaţilor, cât şi a consumatorilor obişnuiţi, cei care beneficiază de comerţul efectuat de-a lungul fluviului şi a Marilor Lacuri.

Un indiciu al succesului în ce priveşte anularea deteriorării îl constituie delfinii albi. Deşi încă în pericol, delfinii albi înregistrează o revenire după ce numărul lor scăzuse de la 5 000 la numai circa 500.

Publicul este din nou avertizat cu privire la daunele cauzate bogăţiei naturale a fluviului şi gloriei sale din trecut. Va fi această apreciere suficient de puternică pentru a susţine eforturile de restaurare în viitor? Da, va fi, atunci când creaturile umane vor respecta şi aprecia creaţia lui Dumnezeu.

[Provenienţa fotografiei de la pagina 20]

Cu amabilitatea administraţiei Canalului Maritim Sf. Laurenţiu